Inalta aventura(11)

Vîrful

La ora 6,30, am ieşit încet, de-a buşilea din cort şi ne-am ridicat în picioare pe mica noastră platformă. Culmea muntelui era scăldată în soare. Părea caldă şi îmbietoare la drum, dar pe platforma noastră era întuneric şi ger. Ne-am pus aparatele de oxigen în spate şi cu mişcări foarte încete am conectat tuburile cu măştile de pe faţă. Purtam în spate o povară de 13 kg şi jumătate care aproape mă strivea ucigîndu-mi orice entuziasm. Imediat ce am dat însă drumul oxigenului şi am început să respir adînc, greutatea îmi păru mai uşoară şi mă cuprinse iar vechea dorinţă de a mă război cu muntele. Ne-am prins colţarii, ne-am legat cu coarda de nailon, am luat pioleţii şi iată-ne gata de plecare.

Tenzing pe varf

           Priveam drumul care se deschidea în faţa mea. O serie de pante abrupte, acoperite cu un strat gros de zăpadă, duceau de la cort spre o coamă înaltă de zăpadă, pe creasta de sud-est, la vreo 30 m deasupra noastră. Pantele erau cuprinse încă de umbră şi trebuia să muncim din greu în ger pentru a ne deschide drum. Stînjenit la mers din cauza bocancilor, i-am cerut lui Tenzing să preia conducerea. Intotdeauna gata să ducă la bun sfîrşit ceea ce-i revenea şi uneori chiar mai mult decît era nevoie, Tenzing trecu pe lîngă mine, sprijinindu-se în mîini şi porni să atace panta. Zvîrlindu-şi cu putere picioarele înainte îşi croi cu greu drum în sus prin zăpada adîncă pînă la genunchi. Am strîns coarda, urmîndu-l îndeaproape.

Începusem urcuşul pe uriaşa faţă de sud a Everestului şi sub noi, limbi de zăpadă şi mici spinări de stîncă presărau miile de metri de pantă neîntreruptă pînă jos, în Circul-de-vest. Cînd porneşti dimineaţa, dintr-odată, la un urcuş primejdios, te simţi întotdeauna cuprins de o sensibilitate nervoasă chinuitoare şi acest lucru se întîmpla cu noi acum. În închipuire mă şi vedeam prăvălindu-mă pe pantele de dedesubt, sub apăsarea poverii grele din spate; mă mişcam greu, depunînd eforturi să-mi ţin echilibrul şi respiram repede şi inegal. Dar Tenzing, care părea că nu mai poate fi oprit, urca într-una în susul pantei, fără a-mi mai lăsa răgaz de gîndire. Nu după mult timp muşchii mi s-au încălzit la mers, nervii mi s-au destins şi mi-am recăpătat ritmul obişnuit la căţărat, ţinîndu-mă dîrz în urma lui. După ce am cîştigat puţină înălţime, am intrat în bătaia soarelui şi, deşi nu-i simţeam aproape deloc căldura, razele lui ne-au încurajat. Fără să se oprească măcar o clipă, Tenzing îşi deschise drum, urcînd într-una prin zăpada adîncă pînă sus pe coama de zăpadă. Ne aflam acum la o înălţime de 8 534 m. Deasupra noastră se înălţa spre cer vîrful de sud al masivului, abrupt şi impresionant, iar spre dreapta, cornişele enorme de pe creasta vîrfului Everest. Dar pînă acolo mai aveam încă destul de mult de mers.

Înaintea noastră creasta era ascuţită şi îngustă, dar avea în schimb o înclinaţie uşoară. Mă încălzisem şi prinsesem destulă putere pentru a prelua conducerea. Mai întîi am sondat creasta cu pioletul. Muchia ei ascuţită, precum şi partea dreaptă de dedesubt erau acoperite cu un strat de zăpadă afînată care acoperea destul de primejdios gheaţa dură. Orice încercare de a urca pe acolo ar fi însemnat un eşec fiindcă am fi alunecat spre gheţarul Kangshung. În schimb, panta stîngă care părea mai accesibilă, era şi ea destul de abruptă, dar avea o crustă întărită, formată din pulbere de zăpadă tasată de vînt, în care colţarii ni se înfigeau cu uşurinţă.

Înaintînd cu multă atenţie am făcut un pas pe partea stîngă a crestei. Drumul părea perfect sigur şi căpătasem mai mult curaj. Am mai făcut un pas, dar în clipa următoare crusta a cedat pe neaşteptate şi m-am cufundat cu piciorul pînă la genunchi în ea, aproape pierzîndu-mi echilibrul. Mi-au trebuit cîteva clipe ca să-mi recapăt respiraţia. Apoi, încet, mi-am tras piciorul afară din gaură. Eram aproape din nou deasupra, cînd crusta cedă şi sub celălalt picior cufundîndu-mă din nou pînă la genunchi în zăpada moale şi afînată. Dădusem peste pacostea alpinistului — crusta sfărîmicioasă! Mi-am croit totuşi drumul mai departe, cu mari sforţări. Cîteodată, umblînd cu foarte multă atenţie, reuşeam să mă menţin la suprafaţă, dar de obicei crusta se rupea la momentul critic şi mă trezeam din nou în zăpadă pînă la genunchi. Deşi această înaintare era obositoare şi exasperantă, simţeam că mai aveam încă destule resurse de energie. Am înaintat aşa cam vreo jumătate de oră, în timp ce, din cauza mişcărilor violente de legănare a corpului pe care eram silit să le fac, mi-am stricat cu desăvîrşire orice ritm şi respiraţie regulată. Am simţit o mare uşurare cînd am dat de zăpadă buna şi am putut merge pe suprafaţa ei. Ţineam întruna partea de jos a pantelor abrupte de pe stînga crestei, dar mergeam hotărît înainte şi urcam dîrz tot mai sus. Am ajuns la o muchie nu prea înaltă, unde am dat de o mică scobitură în care se aflau două butelii de oxigen aproape complet îngropate în zăpadă. Era depozitul făcut de Evans şi Bourdillon.

M-am repezit într-acolo şi am îngenuncheat lîngă ele. Smulgînd una din butelii din patul ei de gheaţă am şters zăpada de pe cadran; arăta o presiune de 453 kg. Conţinea aşadar aproape o treime de oxigen. Am controlat-o şi pe cealaltă; avea aceeaşi cantitate. Căpătaserăm un ajutor straşnic, însemna că oxigenul pe care-l duceam în spate trebuia să ne ajungă doar pînă la înapoierea noastră pe Şaua-de-Sud. Ne oferea deci un plus de mai bine de o oră de rezistenţă. I-am explicat şi lui Tenzing acest lucru prin masca de oxigen, dar cred că mare lucru nu a putut înţelege, deşi, dîndu-şi seama probabil că mă bucuram de ceva dădu şi el din cap afirmativ şi entuziasmat.

Am pornit mai departe, din nou în frunte. Ştiam că mai încolo ne aştepta o muncă grea şi că era mai bine ca Tenzing să-şi cruţe forţele pentru atunci. Creasta devenea mai abruptă şi, pe măsură ce se apropia de poalele unei pante enorme care ducea spre Vîrful-de-sud, se lăţea devenind tot mai verticală.

Am trecut pe partea dreaptă a crestei care era acoperită cu zăpadă întărită. Am început să cioplesc un şir lung de trepte pînă la poalele pantei care ducea spre vîrf şi apoi, bătătorind zăpada cu picioarele, ne-am făcut o platformă unde ne-am oprit să controlăm oxigenul. Totul părea în perfectă ordine. Aveam ceva mai mult oxigen decît Tenzing, ceea ce însemna că aparatul meu avea un debit mai mic, dar nu era un motiv de alarmare fiindcă la urma urmei, nu mai puteam face altceva.

În faţa noastră începea o pantă enormă care, pe de o parte, cobora abrupt spre faţa prăpăstioasă dinspre est a Everestului şi pe de alta, urca înfricoşător de abrupt către Vîrful-de-sud, la vreo 120 m deasupra noastră. Partea stîngă a pantei era un amestec cît se poate de neplăcut de stîncă sfărîmicioasă şi de zăpadă.

