Pe patul de moarte

M-am întrebat recent ce sfat i-aş da Mariei dacă aş fi pe patul de moarte şi mi-aş da ultima suflare. Asta e o întrebare dificilă, pentru că te gândeşti că poate copilul tău chiar va urma acel sfat. Şi eu nu mă pot opri să-mi pun întrebarea: pot fi sigur că sfatul meu ar fi bun? Răspunsul e următorul: n-am de unde şti, dar mai degrabă înclin să cred că ar fi un sfat greşit. 

Ceea ce-ţi vine pe gură sub chip de sfat e o sentinţă pe care tu ai aplicat-o (sau regreți că nu ai aplicat-o) epocii în care ai trăit. Copilul tău însă, de-abia acum începe să trăiască, viaţa lui va curge în nişte vremuri în care tot ce ai considerat tu a fi într-un fel va fi reconsiderat. Mi-e silă să caut exemple, dar ştiu cu mare precizie că aproape tot ce-am învăţat eu pe vremea când eram ca Maria, astăzi nu mai valorează nici o ceapă degerată. Ce-aş putea să-i spun eu Mariei? Să-şi plece capul în faţa celor putenici? Să nu între în politică? Să nu folosescă farduri? Să nu umble cu copii de bețivi? Să nu înjure? Să nu se mărite din interes? Ar fi ridicol. Totul se schimbă şi viteza schimbării creşte mereu. Aşa că nu văd decât un sfat care să poată fi dat pe patul de moarte, cu toate că mi se pare că şi el rezistă tot mai greu asaltului deşucheat al modernităţii: „respectă cele zece porunci şi în rest, fă ce vrei”.