Arghezi povestind copiilor (5)

Cîinele      

      Deasupra mormîntului, învelit cu frunză de toamnă, a trecut o noapte, a trecut o zi. M-am dus azi să-l pri­vesc cu adîncă tulburare. Iluzia că a fost cu neputinţă; uimirea că totuşi el a murit, că a murit pentru totdeauna, că nu o să-l mai întîlnesc ascultîndu-ne pasul, ridicîndu-se în două picioare, vorbind şi anunţînd sosirea flaş­netei — sentimentul că toate acestea nu se mai întîmplă doare.

      Mă duc la farfuria decorată cu flori din care se adăpa; mă aplec şi mă uit în apă să-l văd... La masă, nu mai pot să stau decît cu picioarele zgîrcite sub scaun, atent să nu lovesc amintirea cîinelui, care aştepta la toate prînzurile la picioarele mele. Cînd îl loveam niţeluş, fără voie, el venea repede să cerceteze dacă a greşit cu ceva şi dacă l-am lovit ca să-l pedepsesc: lua o înfăţişare de „nu ştiu să fi făcut ceva, în orice caz nu m-am gîndit să-ţi fac rău" şi nu se mai întorcea la locul părăsit, decît după împăcare. Ne împăcăm aşa: el surîdea din ochi şi legăna coada, eu mă lăsam pe capul lui şi-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi morfoleam ure­chile ca pe nişte zdrenţe mari de catifea şi — în sfîrşit, cîinele ridica şi botul, ca să-i scarpin beregata. Dosul mîinii pe beregată şi pîntec, la încheietura pulpei, erau dovezile supreme de plăcere pentru el şi de prietenie fără umbră.

Ca să fie pipăit pe pielea trandafirie a pîntecului, constelat cu cîteva grăunţe de ţîţă, rînduite pe marginile unui buric negricios, cîinele căuta canapeaua din dormitor şi între perinile canapelei se întorcea cu burta-n sus, deschidea simetric picioarele dinapoi şi pe cele dinainte le strîngea, ca să facă loc, lăsîndu-le moi din încheieturi.

Figura în atitudinea lui exprima o mare mulţumire, arătîndu-şi reversurile şi devenind un cîine nou: cîinele cel de pe dedesubt, pe care îl cunoştea numai familia lui. Buzele negricioase, întoarse cu căptuşeala lor trandafirie, pestriţă, mătăsoasă şi uscată, înfăţişau o gură de peşte. Organ cu organ, construit cu delicateţă şi belşug, el era desfătat cu mîna, cu obrazul şi cu vocea. Singur buricul se gîdila. Masajul energic al pieptului proeminent şi chi­lug îi da sănătate. Strîngerea uşoară a vîrfului labelor dinainte în podul palmei îi stîrnea un zîmbet satisfăcut, în auzul mîngîierilor fără sens, derivate din numele lui sau dintr-un cuvînt scîlciat. Muţa... Maimuţa... Tuşcanu... Fuşculanu... Tuşchi... Muşchi... Fuşchi... Muţanu... Mu­tau... Danu... Fanu... Panu... Muţănescu... Muţanski. Muscalan...

Labele lui puternice în talpă şi fine în gambă aveau pufuri între degete variate... Cînd se întîmpla în stradă să calce într-un scuipat, de care-i era o evidentă scîrbă, el venea în trei picioare, scuturîndu-şi-l pe cel umed, ca să fie şters cu o frunză, cu o bucată de jurnal.

Mîngîierea continua cu pipăiri variate pentru fiecare muşchi, cu un oftat gemut cînd i se apăsau braţele, mai cărnoase, şi pulpele între palmă şi degetul mare. La punga neagră şi rece, dacă i se atingea din eroare, cîinele scotea un mîrîit care însemna: interzis! Pe mijlocul burţii, o pensulă groasă de stuf îl consacra bărbat şi voi­nic. Inocentă lipsă de ruşine.

Ceremonia nasului se petrecea de cîteva ori pe zi, pentru cercetarea temperaturii şi a sănătăţii lui inegale. Capul prins în palmă era ridicat cu botul în sus, obrazul ni se apropia de el şi primea sau un tampon de gheaţă sau o senzaţie de aspră uscăciune de piele. Notele de liceu stabileau gradele de competenţă. Căldicelul se cifra circa 7—8. Recişorul cu 8—9. Frigul cu l0, înghe­ţul cu l2. Numărul polar este rostit sacramental, cu vocea mare, ca să-l audă toată lumea.

Natura împodobise pe Pussy cu cîteva varietăţi de păr alb şi cu o a şasea calitate de păr negru, velur, rezer­vat urechilor, lucrate din ibrişin şi dublate cu atlas de nuanţă. Alb pe toată mantaua, culoarea herminei se ter­mina în creştetul capului, subţiindu-se ca o cărare între urechi, pe frunte şi lăţindu-se din nou dedesubtul ochilor cuprinşi vioi, negri şi adînci în petalele negre ale urechilor. El semăna cu o viziune albă mascată cu oche­lari de motociclist. În jurul gîtului, valul părului supra­punea patru-cinci rînduri de gulere, Stuart, argintii. Pe spinare, lîna devenea rigidă. Pe şolduri, se friza în scîrlionţi de mătase, pe pulpe aluneca ondulată, şi coada groasă era ca un scul bogat de bumbac şi mătase, desfă­cut în vîrf. Pe picioarele dm faţă firul devenea metalic pînă la labe. Deasupra labei se desfăcea un pinten mare, sincer, din care unul într-o zi s-a rupt.

In mers, învîrtită, coada atingea jumătatea spinării, şi tic-tacul cozii devenea rapid şi elocvent, îndată ce dru­mul îi era tăiat de un cîine simpatic. De obicei el frec­venta tot atît de puţin semenii Iui, ca şi tătuţu pe alţi tătuţi. O vizită sumară în jurul cozii îl edifica imediat asupra străinului, ca o singură frază citită dintr-un autor. Dezgustat, el pornea înainte.

Dar în vreme ce coada manevra sprintenă pe şolduri deasupra, urechile căpătau o expresie de inteligenţă ana­litică. Firele urechii se ridicau încurcate, zbîrlite creţ, şifonate, făcîndu-i cîinelui un cap de dantelă. Ochii des­chişi în întregime se rotunjeau în negura petelor capului, în cercuri de un efect de ametist şi aur. Cîinele cocheta în jurul unei domnişoare din căţei.

Momentele lui de sarcasm şi spiritualitate! Uneori, răsturnat, el îşi răsturna şi volumul urechilor, odată cu capul. Urechile atunci i se deschideau lungi, terminate cu vîrfuri ascuţite, desfăcute ca nişte aripi de liliac. Şi ochii se strîngeau cu o dorinţă dc şiretlic şi haz.

Apoi, înfăţişările lui de seriozitate, de melancolie, de filozofică interioară scrutare, de contemplare, atunci cînd pe covor şi răzimat în picioarele dinainte, strîmbate fiecare în cîte o parte, el lua înfăţişarea unei statuete compusă caricatural! Căutătura lui fixă de bleg înţelept, de „moş".

Plimbările lui, întotdeauna supravegheate şi mode­rate de o chemare la realităţi, erau urmate de o scăldă­tură lungă pe ţoale, de aruncături subite pe o parte, de o răsturnare, de o ridicare bruscă, urmată de altă cădere bruscă, urmată de tăvăleli imense, de gemete, de sforăiri rapide, încheiate cu o îngrămădire generală a velinţelor de pe parchet. El sta un moment pe spate, cu picioarele în aer. Cu o labă distrată îşi sîcîia o ureche. Cu labele dinapoi sprijinite de un scaun îşi făcea vînt să alunece cu covorul pe parchetul ceruit sticlos. Sau, culcat pe o parte, imita şarpele călătorind tîrîş, ca un înotător lungit pe umăr.

Din acest exemplar genial al formelor, al mişcărilor şi al vieţii sufleteşti, a rămas un mormînt învelit cu frunze gălbui. Şi va rămîne, poate, o povestire, pe care tătuţu ar vroi-o frumoasă, la care va scri cu gingăşie şi durere, ca să-i lase amintirea întreagă. Şi poate că această litera­tură fără intrigă şi peripeţii va face pe cititor atent faţă de căţei, bun faţă de cîini, milos pentru lumea prietenilor statornici, a tuturor tovarăşilor cu patru picioare ai nefe­ricitului şi sălbaticului om.

Povestirea unui cîine frumos e povestirea tuturor cîi­nilor; a cîinilor părăsiţi, izgoniţi, pribegi din oraşe şi sate, bătuţi, bolnavi, ocărîţi de cîte un gazetar fără că­min, fără familie, fără ţarină, cu aversiune faţă de un animal care nu se mănîncă şi nu cîntă.

Şi nu e nevoie ca un cîine să fie lup, mops, doberman, şpiţ, setter, griffon, ca să merite o atenţie respec­tuoasă. Toţi cîinii sînt cîini, de neam şi ne-neam, şi cei mai de preţ îs cîinii boemi, fără vatră, fără patrie, fără ogradă...