Inadecvarea(2)

Spuneam aici ca eu sunt printre cei care daca nu se pot exprima, se duc. Adica mor. Si mai spuneam ca internetul, slava Domnului, imi ofera posibilitatea de a ma exprima: am un blog, scriu zilnic in el, asadar ma exprim. Apoi spuneam ca ma gandesc sa inchid blogul. Adica sa nu mai scriu. Adica sa nu ma mai exprim.

Acum o sa explic de ce ma gandesc la asta. Blogul meu nu e pentru facut bani. Blogul meu e pentru comunicare. Pur si simplu, din 2011 si pana acum am urcat pe blog, intr-un numar mare, ganduri, intamplari, povesti, retete, glume, tristeti si cate altele. Aproape ca n-a fost zi in care sa nu scriu cate ceva. Rezultatul? Aproape 250.000 de vizite, regasirea unor vechi prieteni si/sau colegi, infiriparea unor noi prietenii, de data asta virtuale. Nu-i putin lucru. Cu toate astea, ceva nu e in ordine. Anume faptul ca in patru ani de zile, pe blogul meu au fost inregistrate in total doar 542 de comentarii. La 4212 postari, 542 de comentarii inseamna o medie de 0,12 comentarii per postare. Mie asta mi se pare extrem de putin si arata doua lucruri: intai ca blogul meu nu este orientat catre dialog si doi ca publicul pe care mi l-am format nu gaseste ce-ar fi de comentat la postarile mele. Asta am construit, asta am, nu e niciun fel de mister aici. Asa incat se impune o mica analiza.

De ce oare, totusi, nu comenteaza oamenii la postarile mele? 233291 vizite raportate la 4212 postari reprezinta o medie de 55,3 vizite pe postare. Asadar, din 55 de oameni care citesc o postare de-a mea, nimeni nu face niciun comentariu (in medie). Asta trebuie sa aiba o explicatie. Pe alte bloguri oamenii discuta, intra in polemici, revin, chiar se cearta, oricum, e activitate serioasa. De ce la mine e atata liniste? O explicatie ar fi ca mi-am format un public contemplativ. Oameni cam de varsta mea, care imi citesc postarile pentru a se confirma cumva pe ei insisi. Un exemplu recent: am scris un articol cu titlul "Deznadejdea" si am primit un comment: "da!". Atat, un simplu "da", venit probabil de la cineva care s-a regasit pe sine in acel text si a simtit nevoia sa arate asta. Ceilalti, ma gandesc, au considerat ca n-are sens sa comenteze, cata vreme sunt de acord cu ce am scris, sau poate nu au fost de acord, dar au considerat ca nu merita sa intre intr-o polemica. Orice este posibil, dar pe mine ma intereseaza rezultatul, ca la fotbal. Si rezultatul este asta: o medie de sub un comentariu per postare. 

Desigur ca evaluarea blogului nu e musai sa fie facuta pe baza comentariilor primite. Criteriul fundamental este cel al vizitelor si aici mi se pare ca nu stau chiar rau. As putea sa scriu pe blog pana la sfarsitul vietii, numarul vizitelor sa creasca exponential si problema comentariilor sa nu ma intereseze deloc. Numai ca pe mine ma framanta in continuare intrebarea: de ce nu intra lumea in dialog cu mine?

Inchipuiti-va ca un locuitor al planetei isi alege un loc in centrul unui oras si se duce zilnic acolo pentru a sta cateva ore. El nu face nimic altceva decat sa stea si sa priveasca in jurul lui. La inceput, trecatorii n-o sa-l bage in seama - e un om ca toti oamenii, nu e nimic deosebit cu el. Dupa o vreme insa, cei care au drum prin centru il vor observa: "da, e acelasi tip pe care l-am vazut si ieri si cred ca e aici de mai multe saptamani, daca ma gandesc bine". Curand, oamenii vor incepe sa se obisnuiasca sa-l gaseasca mereu in acelasi loc, unii se vor intreba ce-o fi cu el, de ce sta acolo mereu, altii se vor gandi ca poate asteapta bani, poate vor incerca sa-i dea cate ceva de pomana, in sfarsit, poate ca unii vor povesti acasa sau la cafenea despre tipul care sta in fiecare zi in locul ala din centru si nu face nimic in afara de a se uita la trecatori. Nu-i exclus ca vreunul dintre acei oameni sa-si aduca prietenul, sau iubita, sau parintii, ca sa-l vada cu ochii lor pe ciudatul individ. Dar nimeni nu se duce la el sa-l intrebe de sanatate: "omule, de ce stai aici, ce astepti, ce speri, cine esti, ce pot face pentru tine?" Poate daca oamenii nu s-ar rezuma sa-l priveasca si ar intra cu el in dialog, ar afla ca el tocmai de aia sta acolo, pentru ca spera ca din atat de multi oameni care trec pe langa el, macar o parte sa stea cu el de vorba. Asa insa continua sa stea acolo, descoperit, expus, vizibil, intr-un fel oferindu-se pe sine lumii, iar lumea ia act de prezenta lui, il accepta, il studiaza de la distanta si asta este tot.

Intr-un fel, ma simt ca omul acela. Si eu vin zilnic intr-un loc public, unde stau si scriu despre mine. Cei care trec pe-aici citesc si pleaca. Unii revin, altii dispar pentru a nu se mai intoarce. Incet, incet, numarul celor care ma cunosc creste. Unii isi invita prietenii sa ma vada, dar nimeni nu ma intreaba de sanatate, nimeni nu discuta cu mine despre ceea ce eu scriu in acest spatiu public, nimeni nu doreste sa interactioneze cu mine. Ce e de facut? La urma urmei, daca nimeni nu e interesat decat sa se uite la tine, dar toti se feresc cu grija sa intre in amanunte, mai are vreun rost sa stai acolo, expus?

Concluzia mea este urmatoarea: gradul meu de inadecvare pentru blogging este ridicat, la fel ca in viata reala. Si atunci, exista solutia inchiderii blogului, urmata de gasirea altei forme de exprimare. Trebuie sa iau o decizie cat de curand.