Doi paji frumoşi, cu bucle aurii,
în veşminte frumoase de catifea,
intrară într-o sală a palatului unde nu era ţipenie de om. Călcînd cu pantofii
lor strălucitori pe podeaua de cristal a sălii, cei doi paji se apropiară de o
masă uriaşă, încărcată cu tot soiul de tacîmuri şi farfurii, şi se opriră unul
în dreapta, celălalt în stînga jilţului în care trebuia să se aşeze împăratul.
— Oare împăratul o să ia
singur gustarea de dimineaţă? La masa asta încap cinci sute de oameni! zise
pajul cu aluniţă pe obrazul drept.
— Ssst... vine cineva! şopti pajul
cu aluniţă pe obrazul stîng. Îmi tremură genunchii de
frică.
De după o coloană apăru un bătrîn în haină de brocart şi cu
ciorapi negri, păşind ţanţoş şi solemn cu picioarele lui lungi şi slăbănoage.
— Ia te uită, ia te uită, Aglo!
şopti în grabă pajul cu aluniţă pe
obrazul drept. E bătrînul pe care l-am întîlnit în piaţa oraşului, lîngă havuz. Ţi-aduci aminte? S-a
supărat că i-am spus bunicule.
— Mi-aduc aminte, Olga — şi pajul
cu aluniţă pe obrazul stîng dădu din cap. A zis,
pare-mi-se, că e ma... ma... maestru de ceremonii.
Între timp, bătrînul se apropie de cei doi paji, se opri şi-i cercetă în
tăcere, în timp ce capul i se bălăbănea uşor.
— Ascultaţi, pajilor — li se adresă
maestrul de ceremonii cu o voce tremurîndă — nu l-aţi văzut pe ministrul
Iocsorb? A primit o telegramă urgentă.
— Eu... eu nu l-am văzut —
bolborosi Olga.
— Nici eu nu ştiu — zise Aglo,
clătinînd din cap.
— Pajii trebuie să ştie totul!
rosti nemulţumit bătrînul. Ia staţi niţel. Nu v-am mai văzut niciodată la
palat. Sunteţi noii paji ai maiestăţii sale?
— Da, noii paji — îngăimă Aglo,
dîrdîind de frică.
— Şi cine v-a adus aici?
— Pe noi? întrebă Olga, distrată.
— Da, pe voi. Ei, cine?
— Dumneavoastră! i-o trînti pe loc
Aglo.
Răspunsul era atît de neaşteptat, încît Olga îşi
muşcă buzele ca să nu izbucnească în rîs.
— Eu?!
— Întocmai! Dumneavoastră, domnule
ma... maestru de ceremonii — răspunse Aglo.
— Hm... Nu-mi aduc aminte...
Poate... Vai, cum mi-a slăbit memoria! Ei, da, eu v-am adus aici! Şi de ce vă
luaţi la harţă?
— Noi? Nu ne luăm de loc...
— Gura! urla maestrul de ceremonii
şi, auzind în aceeaşi timp cum undeva răsună sonor şi melodios cîteva bătăi de
pendulă, răcni ca scos din minţi: Bucătarul-şef! Bucătarul-şef! .
Nu se ştie de unde, apăru ca la poruncă
un omuleţ mic si gras
— Aici sunt, domnule maestru de
ceremonii.
— Maiestatea sa trebuie să ia
îndată gustarea de dimineaţă. Ce s-a pregătit pentru maiestatea sa?
— Domnule maestru de ceremonii,
pentru gustarea de dimineaţă a maiestăţii sale împăratul Topsed
al VII-lea s-au pregătit trei porci prăjiţi, cincisprezece
curcani afumaţi, o marinată din zece nisetri, două sute de ouă moi, douăzeci de
fazani umpluţi, treizeci de raţe fripte, o sută de mere coapte, cincizeci de
kilograme de struguri, o jumătate de tonă de îngheţată şi zece lăzi cu sticle
de vin aduse de peste mări şi ţări.
— Atîta tot?
— Atîta, domnule maestru de
ceremonii...
— Aţi înnebunit! Maiestatea sa o să
rămînă flămînd. Mai adaugaţi ceva!
In sală apărură slugile, care, într-o linişte desăvîrşită, puneau pe
masă bunătăţile amintite. Maestrul de ceremonii plecă
probabil să-l întîmpine pe împărat. În vremea asta, în sală intrară doi oameni.
probabil să-l întîmpine pe împărat. În vremea asta, în sală intrară doi oameni.
— Rutluv! şopti Aglo cu groază.
Primul ministru înainta mîndru, purtînd pe
umeri pelerina-i neagră, de sub care se vedea vîrful spadei. Alături de el se
mişca o vietate pe cît de înaltă, pe atît de lată. Era un om gras, făcut parcă
din două baloane, îmbrăcat într-un costum verde, brodat cu fir de aur. Balonul
cel mare era corpul cu cele patru
extremităţi, iar balonul cel mic reprezenta o căpăţîna pleşuvă cu un obraz buhăit.
Peste ochii holbaţi, de culoarea smîrcurilor, cădeau din vreme în vreme nişte
pleoape pamîntii şi zbîrcite ca de broască rîioasă. Cînd omul îşi ridica încet
pleoapele, deschizînd ochii mari de tot, în ochii aceştia puteai citi şi inteligenţă,
şi şiretenie. Şi ţi se părea că acuşi-acuşi ai să-l vezi făcînd un salt
fulgerător, întocmai ca broasca atunci cînd vede pe o frunză o muscă adormită care
habar n-are de primejdie. Omul privi masa, îl privi pe Rutluv şi zise cu o voce
groasă şi tunătoare:
— Împăratul ne-a poftit să se
consulte cu noi într-o problemă importantă de stat, şi cînd colo, văd că nici
nu şi-a luat gustarea de dimineaţă. Ascultă, prim-ministrule, fă bine şi nu te
mai uita la mine! Ştii doar că nu-ţi pot suporta privirea.
— Nimeni nu-mi poate suporta
privirea, ministrule Iocsorb! răspunse batjocoritor Rutluv.
— Grozav îţi mai place, domnule
prim-ministru, să te lauzi cu ochii dumitale! tună omul-broască. N-ar fi mai
inteligent să discutăm despre ce ne interesează pe noi? Nu ţi se pare că
oglinzile strîmbe nu mai au nicio influenţă asupra poporului nostru?
— Da, pare-se că aşa e, ministrule
Iocsorb. Ieri, un puşti oarecare, un muncitor, a spart o oglindă strîmbă!
— Cetăţenii împărăţiei s-au cam
obrăznicit, Rutluv! Ca să ţinem poporul în frîu, e timpul să recurgem mai des
la teroare... Iocsorb scoase din buzunar o cheie uriaşă şi continuă: Iată ce-i
trebuie poporului nostru!
Ochii negri ai lui Rutluv
scăpărară:
— Ce-i asta? O cheie?
— Da, cheia de la lanţurile
semănătorilor mei de orez! în mlaştinile mele domneşte neliniştea, Rutluv, şi
atunci am dat ordin să se fabrice lanţuri şi un lacăt cu cheie exact după
modelul dumitale.
Rutluv cercetă cheia cu atenţie:
— Da, într-adevăr, e întocmai ca şi
cheia de la lanţurile din Turnul morţii. E invenţia mea, Iocsorb! spuse mîndru
primul ministru.
— Este cea mai straşnică invenţie a
dumitale, Rutluv! Turnul morţii e cunoscut în întreaga împărăţie.
— Da, da, aşa-i, dragă Iocsorb, dar
nu-i tocmai bine că în prezent există o a doua cheie cu care se pot descuia
lanţurile din Turnul
morţii.
— Nicio grijă, Rutluv. Cheia asta o
port întotdeauna la mine, iar cheia dumitale atîrnă deasupra tronului
împărătesc.
— Oricum,
Iocsorb, nu-mi place de loc că în împărăţie există a doua
cheie — răspunse sec Rutluv.
Olga şi Aglo ascultau cu
încordare discuţia dintre cei doi miniştri.
— Ai auzit? şopti Olga. O cheie
este deasupra tronului împaratesc.
— Am auzit — răspunse Aglo încet.
De după coloană apăru din nou
maestrul de ceremonii, care, întinzîndu-şi gîtul, anunţă solemn:
— Maiestatea sa Topsed al VII-lea!
Undeva răsunară cîteva acorduri
executate de fanfară şi toţi îşi plecară capetele. Înconjurat de
suită, Topsed al VII-lea se apropie de masă.
Se vede că împăratul nu se grăbea să-şi ia
gustarea de dimineaţă. Picioarele lui scurte alunecau încet pe parchet. Capu-i
turtit ca o tărtăcuţă şi-l ţinea aplecat peste pieptul înveşmîntat într-o
haină de un violet închis, împodobită cu nestemate. Buzele lui groase,
ajungîndu-i aproape pînă la urechi, se mişcau tot timpul,
ca şi cum împăratul ar fi vorbit cu sine însuşi. Şi parcă urmîndu-şi firul gîndurilor,
Topsed al VII-lea dădea din cînd în cînd
din mîna-i grăsuţă, mişcîndu-şi degetele scurte şi groase. Pe fiecare deget al
împăratului strălucea cîte un inel. Urît si mic de
statură, Topsed al Vll-lea se îndrepta încet spre masă, cu pas legănat,
şi îţi făcea impresia că picioarele lui sunt prea scurte şi prea subţiri pentru
trupul îndesat şi greoi.
Lîngă jilţul său, împăratul se opri şi înălţă capul. Avea nişte ochi
incolori, lipsiţi de orice expresie, întocmai ca ochii de peşte.
— Într-o sută de pieţe, cîte o sută
de oglinzi — zise Topsed al Vll-lea. Cîte oglinzi vor fi în total?
Curtenii stăteau ţepeni, în
poziţie respectuoasă, şi împăratul începu să-i întrebe pe toţi la rînd.
— Am uitat, maiestate. În copilărie
nu prea mă împăcăm cu aritmetica.
— Dar dumneata?
— Două sute de oglinzi, maiestatea
voastră.
— Tîmpitule! Dumneata de colo ce
zici?
— Trei sute, maiestate.
— Alt tîmpit! Iar dumneata de-alături
ce părere ai?
— Trei sute cincizeci, maiestatea
voastră.
— Şi de ce trei sute cincizeci?
— Eu îmi fac următoarea socoteală,
maiestate: de vreme ce trei sute nu e bine, poate că e bine trei sute şi
jumătate.
— Singur eşti un tîmpit şi jumătate!
— Hi-hi-hi!... chicoti curteanul.
Sînteţi atît de spiritual, maiestate!
— Dar dumneata, maestre de
ceremonii, ce zici?
— Trei, maiestatea voastră.
— De ce trei?
— Maiestate, iertaţi-mă. Cînd am
fost mic, m-a scăpat doica şi am căzut în cap...
— Păi capul văd că ţi-e întreg —
rosti împăratul.
— Se pare că e întreg, maiestate. Dar
de atunci nu pot să număr decît pînă la trei.
— Mm... Amuzant. Cît face doi ori
doi?
— Trei, maiestate.
— Şi cît face cinci minus unu?
—
Trei, maiestate
— Hm... Mi se pare că dumneata eşti
cel mai mare tîmpit din întreaga împărăţie.
— Aveţi perfectă dreptate,
maiestate!
Împăratul căzu pe gînduri, plescăi din buze, îşi azvîrli distrat mantia în
braţele pajului cu aluniţă pe obrazul drept, iar spada i-o dădu pajului cu aluniţă
pe obrazul stîng. Apoi, oftînd, se aşeză în jilţ. Mîncă puţin. Gîndurile lui
erau concentrate întru rezolvarea unei probleme importante.
— Intr-o sută de pieţe, cîte o sută
de oglinzi! zise el, iritat, aruncînd şervetul pe masă. Cine o să-mi spună, în
sfîrşit, cîte oglinzi vor fi în total?
Olga auzi cum Rutluv şopti aplecîndu-se spre Iocsorb:
— Să-i spun, ce zici?
— Da' de ce? răspunse Iocsorb, de
asemenea în şoaptă. Lasă-l să-şi bată capul cu calculele
lui prosteşti şi să se amestece mai mai puţin în treburile noastre.
Împăratul se ridică în picioare,
cu pumnii strînşi deasupra capului:
— Cine-mi răspunde?
— Zece mii — se auzi un glas
subţirel. Toţi se uitară uimiţi în jurul lor.
— Cine a vorbit? întrebă împăratul.
— Eu...
Privirile tuturor se opriră
asupra pajului cu aluniţă pe obrazul drept.
— Jur pe frumuseţea imaginii mele
în oglindă — zise împăratul — că pentru prima dată în viaţa mea mi se-ntîmplă
să întîlnesc un băiat care să rezolve probleme atît de grele.
— Dar nu e deloc o problemă grea.
— Crezi?
— Sînt convinsă... adică, pardon,
convins!
— Prostii! se încruntă împăratul.
Este o problemă foarte grea si sunt sigur că n-ai rezolvat-o bine. Doar trebuia
să aduni sutele! Cînd ai avut vreme s-o faci?
— N-am adunat niciun fel de sute.
Pur şi simplu am înmulţit o sută cu o sută.
— Aha! Dar înmulţirea e mai grea
decît adunarea.
— De loc. În cazul de faţă, la o
sută trebuie să adaugi doi de zero. Asta e tot! Dacă aş avea o bucată de hârtie
şi un creion, într-o clipă v-aş arăta cum se face treaba asta.
— Hei, slujitori! Un creion şi o
bucată de hîrtie pentru pajul meu!
porunci împăratul, bătînd din palme. Ascultă, băiete, dacă mă minţi, să
ştii că dau ordin să fii bătut cu nuiele de sticlă!
— Cred că nu veţi fi nevoit să vă
deranjaţi, dînd un ordin atît de neplăcut. Acuşi voi rezolva problema. Să-mi ia
numai cineva din mînă paltonul ăsta...
— Care palton? întrebă împăratul,
şi în ochii lui se putea citi nedumerirea.
— Ăsta pe care mi l-aţi aruncat în
braţe de pe... umerii dumneavoastră împărăteşti.
— Aha, mantia! zîmbi îngăduitor
împăratul. Ascultă, pajule, ai un fel ciudat de a vorbi. Hei, să ia cineva
mantia împărătească din mîinile pajului!
In secunda următoare, împăratul şi pajul, dînd farfuriile laoparte, stăteau
aplecaţi deasupra mesei. Sfîrşiră cu socotitul tîrziu de tot, cînd membrii
suitei împărăteşti picoteau de somn, rezemaţi de coloane, iar maestrul de ceremonii
sforăia atît de zgomotos, încît ai fi putut să crezi că în sală nechează un
cal. Numai Rutluv şi Iocsorb erau treji. Stăteau amîndoi în capul celălalt al
mesei, discutînd ceva cu aprindere.
Faţa lui Topsed al Vll-lea strălucea de bucurie.
— Perfect! Minunat! exclamă el,
entuziasmat de grozava descoperire. Uimitor! E într-adevăr foarte simplu! Acum
pot să înmulţesc oricîte cifre. Măi, ascultaţi aici!...
Din toate colţurile sălii, frecîndu-se la ochi, curtenii somnoroşi se
repeziră la împărat.
— Ascultaţi aici! strigă din nou
Topsed al VII-lea. Ştiţi cît face, dacă înmulţeşti... ei, hai să zicem o sută
şaptesprezece cu două sute paisprezece? Curtenii tăceau chitic.
— Tăceţi, hai? Nu ştiţi? Iar eu,
împăratul vostru, ştiu! Unsprezece mii şapte sute!
— Cetăţene împărat — şopti pajul cu
aluniţă pe obrazul drept — n-aţi
rezolvat bine problema.
Împăratul clipi de cîteva ori,
privind mirat cu ochii lui de peşte:
— Cum? Care cetăţean?
— Iertaţi-mă, sînt zăpăcită...
pardon, zăpăcit... Am vrut să spun... maiestate, că n-aţi rezolvat bine
problema.
— Cum n-am rezolvat-o bine? Voi da
ordin să te bată! Nu mi-ai spus tu însuţi adineauri că la cifra de înmulţit trebuie
să adaug doi de zero?
— Maiestate — răspunse pajul, cu
voce stinsă — timp de trei ceasuri v-am explicat că la cifra de înmulţit se
adaugă un anumit număr de zerouri în cazul cînd această cifră se înmulţeşte cu
zece, cu o sută, cu o mie, şi aşa mai departe.
— Hm...
— Sunt gata să mai repet o dată
lecţia împreună cu maiestatea voastră.
— Bun — mormăi împăratul, căscînd —
dar ceva mai tîrziu, după-masa. Eşti într-adevăr un mare matematician. Voi
semna un decret privitor la numirea
ta... cum te cheamă?
— Olga
— Cuuum?
— Il cheamă Oleg, maiestate —
răspunse prompt pajul cu aluniţă pe obrazul stîng. Vă rog să nu vă fie cu
supărare, dar e atît de obosit din pricina calculelor, încît nici nu-şi mai dă
seama ce vorbeşte.
— Da' pe tine cum te cheamă, pajule?
— Pe mine mă cheamă... Gelo,
maiestate.
— Şi tu eşti matematician?
— Da, maiestate — răspunse grav
pajul cu aluniţă pe obrazul stîng şi adăugă după o clipă de gîndire: Oleg e
totuşi mai tare ca mine, maiestate. Suntem fraţi şi adeseori rezolvăm prblemele
împreună.
— Hei, ascultaţi toţi! strigă împăratul.
Il numesc pe Oleg în funcţia de matematician-şef al împărăţiei, iar pe Gelo în
funcţia de adjunct al matematicianului-şef!
Împăratul se pregătea să mai
spună ceva, dar în aceeaşi clipă în sală intră un slujitor, cu o tavă în mînă,
şi anunţă cu glas tare:
— O telegramă pentru primul
ministru.
Maestrul de ceremonii se trezi
brusc şi se apucă deznădăjduit cu mîinile de cap:
— Domnule Iocsorb! Vai de mine! Iertaţi-mă! Am uitat că şi dumneavoastră
aţi primit o telegramă urgentă de pe plantaţiile de orez... Of, ce memorie!
Şi maestrul de ceremonii scoase
din buzunar telegrama, pe care, cu mînă tremurîndă, i-o întinse lui Iocsorb. Olga văzu cum ambii miniştri îşi
pironesc ochii asupra hîrtiilor primite.
— Maiestate! răcni Rutluv, enervat
la culme. Muncitorii de la fabricile de oglinzi s-au răsculat, l-au bătut pe
supraveghetor!... Maiestate, împrejurările mă forţează să părăsesc de urgenţă
palatul.
Olga şi Aglo schimbară între ele
priviri semnificative şi pline de satisfacţie.
— Maiestate — zise Iocsorb cu vocea
lui tunătoare — semănătorii mei de orez au refuzat
să iasă la lucru! Cer pîine!
Împăratul plescăi din buze şi rosti grav:
— Daţi-le muncitorilor voştri mai
multe oglinzi strîmbe şi se potolesc ei numaidecît!
Iocsorb ridică tonul:
— Maiestate, n-avem nevoie de oglinzi! Avem nevoie de
soldaţi!
Ambii
miniştri se înclinară şi ieşiră din sală. În liniştea care se lăsase se auzeau doar paşii lor răsunînd pe
parchet.
—
Ducă-se!
zise împăratul. Nu pot să-i supăr pe miniştrii ăştia ai mei!... Oleg şi Gelo!
Vă poruncesc să treceţi amîndoi în sala tronului. Vreau să vă vorbesc despre o problemă de stat extrem de importantă.
Cap5 Cap7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu