Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune despre psihologia
omului de la volan nu sunt decît simple speculaţii menite să-i sperie pe
conducătorii auto şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul accidentelor.
Omul de la volan, se spune, îşi însuşeşte psihologic o parte din
puterea motorului său şi devine agresiv. Ce idee pur literară! Cum să-şi
însuşească o astfel de putere? De ce? Îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă el
cu puterea aceea decît tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la
destinaţie?
Şi cu toate acestea mi s-a întîmplat mie însumi să descopăr că
faptul e adevărat, şi chiar în clipa aceasta cînd mi-aduc aminte şi vreau să
încep să povestesc, văd roşu înaintea... Dar să nu anticipez. Veneam prin
urmare cu Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipătescu spre Piaţa Minai Eminescu. De
departe am văzut stopul, am încetinit, şi la trei metri distanţă am frînat şi
am oprit. Mergeam pe culoarul unu. Era înainte ca acest bulevard să fie
modificat şi să aibă pe-o singură parte trei culoare. Apare verdele şi pornesc
drept înainte. În clipa aceea văd cum o Dacia 1100, din spatele meu, execută o
manevra curioasă. Trece de pe culoarul unu pe culoarul doi, manevră care în
faţa unei pieţe constituie o încălcare a regulilor de circulaţie, mă depăşeşte
tăindu-mi periculos drumul şi virînd la dreapta în sens giratoriu, ceea ce
constituie o altă, de astă dată gravă, încălcare a regulilor de circulaţie,
fiindcă puteam accelera şi intra în el. N-am avut timp sa-mi dau seama ce e cu
această maşină smintită, că o văd că-mi iese înainte în plin bulevard, mi se
pune de-a curmezişul şi din ea coboară repede un individ care se apropie de
mine şi-mi cere actele.
― Da' cine eşti dumneata? îl întreb.
― De la Miliţie, îmi răspunde.
― Să văd legitimaţia! zic, părîndu-mi-se bizar să fiu controlat de
un miliţian de la circulaţie în civil. Mi se întîmpla pentru întîia oară.
Îmi vîră sub ochi un carton. Da. Era ceva care dovedea că
individul avea legătură cu miliţia, dar n-am înţeles de ce natură.
― Dar ce e? zic.
― Actele, cere el imperios.
Formula miliţienilor de la circulaţie: întîi actele şi pe urmă
stăm de vorbă. Cu actele în mînă se stă de vorbă într-un fel, fără ele puţin
altfel, deşi interesul cetăţeanului e să dea el însuşi actele dacă a săvîrşit
vreo greşeală şi să plătească pe loc amenda, decît să se mai trambaleze pe la
sectorul 4, care e greu de găsit chiar dacă ai mai fost o dată pe acolo. Am
avut o clipă de ezitare, dar tocmai acest detaliu m-a determinat să i le dau
totuşi: îmi ia numărul şi pierd pe urmă o groază de timp să mă duc la circa
sectorului 4.
― Mă urmaţi pînă la primul stop, zice individul plin de sine şi
trufaş se îndepărtează cu actele mele în mînă silindu-mă să-l urmez. Trebuia,
altfel, cum am spus, să umblu eu pe urmă pe la miliţie să-mi caut actele, dacă
nu lămuream atunci incidentul.
Ne oprim la miliţianul care regla, pe atunci, circulaţia în
apropierea Cinematografului Patria, ne dăm jos şi ne ducem la el.
― C456720 (numărul acesta e fictiv, n-am putut să-l memorez pe cel
adevărat), zice individul şi scoate acelaşi carton şi-l vîră sub nasul
miliţianului. Am un caz. L-am prins la Piaţa Romană angajat pe culoarul unu şi
în loc s-o ia la dreapta şi să facă sens giratoriu a mers drept
înainte.
Ascultam stupefiat. Ştiam bine că acel culoar, ca şi la alte
intersecţii, săgeata albă poate indica şi drept înainte şi viraj la
dreapta sau la stînga. Aveam însă o îndoială: n-oi fi văzut bine!
Poate că acolo săgeata drept înainte o fi fost desfiinţată. Pe această
îndoială individul predă actele mele miliţianului, se întoarce şi, arătîndu-mi
un spate insolent şi un balans ţîfnos al fundului, o ia spre maşină, se urcă şi
demarează în trombă mare.
Rămîn cu miliţianul, care schimba imperturbabil culorile
semaforului.
― Bine, zic, dar eu ştiam că la Piaţa Eminescu indicatorul arată
două săgeţi: înainte şi la dreapta.
Îl văd că tace. Schimbă iar, neturburat, culorile.
― Dumneavoastră, îmi spune el cam tare, aşa cum faci cînd trebuie
să dăscăleşti părinteşte pe cineva, trebuia s-o luaţi pe direcţia pe care v-aţi
angajat.
― Serios? Şi dacă săgeata albă e dublă şi îţi arată două direcţii,
după cum ai poftă?
Îl văd că iar tace. Pune mîna pe telefon.
― Vasile, zice, la Piaţa Eminescu...
Şi spune acelui Vasile despre ce e vorba. Îl văd că închide
telefonul. Nu prea era entuziasmat. Acel Vasile îl contrazisese, aveam
dreptate eu, conducătorul auto. Îl văd că schimbă iar culorile, imperturbabil.
Iar eu aveam treabă şi simţeam cum ceva nou, o agresivitate împinsă pînă la
limite începea să-mi turbure mintea. Dar nu împotriva lui, ci a
celuilalt, civilul, care dispăruse.
― Poftiţi actele, zise miliţianul binevoitor.
― Bine, zic, dar cine era ăla? Spuneţi-mi cine e!
― Nu putem!
― De ce?
― Lucrează pentru noi...
― Benevol?
Iar văd că tace, confirmînd.
― Adică cum, zic, şi n-am dreptul să ştiu cine, în numele
miliţiei, mă opreşte ca un imbecil pe drum, îmi ia actele, se fîţîie ca un
cretin tîrîndu-mă după el, dispunînd nepedepsit de timpul meu? De ce nu l-ai
oprit aici pînă se lămurea că nu cunoaşte legile circulaţiei, dar îi sfîrîie
sufletul să dea şi el ordine altora, să le tulbure viaţa, să-şi satisfacă
apetitul de putere, apetit care i s-a cam tăiat de vreo cinci ani încoace, dar
zace în el una din acele bestii care ar fi gata oricînd să mînjească
umanitatea cu balele ei otrăvite şi puturoase. Dacă aveam un pistol îi trăgeam
şase gloanţe în fundul lui abject, şi niciodată n-aş fi dormit apoi mai bine
ca în noaptea care ar fi urmat.
― Ce e cu dumneavoastră? zise miliţianul atît de nedumerit, că
uită să mai schimbe culorile, şi maşinile se îngrămădiseră de-o parte şi de
alta a bulevardului.
M-am trezit ca dintr-o beţie.
Am luat-o spre maşina mea, m-am urcat şi am pornit şi eu în trombă. A trebuit
să merg însă pe urmă încet, stînd cuminte în spatele troleibuzelor. Simţeam,
ştiam că devenisem periculos de agresiv şi că era un sentiment stabil care nu
voia să mă părăsească şi mi-era frică să nu păţesc ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu