Imparatia oglinzilor strambe (2)

În care Olga face cunoştinţă cu propria ei imagine şi nimereşte într-o ţară de poveşti

   Sunetele cristaline răsunau din ce în ce mai puternice. Va­luri albastre porneau unul după altul pe suprafaţa lucie a oglinzii. Ele deveneau tot mai albastre, şi mai albastre, pînă cînd cristalul ajunse să nu mai oglindească nimic. Apoi valu­rile se împrăştiară aşa cum se împrăştie ceaţa, şi sunetele dispărură. Din nou Olga văzu în oglindă şi antreul, şi propria ei imagine. Cristalul dispăruse însă. Rămăsese numai rama oglin­zii, şi Olga simţi cum de acolo, din partea cealaltă, vine o adiere de vînt.

  

   Trăgînd aer în piept şi închizînd ochii de parcă se pregătea să se arunce în apă, Olga ridică repede piciorul, păşi peste ramă şi, izbindu-se de cineva, se prăbuşi pe podea. Duse mîna la frunte acolo unde se lovise, deschise ochii şi se aşeză. În faţa ei, ţinîndu-se şi ea cu mîna de frunte, stătea o altă fetiţă, cu ochii mari şi albaştri, cu două cosiţe de culoarea spicului de grîu.

   —   Şi cînd te gîndeşti că ne-am izbit din vina noastră — zise fetiţa cealaltă, zîmbind stînjenită. Te-ai grăbit să păşeşti înainte. Eu, de asemenea. M-am obişnuit, doar, să fac exact ceea ce faci şi tu ! Nu mi-am dat seama că trebuia să te las pe tine să treci prima.

   —   Nu-i nimic, nu m-am lovit prea tare — zise Olga. frecîndu-şi fruntea. Nu-mi pare rău decît c-o să mă aleg cu un cucui.

    —   Acolo, în antreu, ai pierdut o carte — spuse cealaltă fetiţă. Iat-o!

   Zicînd acestea, îi întinse Olgăi o carte pe coperta căreia sta scris: 
                                                                       
  Olga zîmbi şi privi cu atenţie antreul reflectat în care se afla. Totul aici era pe dos. Ceea ce acasă stătea în partea dreaptă, aici se afla în partea stîngă, iar ceea ce era în stînga, aici se afla în dreapta. 

  Dintr-odată, clinchetul cristalin îi atrase atenţia. Olga văzu că în rama oglinzii apăruseră din nou valurile albastre. Se apro­pie grăbită de oglindă. Valurile dispărură. Îşi lipi fruntea de suprafaţa lucie şi simţi răceala cristalului. „Cum ajung acum acasă?" se gîndi ea, neliniştită şi tristă. Vedea în oglindă an­treul locuinţei sale, antreul acela care era atît de aproape şi în acelaşi timp atît de departe. Cît de drag îi era! Iată, acolo jos e cartea ei preferată, pe care stă scris „Poveşti". Iată în cuier şi pardesiul tatii: l-a scos mama din ladă şi l-a pus la aerisit. Pardesiul mirosea a naftalină. 

   Olga privi în jurul său. Aici, în antreul reflectat, atîrna de asemenea un pardesiu, la fel cu al tatii, dar fără pic de miros de naftalină.

   —   Nu vreau să rămîn aici — zise Olga şi o privi supărată pe fetiţa cealaltă. Vreau să mă duc acasă.

   —    Nu se poate! răspunse cu toată seriozitatea fetiţa, ridicîndu-se de jos. Valurile albastre nu pot să apară atît de des. 

   —    Şi dacă sparg cristalul? 

   —    Atunci va fi şi mai rău. Vei rămîne pentru toată viaţa de partea asta a oglinzii. 

   Lacrimi mari ţîşniră din ochii Olgăi. Căzînd pe podea, ele sunau aşa cum sună un pahar de cristal lovit cu furculiţa, se prefăceau în bucăţele de sticlă şi se spărgeau în sute de cio­buri minuscule. 

   —    De ce eşti tristă? vorbi cu blîndeţe fetiţa cealaltă. Suntem împreună. N-o să ne fie urît! 

   —    Cum te cheamă? întrebă Olga, plîngînd.   
   —    Mă cheamă Aglo. Pe tine te cheamă Olga, nu-i aşa? 

   —    Exact! exclamă Olga, mirată. De unde ştii?  
   —    E foarte simplu. Sunt doar imaginea ta din oglindă, prin urmare, port acelaşi nume ca şi tine, numai... invers! Olga, citit de-a-ndoaselea, e Aglo. Priveşte-mă şi vei vedea totul in­vers. Iată, tu ai o aluniţă pe obrazul drept, iar eu o am pe cel stîng. 

   — E foarte interesant — zise Olga, zîmbind printre lacrimi. Dacă eşti imaginea mea din oglindă, înseamnă că eşti...   

   —    Ce anume? 

   —    N-o să te superi dacă te-ntreb?   

   —    Desigur că nu — răspunse fetiţa cealaltă. Ce vrei să ştii? 

   —    Dacă eşti imaginea mea din oglindă, înseamnă că eşti... stîngace? 

   —    Bineînţeles. Toate le fac cu mîna stîngă. Să ştii că e mai comod să lucrezi cu stînga decît cu dreapta. 

   —    Vai, cît de caraghios e totul aici! exclamă Olga şi simţi o adiere răcoroasă. Spune-mi, te rog, de unde trage? 

   —    Nu ştiu — răspunse Aglo, ridicînd din umeri, şi îndată continuă, arătînd în direcţia cărţii: priveşte cum se mişcă fi­lele cărţii tale. 

   Amîndouă fetiţele se aplecară deasupra cărţii ale cărei file păreau într-adevăr mişcate de vînt. De unde? Olga puse mîna chiar pe fila pe care era desenat oraşul cu clădiri multicolore ai cu turnuri în vîrf. Oricît ar părea de ciudat, vîntul sufla chiar din această poză. 

   —    Bravo! strigă Aglo şi începu să bată din palme. Olga, hai să ne plimbăm prin oraşul ăsta! 

   Olga deschise ochii mari şi miraţi. 

   —    Eşti în toate minţile? E doar... o carte. Şi poza e atît de mică! 

   Rîzînd, Aglo rezemă de perete cartea deschisă, şi poza, sub ochii fetelor, începu să crească, ajungînd pînă la tavan. Olga rămase mută de mirare. 

   —    De partea aceasta a oglinzii, totul e posibil — zise Aglo. Ai nimerit doar într-o lume de poveşti, Olga! Iar acum, hai să vizităm oraşul şi mîine ai să te-ntorci acasă! 

   —    Mîine?! strigă Olga, îngrozită. Ştii tu ce-o să fie acasă la mine? O să mă caute cu miliţia. Iar mama o să creadă că... Biata de ea, o să creadă că m-a călcat tramvaiul, fiindcă ştie cît de neatentă sunt cînd trec strada. 

   —    În zadar te sperii. Acasă, nimeni nu va observa lipsa ta. Chiar dacă o să rămîi aici o mie de ani! Cînd te vei întoarce, ceasul vostru va arăta exact aceeaşi oră şi acelaşi mi­nut în care ai păşit peste rama oglinzii... Uită-te la ceas! 

   Olga ridică iute capul şi văzu acelaşi ceas de perete pe care-l aveau acasă, în antreu. Numai cadranul era desenat invers, iar acele nu se mişcau înainte, ci înapoi. 

   —    Ei, dacă-i aşa, să mergem! rîse Olga. 

  Şi cele două fetiţe, luîndu-se de mînă şi simţind adierea vîntului, intrară fără nicio greutate în oraşul de poveste din poză.

Cap1  Cap3