Era într-adevăr o problemă care trebuia rezolvată cu multă chibzuinţă.

Datorită experienţei mele alpine din Noua Zeelandă, o privii cu multă suspiciune, deşi căţărătorii englezi Evans şi Bourdillon suiseră pe acolo — ce e drept, cu foarte multă teamă — cînd încercaseră primul asalt asupra vîrfului Everest. O a doua rută, care, de altfel, de-abia se zărea, ducea în sus prin zăpada pe care se mai vedeau încă urmele primei echipe de vîrf, care renunţase însă la acest traseu, întorcîndu-se din drum şi preferînd urcuşul pe terenul stîncos din stînga pantei. Şi totuşi noi ne hotărîrăm pentru calea prin zăpadă. Era clar că ceea ce ne aştepta nu era de loc uşor şi cum Tenzing avusese un răstimp mai puţin greu, i-am făcut semn cu mîna să treacă el în frunte. După primii şase paşi, mi-am dat seama ca lupta avea să fie mult mai grea decît crezusem. La primii doi paşi, Tenzing a rămas deasupra zăpezii, la al treilea s-a cufundat pînă la gleznă iar la al şaselea era îngropat în zăpada pînă la şold. Deşi era aproape culcat pe povîrnişul extrem de abrupt, îşi croia drum, neobosit, urcînd fără încetare. Deşi păşeam pe urmele lui, urcam totuşi foarte greu din cauza zăpezii afînate care nu putea fi bătătorită şi în care nu puteai forma trepte sigure. După un răstimp de muncă încordată, Tenzing obosi, iar eu preluai conducerea. Mi-am dat seama imediat că ne aflam pe teren primejdios. Pe această pantă prăpăstioasă zăpada era moale şi adîncă şi, în acelaşi timp, puţin consistentă. Coada pioletului se afunda adînc, fără să întîlnească vreun loc de sprijin şi orice asigurare la piolet era exclusă. Singurul element de sprijin în înaintarea noastră îl constituia o crustă subţire de zăpadă îngheţată care ţinea toată zăpada pe loc. Dar crusta nu ne oferea decît un sprijin slab. Îmi deschideam drumul în sus cu sforţări grele, făcînd în zăpadă trepte adînci, cînd deodată se auzi o pîrîitură surdă. Crusta dimprejurul meu, cu un diametru de aproximativ 1,80 m, se rupse în bucăţi mari şi alunecă cu mine cu tot vreo trei sau patru trepte înapoi. Am reuşit să mă opresc, dar crusta, luînd viteză, alunecă mai departe pînă ce dispăru din faţa noastră. Clipa trăită a fost groaznică. Toată experienţa pe care o căpătasem în decursul anilor îmi spunea că panta era extrem de primejdioasă, dar pe de altă parte îmi ziceam: „Ed, băiatule, n-ai încotro, aşa-i Everestul, trage şi tu mai tare!" Plexul mi se contracta de frică, dar eu continuam drumul înainte. La jumătatea urcuşului m-am oprit epuizat. Dacă priveam în jos printre glezne, priveam într-un abis de peste 3 000 m. Niciodată nu m-am simţit în mai mare primejdie ca atunci. Ingrijorat, i-am făcut semn lui Tenzing să urce pînă la mine.

„Ce zici de asta Tenzing ?" Răspunsul său veni prompt:

„Foarte rău, foarte primejdios".

„Ce crezi, mergem mai departe ?" la care îmi răspunse în felul lui obişnuit:

„Cum vreţi!" Ceea ce nici nu te ajuta prea mult, dar nici nu te descuraja. I-am făcut semn să treacă el în frunte. Schimbînd acum conducerea mult mai des am continuat chinuitul nostru urcuş, alunecînd uneori înapoi şi rupînd cîte 5—6 trepte, cu teama neîncetată ca întreaga pantă să nu alunece cu noi cu tot, în fiecare moment.

Cu speranţa de a găsi un drum pe care totuşi să ne putem asigura la piolet, am traversat pe panta stîncoasă pe care însă n-am găsit niciun punct de sprijin, din cauza suprafeţei ei netede. Ne-am continuat, prin urmare, urcuşul anevoios şi deodată am observat că puţin mai sus de noi, creasta întunecoasă din stînga era acoperită de zăpadă cu aspect dur şi sigur. După eforturi mari şi cu multă atenţie ne-am căţărat peste o stîncă abruptă şi am înfipt coada pioletului în zăpada de pe creastă. Aceasta pătrunse cu greu, dar se înţepeni bine. Bucuria pe care mi-a dat-o buna asigurare la piolet, după toată nesiguranţa prin care trecusem pînă atunci, era de nedescris. Prinsesem parcă puteri noi şi simţeam cum nervii şi muşchii mei încordaţi se destindeau. Am atacat vitejeşte cu pioletul panta abruptă, cioplind un şir de trepte sigure în sus.

Tăietor entuziast dar neexperimentat, Tenzing îmi luă locul şi tăie un şir neregulat de trepte, pe o porţiune tot atît de grea. Mergeam repede şi panta devenea din ce în ce mai lină. Cu un gest cavaleresc, Tenzing îmi făcu semn să trec eu în frunte, şi cu emoţie crescîndă am început căţăratul pe nişte pante solide, către piscul rotunjit al Vîrfului-de-sud. Era abia ora 9. Ajunşi sus, am privit cu atenţie creasta care avea importanţă vitală pentru noi şi care ducea mai departe spre vîrful Everestului, acea creastă pe care Evans şi Bourdillon o descriseseră ca fiind atît de înfricoşătoare. La prima vedere era nespus de impresionantă şi de înspăimîntătoare. Pe muchia ei îngustă, stînca muntelui avea un înveliş subţire de zăpadă şi gheaţă care se prelungea în afară, peste faţa de est, în cornişe enorme şi înşelătoare, care atîrnau deasupra abisului şi care aşteptau doar pasul alpinistului neatent ca să se rupă sub el şi să se prăbuşească împreună la peste 3 000 m în jos, pe gheţarul Kangshung. De pe cornişe, zăpada se lăsa în pantă abruptă spre stînga, unindu-se apoi pe pereţii stîncoşi, verticali, care se înălţau la aproape 2 500 m deasupra Circului-de-vest. Tabloul era cît se poate de impresionant! Dar pe măsură ce priveam cu mai multă atenţie creasta, temerile începură să se destrame întrucîtva. Mă înşelam eu, sau vedeam un drum pe ea? Căci panta de zăpadă din stînga, deşi foarte abruptă şi primejdioasă, se întindea totuşi aproape fără întrerupere pe prima jumătate a crestei, cu toate că, pe-alocuri, marile ei cornişe se avîntau ameninţătoare în gol. Dacă ne-am fi putut deschide un drum de-a lungul acestei pante de zăpadă, am fi înaintat în orice caz pe o bună distanţă.

În această împrejurare favorabilă, cuprins de un sentiment de uşurare, mi-am tăiat cu pioletul o platformă, imediat sub piscul Vîrful-de-sud. Tenzing făcu la fel; apoi ne-am scos aparatele de oxigen şi ne-am aşezat jos. Ziua se menţinea deosebit de frumoasă şi nu simţeam nici vîntul şi nici frigul prin mulţimea de haine groase cu care eram îmbrăcaţi. Am băut puţină limonada din termosul lui Tenzing şi am controlat rezervele de oxigen. Butelia lui Tenzing era aproape pe sfîrşite, iar a mea mai avea încă puţin oxigen. În plus mai aveam fiecare cîte o butelie plină. Gîndindu-ne că vom face faţă cu mai mult succes greutăţilor care ne aşteptau, dacă vom duce poveri cît mai mici în spate, hotărîrăm să folosim doar buteliile pline. Am scos deci butelia goală a lui Tenzing şi pe a mea aproape goală şi le-am pus în zăpadă. Am conectat apoi cu multă grijă ultimele noastre două butelii şi le-am încercat să văd dacă funcţionează bine. Pe cadrane, acele stăteau nemişcate la presiunea de l 500 kg pe ţol²— erau deci complete şi conţineau 800 litri de oxigen fiecare. Pentru a respira 3 litri pe minut ne trebuiau 180 litri pe oră şi deci ne asigurau un timp de rezistenţă de aproape patru ore şi jumătate. Cantitatea ce revenea fiecăruia nu era mare faţă de ceea ce mai aveam de făcut de acum încolo, dar eram hotărît, de va fi nevoie, ca la întoarcere să reduc consumul la doi litri pe minut.

Ceea ce mă încuraja şi mai mult era faptul că la această înălţime puteam rezolva mintal, încet dar clar, probleme de aritmetică privitoare la rezervele noastre chiar fără să respir oxigen. Şi calculele trebuiau să fie făcute corect, fiindcă orice greşeală putea să însemne un drum fără întoarcere. Dar nu mai aveam timp de pierdut; trebuia să plecăm fără întîrziere mai departe. M-am ridicat şi, după ce am luat o serie de fotografii în toate direcţiile am băgat aparatul la loc în culcuşul lui cald din buzunarul hainei. Mi-am legat pe spate aparatul de oxigen, mult uşurat acum şi am conectat tuburile. Am făcut aceiaşi lucru cu aparatul lui Tenzing şi... iată-ne gata de plecare. I-am spus lui Tenzing să mă asigure la piolet şi apoi, cu emoţie, am tăiat un şir de trepte largi şi sigure în jos, spre şaua de zăpadă de sub Vîrful-de-sud. În acest fel, la întoarcere, drumul avea să fie mai uşor. Tenzing coborî treptele pînă la mine şi mă asigură din nou la piolet.

Am început să înaintăm apoi pe panta abruptă de zăpadă de pe stînga crestei. De la prima lovitură de piolet fui cuprins de o mare emoţie. Spre surprinderea mea, zăpada era cristalină şi tare. Numai din două lovituri ritmice de piolet am săpat o treaptă suficientă chiar pentru bocancii noştri de mare altitudine, peste măsură de mari. Dar cel mai important lucru era ca aveam trepte rezistente şi sigure. Conştient întrucîtva de marile abisuri de sub mine, am cioplit un şir de trepte cît era coarda de lungă — 12 m, după care am înfipt coada pioletului în zăpadă, legînd coarda în jurul său. Făcusem o asigurare de prim rang. I-am făcut semn lui Tenzing să urce la mine şi, pe cînd venea încet şi cu grijă de-a lungul treptelor, am filat coarda. Cînd m-a ajuns, veni rîndul lui să-şi înfigă pioletul în zăpadă pentru a mă asigura cu o coardă bine întinsă, în timp ce eu continuam să tai trepte. Munca mă entuziasma; creasta de vîrf a Everestului, zăpada tare şi loviturile uşoare şi line ale pioletului, toate se combinau dîndu-mi o senzaţie de forţă deplină cum nu mai trăisem niciodată la asemenea altitudini. Continuai să tăi trepte, lungime după lungime de coardă.

Ne apropiam acum de un punct unde una din marile cornişe ale crestei înainta peste panta noastră. Trebuia să ajungem pînă jos la stînci ca să o evităm. Aşadar am tăiat un şir de trepte, coborînd abrupt pe pantă pînă la o platformă mică, pe vîrful stîncilor. Locul nu era prea fericit, totuşi se putea sta destul de sigur.

I-am făcut semn lui Tenzing să vină şi el. Pe cînd cobora spre mine, mi-am dat seama că i se întîmplase ceva. Fusesem atît de absorbit de problemele tehnice ale crestei, încît aproape îl uitasem pe Tenzing; avusesem o vagă senzaţie că se mişca oarecum prea încet de-a lungul treptelor. Acum se vedea limpede că în afara mişcărilor extrem de încete, respiraţia să devenea accelerată şi greoaie; suferea cumplit. Am bănuit imediat că se întîmplase ceva cu aparatul său de oxigen şi ajutîndu-1 să coboare pe platformă începui să-l examinez. În primul rînd, pe ventilul măştii atîrnau ţurţuri de gheaţă şi apoi, cercetînd mai atent, am descoperit că tubul de expiraţie, care avea un diametru de 5 cm, era aproape complet astupat cu gheaţă. Din această cauză el nu mai putea să expire liber şi faptul îl chinuia foarte mult. Din fericire tubul era din cauciuc şi, strîngîndu-1 în mînă, am reuşit să desprind toată gheaţa dinăuntru şi s-o fac să lunece afară. Ventilele au început să funcţioneze din nou şi Tenzing simţi pe loc o mare uşurare. Cercetai apoi şi aparatul meu pentru control şi constatai că şi în tubul meu de expiraţie era gheaţă, dar nu îndeajuns ca să mă supere prea mult. Am îndepărtat gheaţa dinăuntru fără prea multă greutate şi apoi, involuntar, am privit aparatele de măsurare a presiunii — acele arătau peste l 315 kg ceea ce însemna ceva mai mult de 700 litri oxigen; cantitatea împărţită la 180 dădea cam patru ore de rezistenţă, ceea ce nu era de loc rău.

Privii apoi traseul din faţă. Porţiunea următoare nu arăta a fi prea uşoară. Platforma noastră de stîncă era suspendată chiar deasupra enormului perete vertical care ducea în jos pînă în Circul-de-Vest şi dacă priveam sub mine zăream o pată murdară jos, pe suprafaţa Circului, care ştiam că e tabăra a IV-a. Cuprins de dorinţa de a evada din izolarea noastră, începui să fac semne cu mîna şi să strig, dar dîndu-mi seama de nerozia mea încetai brusc să mai fac semne. Pe vasta întindere a Everestului, la 2 438 m deasupra celor de jos, eram invizibili chiar celui mai bun binoclu. M-am întors deci la problema pe care trebuia să o rezolv imediat. Stînca era mult prea abruptă ca să încerc să cobor şi s-o înconjur. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să mă strecor de-a lungul platformei pe care stăteam şi să tai prize în gheaţa surplombantă care căuta parcă să mă împingă jos de pe platformă. Filat, strîns în coardă de Tenzing, am tăiat cîteva prize de mîini şi am înfipt apoi pioletul cît am putut de bine în zăpada tare şi gheaţa solidă.

Folosind pioletul ca să-mi susţin greutatea, m-am deplasat repede de-a lungul platformei. Înaintarea se dovedi mai uşoară decît socotisem, încă vreo cîteva prize pentru mîini, o altă legănare rapidă de-a lungul lor şi am tăiat apoi un şir de trepte pînă am dat de o pantă sigură unde am cioplit o platformă încăpătoare de pe care l-am asigurat pe Tenzing, în timp ce urca spre mine.

Ne apropiam din ce în ce mai mult de cel mai formidabil obstacol de pe creastă — o treaptă mare de stîncă. Această treaptă apăruse întotdeauna clar în fotografiile aeriene, iar în 1951, cu ocazia expediţiei de recunoaştere pe Everest, o văzusem destul de limpede de la Tyangboche cu binoclul. Intotdeauna o considerasem ca obstacolul de pe creastă care putea foarte bine să însemne înfrîngerea unei expediţii. Am tăiat un şir de trepte peste ultima pantă de zăpadă, continuînd să traversez peste o lespede abruptă de stîncă dură, care ducea la baza treptei celei mari. Prizele de mîini şi de picioare erau mici şi aproape invizibile şi ca să mă descurc mi-am dat la o parte ochelarii de zăpada. Dar fără ei vîntul năprasnic de pe creastă, încărcat cu mici fărîme de gheaţă, îmi luase parcă vederea.

Mi-am tras repede ochelarii la loc, îndepărtînd gheaţa şi lacrimile şi am clipit mereu pînă ce am reuşit să văd din nou. Numai în urma acestei întîmplări am putut preţui îmbrăcămintea noastră care ne ocrotea de asprimea vremii, chiar în această zi frumoasă, la 8 833 m. Cu toate că nu vedeam încă bine m-am căţărat pe lespede şi m-am lăsat apoi în jos într-o mică văgăună de zăpadă la baza treptei. M-am oprit aici, aşteptîndu-1 pe Tenzing.

Priveam cu îngrijorare în sus, la stînci. Infipte drept de-a curmezişul crestei, ca un perete vertical, stîncile arătau extrem de greu de escaladat şi ştiam că puterea şi capacitatea noastră de a ne căţăra pe stînci abrupte la această altitudine, erau serios reduse. Am examinat atunci un eventual traseu pe stînga. Dacă coboram cam 40—50 m peste lespezi abrupte, puteam înconjura baza peretelui vertical, dar nu vedeam niciun indiciu că am fi putut urca din nou pe creastă. În acelaşi timp, dacă pierdeam înălţime, puteau apărea urmări fatale. Oricît am căutat, nu am putut vedea pe nicăieri un drum uşor care să ducă sus pe treaptă sau, mai bine zis, nu se vedea niciun fel de drum. În cele din urmă, cuprins de disperare, am cercetat extremitatea dreaptă a stîncii verticale. Prinsă de aceasta şi atîrnînd deasupra prăpăstioasei fete estice, se afla o cornişă mare. Această cornişă gata să se prăbuşească, începuse să se desfacă de încleştarea cu care era ţinută de stîncă şi între stîncă şi gheaţă se ivise o crăpătură lungă, îngustă şi verticală. Era destul de largă să încapă în ea un om şi, deşi nu prezenta prea multă siguranţă, era totuşi un drum. Luai hotărîrea pe moment: Tenzing mă asigura la coardă excelent şi după cît părea eram foarte aproape de vîrf — merita deci să încerc.

Mai înainte de a porni, am scos din nou aparatul de fotografiat. Nu credeam ca voi fi în stare să urc prin această despicătură şi minat de acel sentiment de mîndrie pe care-l trăieşti atunci cînd eşti sigur că ai realizat un fapt unic, voiam să am dovada cel puţin că ajunsesem la un punct mult mai înalt decît Vîrful-de-sud. Am luat prin urmare cîteva fotografii şi apoi am mai controlat încă o dată oxigenul: avea o presiune de l 160 kg (l 160 scăzut din l 500 fac 340 kg; 340 faţă de l 500 reprezintă aproape 2/9 din 800 litri; rămîn aşadar aproape 600 de litri; 600 litri împărţiţi la 180 fac aproape 3 1/2). Ne ajungea deci pentru trei ore şi jumătate de mers. Am verificat asigurarea la piolet făcută de Tenzing şi apoi m-am strecurat uşor înăuntrul despicăturii.

Aveam în faţă peretele de stîncă, vertical, dar cu cîteva prize promiţătoare, iar în spate zidul de gheaţă lucitor şi tare al cornişei, crăpat însă pe ici, pe colo. M-am agăţat de o priză de stînca din faţă şi apoi am înfipt puternic unul din colţari în gheaţa din spate. Rezemîndu-mă cu aparatul de oxigen de zidul de gheaţă, m-am ridicat încet. Căutînd apoi cu înfrigurare un punct de sprijin cu bocancul liber, am descoperit o mică ieşitură pe stîncă şi am trecut astfel pe al doilea picior o parte din greutatea primului. Rezemîndu-mă din nou cu spatele de cornişa de gheaţă, am căutat să-mi recapăt respiraţia. Eram stăpînit necontenit de teama ca nu cumva să se desprindă cornişa. Din cauza acestei primejdii, nervii îmi erau încordaţi la culme. Mi-am croit totuşi încetul cu încetul drum în sus, zvîrcolindu-mă, răsucindu-mă şi folosind fiecare priză oricît de mică. Într-un loc am reuşit să înfig pioletul într-o fisură de gheaţă şi am putut să urc astfel o porţiune fără prize. Aproape de marginea de sus am găsit un loc de sprijin pentru picior într-o gaură făcută în gheaţă şi în clipa următoare mi-am întins mîinile peste partea de sus a stîncii şi m-am tras afară din despicătură, la loc sigur. Coarda era complet întinsă; cei 12 m ai ei ne ajunseseră la limită. M-am întins deasupra pe o mică platformă de stîncă gîfîind puternic; după cîteva clipe îmi dădui seama că mă aflam sus pe treaptă şi simţii o străfulgerare de încredere şi hotărîre de a continua drumul, care învinse cu totul senzaţia mea vremelnică de slăbiciune. Pentru prima oară în tot cursul expediţiei eram convins că voi ajunge pe vîrf. „Ar trebui să intervină ceva cu adevărat imposibil de trecut ca să ne mai poată opri acum", gîndeam eu. Şi totuşi nu puteam să-mi înăbuş cu totul uimirea că fusesem în stare să înving cei 8 833 m, chiar şi cu ajutorul oxigenului.

Cînd am început să respir mai regulat, m-am ridicat în picioare şi, aplecîndu-mă peste margine, i-am făcut semne lui Tenzing să urce. El intră în despicătură, iar eu începui să filez coarda cu putere, luîndu-i astfel din greutate. La rîndul său el începu să se zbată, să se subţieze şi să-şi forţeze drumul în sus, pînă ce, în sfîrşit, am izbutit să-l aduc la loc sigur, gîfîind şi abia trăgîndu-şi sufletul. Odihna ne-a fost doar de o clipă. Deasupra noastră creasta continua ca şi pînă atunci: enorme cornişe spînzurate pe partea dreaptă şi pante abrupte de zăpadă coborînd spre pereţii de stîncă verticali, pe stînga.

Dar unghiul pantelor de zăpadă devenea din ce în ce mai mic, Am continuat să cioplesc un şir de trepte, înaintînd apropiaţi unul de altul, ca să economisim timp. Creasta se înălţa într-un şir lung de ondulări şerpuitoare şi ducea spre dreapta, ondulaţie după ondulaţie, una ascunzînd în spate pe cealaltă. Nu puteam să-mi dau seama unde e vîrful. Tăiam un şir de trepte pe latura unei unduiri pe care o ocoleam şi îmi apărea imediat o alta înaintea ochilor. Eram sleiţi de puteri, iar Tenzing mergea foarte încet. Tăiasem aproape două ore în şir trepte şi nu-mi mai simţeam spatele şi braţele de oboseală. Am încercat să merg cu ajutorul colţarilor de-a lungul pantei fără să mai tai trepte, dar picioarele îmi alunecau în jos îşi oboseam mai tare. Continuai deci să tai trepte. Mi se părea că mergem de o veşnicie, iar încrederea mi se spulbera din ce în ce mai mult. Unduirile şerpuitoare se succedau cu o regularitate înnebunitoare. Un petic de sfărîmături ne bara drumul. Urcai posomorît peste ele, continuînd să tai trepte în jurul unei alte cocoaşe. Şi... deodată îmi dădui seama că era ultima... În faţa mea, creasta cobora abrupt spre o cornişă, descriind o curbă mare, iar departe, în zare, puteam vedea culorile de pastel şi lîna albă a norilor din ţinuturile muntoase ale Tibetului.

La dreapta, o creastă subţire acoperită de zăpadă urca spre o movilă rotundă tot de zăpadă, cam la 12 m deasupra noastră. Tot drumul de-a lungul crestei, mă urmărise gîndul că vîrful trebuia să fie pe muchia unei cornişe. Era prea tîrziu acum să mai riscăm... I-am spus lui Tenzing să mă asigure puternic şi am pornit să tai cu multă atenţie un şir de trepte în susul crestei. Privind cînd într-o parte, cînd într-alta şi sondînd mereu cu pioletul în zăpadă, am încercat să descopăr o eventuală cornişă, dar zăpada părea solidă şi bine fixată. I-am făcut semn lui Tenzing să vină după mine. Încă vreo cîteva lovituri de piolet, cîţiva paşi foarte obositori şi ne aflam amîndoi pe vîrful Everestului.

Cap10