Era întuneric, ningea şi doar două becuri erau aprinse pe stâlpi, suficient cât să văd pe unde merg. Urcam pe Strada Schiorilor din Sinaia şi, la un metru în urmă, venea fostul meu coleg de generală Costaș, care peste ani avea să primească supranumele “Putere”. Eram bine îmbrăcat, nu îmi era frig, doar fulgii mă cam deranjau, mari şi apoşi ca niciodată. De sus, din Furnica, veneau oameni veseli, care se duceau în oraş. Cu mulţi mă salutam, pentru că aşa-i în oraşul mic, îi ştii pe cei mai mulţi şi ei te ştiu pe ţine.
Am ajuns în dreptul ultimelor case şi cineva mi-a făcut semn din fundul curţii. M-am dus către el, dar a intrat în casă şi nu l-am mai găsit. M-am întors pe Schiori, Costaș mă aştepta şi am reluat urcuşul. În momentul ăla, am început să-i spun: “nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu dacă sunt la Sinaia sau în Germania”. De mai multe ori i-am spus asta, dar nu mi-a dat niciun răspuns. În lumina palidă, mi se părea că faţa lui e tristă şi înţelegătoare, că exprimă un fel de compasiune. Cu toate astea, îmi era bine, eram în elementul meu, fulgii, lumina, panta, în depărtare muntele întunecat, eram acasă. Mai aveam puţin de mers şi urma să intru pe Calea Codrului, dar am continuat să spun, cu durere: “nu ştiu dacă sunt în Sinaia sau în Germania”. Nu mai dormeam profund, mă trezisem pe jumătate şi simţeam că nu e vis, ci realitate, o realitate confuză, sau o confuzie reală, totuna, nu mai eram nicăieri, nici în Sinaia, nici în Germania.
Visul asta mi-a chinuit toată noaptea de joi. Nici acum nu am ieşit complet de sub puterea lui.
Visul asta mi-a chinuit toată noaptea de joi. Nici acum nu am ieşit complet de sub puterea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu