Pui de raţă paraşutaţi
In terenul
pe care vînam se găseşte un lac cu păpuriş şi cu ochiuri ascunse. Clocesc multe
raţe sălbatice aici, fiind un loc de pace. Intr-o dimineaţă am băgat de seamă
că o pereche de raţe mari (Anas platyrhyncha) a ocupat un cuib de cioară părăsit,
care era clădit într-un salcîm, la o înălţime de cinci-şase metri. Salcîmul era
la marginea apei, la cîţiva paşi de aceasta. Trecînd pe acolo şi oprindu-mă, am
observat cu multă plăcere cum perechea de raţe şi-a dres cuibul după pofta
specială răţească, cum venea şi pleca, pe urmă cum clocea, văzîndu-se doar
ciocul lat deasupra marginii cuibului.
Pe cînd
clocea raţa, pe mine mă frămînta o întrebare. Ştiam că puii de raţă sălbatică,
îndată ce ies din găoace, pornesc cu mama lor pe luciul apei, după mîncare.
Raţa nu aduce hrana la cuib — îşi duce puii la ea. Mă întrebam ce va face raţa
din cuibul înalt cu puii ei? Cum are să-i coboare la pămînt? Luîndu-i
în cioc?
Cînd am socotit
că se apropie sorocul să iasă puii, am aşezat în apropierea cuibului o strajă:
un copil ca de opt ani. Misiunea lui era ca, îndată ce va vedea sau va auzi
ceva în cuib care să-l facă să creadă că au ieşit puii, să vină şi să mă vestească.
Chimu, băiatul, a născocit ceva mai bun decît l-am sfătuit
eu. In apropiere, la vreo douăzeci de metri, era un plop bătrîn, cu ramuri
groase. Chimu şi-a găsit loc de pîndă pe o creangă şi doar ca să mănînce şi sa
doarmă cobora din observatorul lui înalt. Intr-o zi a venit cu vestea că au
ieşit puii. A văzut şi cu ochii, a auzit şi cu urechile, dar mai ales s-a
încredinţat din cojile de ou pe care raţa le-a lepădat la pămînt.
Ştirea mi-a
adus-o spre seară. Peste noapte nu se va întîmpla
nimic — mi-am zis. A doua zi dis-de-dimineaţă m-am aşezat la pîndă (nu în plop!).
Trebuia să văd ce face raţa cu puii. Pe la amiază am văzut lucru la care nu mă
aşteptam.
Raţa bătrînă
(pe răţoi nu l-am văzut prin apropiere) a zburat din cuib şi, după ce a făcut
pe deasupra două ocoale de cercetare, s-a aşezat în stuful din apropierea
malului unde se afla copacul cu pui. Apoi a început a chema
„vac-vac-vac-vac". Peste vreo cinci minute observ că din cuib cade la
pămînt unul dintre pui. Apoi, la intervale de două-trei minute altul şi altul,
opt la rînd. Nu încercau să zboare — doar nu aveau pene în aripi, ci se lăsau
la pămînt, cum va da norocul. Se mai şi loveau de crengi pînă ajungeau jos. La
început am crezut că au căzut în urma unui accident si desigur că s-au zdrobit.
Dar nu a apucat să cadă al doilea, şi al treilea, că cel dintîi, după cîteva
clipe de zăpăceală, a început să se mişte şi a pornit frumos, pe picioruşele
lui, legănat, pînă la apă şi a dispărut în stuf. Asa au făcut pe rînd şi
ceilalţi. In timpul acesta raţa continua sa cheme din vreme în vreme.
Aşadar,
acesta e mijlocul de coborîre de la etajul de sus! Fără multă bătaie de cap,
puii îşi dau drumul de la o înălţime de cinci-şase metri. Dar cum de nu-şi rup
oasele? Explicaţia e simplă, cred. Acest salt îl fac în prima sau într-a doua
zi a vieţii lor. Adică pe cînd puiul nu e decît un sîmbure de cărniţă şi de
oscioare, foarte uşoare şi îmbrăcate în puf mult. Volum mare de puf, în jurul
unui trupsor foarte mic. Coborîrea se face astfel cu un fel de... paraşută.
Sau, aş face asemănare cu căderea lentă a unor seminţe cu puf. Nu trebuie să
adaug că puii nu s-au mai întors în cuibul din copac, ci au rămas cu raţa
bătrînă în stuf.
N-am
regretat vremea pierdută.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu