Mici intamplari cu animale (181)

La o goană de urşi, după cum îi era datoria, conducătorul a atras atenţia vînătorilor că nu au voie să tragă în urs mic, sub doi ani, şi nici în ursoaice cu pui. Era necesară această avertizare, mai cu seamă fiindcă printre noi se găseau şi doi vînători, vechi de altfel, dar pentru prima dată la urşi. „Nu vă pierdeţi capul. Vedeţi în ce trageţi!"

Goana urca de departe pe coasta unui făget bătrîn, îm­brăcat în splendoarea de culori a toamnei, ajungea la culmea înaltă pe care creşteau molizi, apoi cobora pe celălalt ver­sant cu fag, spre pîrîul în dosul căruia, pe altă coastă, aştep­tau cei cu puşca. Din linia noastră, a vînătorilor, se zărea unde şi unde printre fagii mari de pe versantul din faţă. Gonaşii, care încă nu se iviseră în creastă, au dat deodată glas de alarmă: ridicaseră urs. Nu peste mult observ mişcare pe povîrniş; apare şi dispare în desime negreaţa ursului. Urs mare, vine bine, coborînd spre lanţul vînătorilor. Dar după namilă doi mici! Ursoaică cu pui. Puii erau cît un cîine cio­bănesc — pui din anul acela. Păcat că-i ursoaică!

Se apropie încet, adulmecînd, speculînd încotro să o ia, face spre dreapta, ţine tot la vale spre pîrîu. Ursoaică cu pui nu-i plăcut să ai în goană. De n-ar face vreunul dintre no­vici vreo imprudenţă să sperie puii, de nu s-ar îndîrji ur­soaica şi să atace! Ce bine ar fi să-şi schimbe direcţia si să iasă în pace pe flanc! De unde! Cei trei, uriaşa înainte, iar puii îndată la spate, coboară şi coboară; nu-i mai văd, au apucat depărtişor spre vînătorul al treilea din dreapta mea. Stau cu inima în gît.

O împuşcătură! Urlet groaznic, apoi încă o bubuitură de armă, şi… tăcere de cîteva clipe. Aud tropăituri; vin în fugă mare cei doi pui şi trec pe lîngă mine. Singuri!

„Nerodul a împuşcat ursoaica!" — şi am alergat, ca şi ceilalţi, spre locul împuşcăturii.

Vînătorul stătea încă nemişcat în ţiitoarea lui. Cam palid la faţă şi, dacă i-ai fi pus mîna pe genunchi, cred că ai fi simţit că-i tremură. Dar colo la douăzeci de paşi, lîngă pîrîu, zăcea namila.

S-a repezit în „vînătorul norocos" conducătorul goanei, ne-am repezit şi noi, care mai de care.

—  Nu ţi-am spus că nu se trage în ursoaică cu pui? Nu te-am dăscălit destul? Acum ai făcut-o! Ruşine pe capul tău si pedeapsă.  Ruşine pe noi toţi.  La prepeliţe să mergi, nu la urşi!

—  Te-a atacat? — încercă unul dintre noi să-i sugereze vi­novatului circumstanţă atenuantă.

—  N... n... nu m-a atacat..,

—  Atunci de ce ai tras, brînzoi cu urechi verzi ce-mi eşti? se răsti iarăşi conducătorul,

—  N... n... nu ştiu. M... m-am zăpăcit...

— Dar nu te-ai zăpăcit să tragi şi să omori pe loc... Dă încoace puşca! La celelalte goane nu mai iei parte.

S-au apropiat gonaşii. In goană alt urs nu mai era.

—  A fost ce-a fost. Ce să mai bocim, picurai vorbă de împăciuire. Măi fîrtaţi, zic către gonaşi, puneţi mîna şi scoa­teţi mai la deal ursoaica să o jupuim şi să trecem dincolo.

—   Nu-i Măriuţă, că-i Niculae!  — strigă din vale Mace­don, paznicul cel bătrîn.

—   Cum să fie urs, bade Macedoane?

—  Atîta voi cunoaşte şi eu,  domnule, care-i urs şi care-i ursoaică,  se indignă paznicul.

Ne-am bulucit cu toţii în jurul namilei. Urs era, cu toate dovezile bărbăţiei; şi mare şi bătrîn, cărunt pe bot şi pe creştet.

Conducătorului sever i-a pierit graiul; celui achitat astfel pe neaşteptate, i-a revenit. Şi a început să explice, cu convin­gerea cu care argumentează brînzoii, că el a recunoscut în­dată că e urs şi nu e ursoaică, după trup, după cap, după comportare, după...

—   Dar puii de lîngă el? — întrebă unul dintre noi.

N-a putut răspunde cel ce ştia toate (din cărţi) şi n-am putut răspunde nici noi, ceilalţi, care de asemenea ne-am pus întrebarea aceasta.

La masa din crîşma satului, am discutat problema pe toate laturile. Nu era uşor de rezolvat. Urs mascul mare era; pui lîngă el erau; gonaşii i-au stîrnit pe toţi trei din acelaşi loc; ursoaică în goană n-a fost. Ştiam noi că lupul şi vulpoiul uneori adoptă puii rămaşi fără mamă, dar nu s-a mai auzit ca urs bătrîn să ia asupra sa grija unor părăsiţi.

Şi totuşi nu putea să fie altceva.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor