Trei milenii de umor (35)

Renoir împlinise respectabila vîrstă de şapte decenii şi a fost vizitat de amicul său, Aristide Maillol. Discutînd despre artă, vizitatorul, care avea pe atunci cincizeci de ani, a spus:

—    Visul visurilor mele este să modelez o fată între şaisprezece şi douăzeci de ani, aşa cum mi-o închipui eu.

—    Ţelul meu, a răspuns Renoir, a fost mereu altul: cum aş putea picta un şervet alb...

Fostul director al Academiei din Berlin, Anton von Werner, nu-i putea suferi pe „modernişti". La sfîrşitul secolului XIX, el a vizitat o expoziţie unde erau expuse ultimele creaţii. Un cunoscut i-a arătat un tablou şi a spus admirativ:

—    Manet!

—    Oribil, a răspuns Werner.

—    Dar e frumos! a protestat amicul.

—    Păi, tocmai asta-i oribil!

Max Lieberman executa portretul medicului Ferdinand Sauer-Bruch. Mult prea ocupatul chirurg voia să încheie şedinţa cît mai repede posibil.

—    Mai rămîneţi o clipă, i-a spus pictorul. Dacă dv. faceţi o greşeală, a doua zi, pajiştea verde acoperă discret păcatul săvîrşit. O greşeală de-a mea se va vedea însă şi după o sută de ani atîrnînd pe perete!

Un admirator, după ce a trecut în revistă întreaga expoziţie a lui Liebermann, şi-a manifestat zgomotos aprobarea pentru cele văzute şi s-a apropiat de pictor cu următoarele cuvinte:

—    Pentru mine nu sunt pe lume decît doi pictori geniali, Velasquez şi dumneavoastră!

—    Ce vorbiţi, ce vorbiţi? a sărit ca ars Liebermann. Cum adică Velasquez?!...

Garagiale i-ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul şi cerceta cu ochi critici ultimele creaţii:

—    Totuşi, nu trebuie să fii atît de pesimist! Oamenii nu sunt chiar atît de răi pe cît i-ai zugrăvit tu!

Anul 1931. La căpătîiul lui Forain, care a imortalizat sute şî sute de scene ale vieţii cotidiene pariziene, stau medicii. După consult, doi dintre ei vorbesc cu jumătate de glas. Soţia pictorului întreabă neliniştită:

—    E chiar atît de grav?

—    Da de unde, zice unul. Totul merge bine. Organele sunt bune. Inima merge. Rinichii funcţionează...

Forain ridicînd capul şi imitînd tonul doctorului, a continuat:

—    Da, totul merge bine şi o să moară vindecat!

Deschisă în timpul încheierii păcii războiului americano-hispan, una din expoziţiile lui Sergent a avut un succes deosebit. Ad­miratorii au oferit un banchet în cinstea pictorului. La masă, în imediata apropiere a artistului se afla o tînără poetă, mare admiratoare a lui Sergent. Privindu-l îndelung pe pictor, emo­ţionată, ea i-a mărturisit:

—    Oh, mister Sergent, am fost la expoziţie. Una din pînze mi-a plăcut atît de mult încît nu m-am putut abţine şi am sărutat-o. Iată-l pe Sergent cel adevărat, mi-am zis.

—    Reacţia dumneavoastră, doamnă, este uluitoare, s-a încli­nat Sergent. Dar tabloul v-a întors sărutul?

—    Nu, o, vai nu!...                                                '

—    Atunci n-a fost un Sergent veritabil, vă asigur, a replicat pictorul.

Cu prilejul unei plimbări cu trăsura, o doamnă i-a spus lui Corinth:

—    Maestre, vedeţi acest peisaj? Nu seamănă leit cu un Co­rinth?

—    Da, a răspuns pictorul. Treptat şi natura revine la forma pe care trebuie s-o aibă!

Petrecîndu-şi concediul în Bretagnia, Bonnard a pescuit un macrou mare şi gras.

—    Ce preţ să aibă o asemenea delicatesă la Paris? a întrebat pictorul pe gazda sa, care nu-l mai vedea cu ochi buni pe oaspe­tele său, de multă vreme.

—    Aşa peşte nu obţii sub zece franci, a răspuns gazda.

—    Stimate domn, a răspuns artistul, în sfîrşit am deosebita onoare să răsplătesc îndelungata dv. ospitalitate, de care am profitat din plin.

P34