Terenul de
vînătoare O este foarte liniştit. Plantaţiile tinere de molid sunt ferite de
invazia oilor, exploatări nu se fac, braconieri nu-s, lupii sunt prigoniţi,
aşa că vînatul iese seara de cu bună vreme, iar soarele de dimineaţă îl găseşte
încă prin tăieturile largi. Iubitorii de natură vor înţelege că în verile pe
care le petreceam în acei munţi, abia era o înserare sau un crăpat de zori care
să nu mă fi găsit în vreunul dintre observatoarele înalte cu care era
înzestrat terenul.
Într-o asemenea
seară văd ieşind din pădurea bătrînă o ciută de cerb, urmată de un vitel din
anul acesta. Mi se pare curios că viţelul rămîne uneori îndărătul mamei şi îşi
împarte atenţia între mamă-sa, care înainta în tăietură, şi ceva ce era încă în
pădure. Făcea viţelul cîţiva paşi pe urma ciutei, se întorcea către pădure şi
privea atent într-acolo, apoi păşea iarăşi înainte. Speriat nu era, să zici că
a simţit vreo primejdie din desime, şi de altfel liniştea desăvîrşită a ciutei
înlătura ipoteza asta. Deodată văd că iese din pădure un al doilea viţel, care
însă arăta o mare sfială. Să vină sau să nu vină? A fost plină de farmec scena
care a urmat. Era vădit că primul viţel îl aştepta pe celălalt, îl îndemna să
se apropie. Alerga spre el, făcea cîteva sărituri de joacă în faţa lui, se
îndepărta privind peste umăr dacă îl urmează celălalt. Nu erau fraţi. Cel de-al
doilea era mult mai mic şi mai slăbuţ. În urmă, amîndoi viţeii ajunseră la
ciută şi cel curajos îşi şi înfundă botişorul în ugerul mamei sale. Celălalt
stătea deoparte, privind cu jind, şi încerca să ciugulească colţ de iarbă.
Odată a îndrăznit să-şi apropie botul de ugerui ciutei. Aceasta s-a ferit, a
dat cu piciorul, l-a alungat. Alte două încercări ale necăjitului au fost şi
ele zadarnice, în vreme ce viţelul ciutei se desfăta de lapte cît voia. În tot
timpul cît i-am observat în seara aceea, cei doi viţei se purtau ca fraţi
adevăraţi, se jucau, o dată s-au culcat laolaltă. Ciuta însă era bună cu unul,
rea foc cu celălalt. Au pierit apoi în pînzele serii, lăsînd în gîndul meu o
întrebare.
M-am hotărît să
petrec cu atenţie această ciudată familie. A doua şi a treia zi nu am mai
văzut-o. Cred că ieşiseră la păscut în altă parte. A patra seară au venit însă
în aceeaşi tăietură plantată în care îi văzusem înainte. Greşeală nu putea să
fie: aceeaşi ciută bătrînă, cu doi viţei de două mărimi. Dar acum era o mare
deosebire. Ciuta se purta la fel de duios cu amîndoi. Jucau în jurul ei, îi
chema cînd se îndepărtau prea mult, îi lingea pe rînd, îi lăsa pe amîndoi să
sugă. Apoi, în alte cîteva dimineţi şi seri, am văzut acelaşi tablou: mamă
bună, cu doi viţei, deopotrivă de dragi.
Nu încăpea
îndoială că unul dintre viţei, cel mic, era străin. I-a murit mama sau s-a
pierdut de ea şi s-a alăturat străinei. Întîi s-a împrietenit cu celălalt viţel
şi, rînd pe rînd, a învins rezistenta ciutei, care pînă la urmă l-a adoptat şi
i-a fost şi lui mama bună.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu