duminică, 1 decembrie 2013

Inalta aventura (8)

A doua barieră
În programul de aclimatizare — pe care Hunt ni-l alcătuise cu multă grijă — erau prevăzute, după o perioadă de eforturi mari şi continui, răstimpuri de odihnă la altitudini mai joase. Unii dintre noi nu simţeam neapărat nevoia acestui răgaz însă Hunt, dînd dovadă încă odată de multă chibzuinţă, ne convinse să respectăm programul. Ca urmare am coborît cu toţii la tabăra de la lac unde, în ciuda ninsorii, nelipsite în fiecare după-amiază, care nu mai contenea, am trăit adevărate clipe de odihnă, uneori scriind scrisori sau reparîndu-ne echipamentul.
 
La numai cîteva zile am reluat asaltul. Prima noastră sarcină a fost să consolidăm drumul pe căderea de gheaţă, pentru ca şerpaşii să-l poată urca mai uşor. Pentru aceasta, o parte a grupului cantonat în tabăra-de-bază şi-a concentrat eforturile asupra părţii de jos a traseului. S-au adus din vale prăjini lungi de brad de care s-au legat scări de aluminiu şi care urmau să fie folosite ca punţi peste crevasele mai greu de trecut. S-au instalat corzi fixe de-a lungul zonelor primejdioase, denumite de noi mai înainte „Spaima lui Mike" şi „Spaima lui Hillary", iar unele din seracurile cele mai ameninţătoare au fost înlăturate din drum. Dar cu toată munca depusă, traseul n-a fost niciodată nici uşor de străbătut şi nici prea sigur. Zăpada care cădea zilnic acoperea mereu cărările, iar în regiunea „Bombei atomice" mai întotdeauna apărea peste noapte o nouă crevasă sau se lărgea una din cele existente. Căderea de gheaţă fiind într-o continuă mişcare, necesita o atenţie permanentă.
            Cealaltă parte a grupului lucra pe partea superioară a căderii de gheaţă. Tabăra a III-a am instalat-o împreună cu Westmacott şi de acolo am început să îmbunătăţim amîndoi porţiunea de drum de sub ea. Am instalat o scară lungă de frînghie peste partea de jos a stîncii de gheaţă pentru a înlătura urcuşul anevoios peste contrafort şi prin crevasă, legînd totodată o coardă fixă prin “spărgătorul de nuci". Westmacott părea că şi-a recăpătat pe deplin forţele, ba chiar într-o seară, ca să dovedească cît de mult s-a aclimatizat, a scos un exemplar din ziarul „Times", şi a început să dezlege un joc de cuvinte încrucişate — o ispravă pe care eu unul nu aş fi fost în stare s-o fac nici chiar la nivelul mării.
            Deşi tabăra a III-a era instalată la intrarea în Circul-de-vest, eram încă despărţiţi de acesta printr-o enormă crevasă, aceeaşi la care ne oprisem în 1951 şi care dăduse atîta de furcă elveţienilor în 1952. Am cercetat-o foarte amănunţit, dar n-am putut descoperi nicio punte de trecere peste ea. Într-un singur loc unde avea o lărgime doar de vreo 4 metri şi jumătate am fi putut face un pod cu scara noastră de aluminiu. În dimineaţa zilei de 25 aprilie, împreună cu Westmacott, am încercat să forţăm un drum prin mijlocul crevasei. După un urcuş greu care ne-a cerut mult timp, am ajuns la peretele celălalt, în care se afla o crăpătură care ducea pînă la marginea de sus. Gîndeam că am fi putut merge pe ea, dar pînă la sfîrşit ne-am dat seama că ne-am fi avîntat pe un drum greu şi plin de riscuri, impracticabil pentru şerpaşii noştri încărcaţi cu poveri, şi de aceea ne-am reîntors la tabără.
            După-amiază sosi un nou grup: Hunt, Evans, Noyce, Gregory şi Tenzing împreună cu un număr mare de şerpaşi. Era primul transport masiv de provizii şi materiale peste căderea de gheaţă şi totul mersese de minune. Totodată era şi primul urcuş care depăşea tabăra-de-bază pe care îl făcea Tenzing în acest an, aşa că i-am cerut părerea despre traseu. Tenzing se arătă foarte mulţumit de el. Am instalat la repezeală o tabără mare, iar alimentele şi echipamentul le-am făcut cîteva grămezi pe care le-am acoperit cu foi de cort. Şerpaşii-culii care nu ne mai erau trebuincioşi fură conduşi de Mike Westmacott jos la tabăra-de-bază. Curînd după prînz se porni să ningă des, atît de des că în scurt timp pînza corturilor începu să se lase sub povara zăpezii. Pe la patru s-a înseninat şi s-a lăsat un ger aspru. Hunt era frămîntat mereu de acelaşi gînd: cum să învingă ultima barieră pentru a pătrunde în Circul-de-vest. Deodată, fără a mai sta prea mult pe gînduri, ne-a propus să folosim restul zilei pentru a podi crevasa cea mare. Am pornit deci prin zăpada proaspătă şi moale, Hunt, Evans, Noyce, Tenzing şi cu mine, purtînd trei scări de aluminiu lungi de 1,80 m fiecare. La marginea crevasei, le-am prins una de alta cu buloane puternice, aşezînd apoi cu multă grijă pe locul ales scara lungă acum de 5,40 m. Deşi depăşea crevasa cu vreo 60 cm nu aveam deloc convingerea că puntea noastră ar putea prezenta multă siguranţa peste prăpastia aceea adîncă. Ca să o încerc, am trecut peste ea în patru labe şi, deşi se legăna puţin, mi-a părut destul de stabilă. Cu toate că se făcuse tîrziu, Hunt, cuprins de entuziasm, voia cu tot dinadinsul să pătrundă în Circul-de-vest. Cum unul dintre noi trebuia să se reîntoarcă la tabăra-de-bază pentru a răspunde chemării prin radio fixată pentru ora 5, Noyce a fost acela care, cu toată părerea lui de rău, s-a întors, luîndu-i cu el şi pe Tenzing. Hunt a trecut puntea în patru labe, urmat de Evans şi de mine. Ţinta noastră principală era să găsim un drum spre dreapta către centrul Circului-de-vest, departe de avalanşele care lunecau tot timpul de pe gheţarii care atîrnau din umărul de sus al Everestului. Dar cu cît înaintam, observam că drumul ne ducea pe nesimţite chiar în direcţia acestor gheţari. Crevasele nu se mai sfîrşeau, dar, din fericire, în afară de una, toate erau podite de zăpadă groasă; Hunt care nu mai putea fi oprit din avîntul lui, a trebuit să taie un şir de trepte pentru a coborî şi apoi un altul în sus, pe peretele opus, ca să poată ieşi de partea cealaltă. Ajunserăm aproape sub masivul Everest, dar şi aici înaintarea noastră spre dreapta era barată de crevase de netrecut. Singura soluţie era să mergem repede peste povîrnişurile pe care cădeau avalanşele, foarte aproape de stînci, şi apoi să ne îndreptăm imediat spre interiorul Circului-de-vest, unde am fi fost în afară de orice pericol. Hunt nu mai stătu deloc pe gînduri. Se avîntă peste blocurile de gheaţă şi peste zăpada adusă de avalanşe şi coti apoi imediat la dreapta. Nu m-am simţit pe deplin în siguranţă decît după ce am lăsat mult în urmă gheaţa care atîrna deasupra capetelor noastre. Cuprinşi de entuziasmul lui Hunt, continuarăm drumul în acelaşi fel. În faţa noastră, Lhotse şi Şaua-de-sud deveneau realităţi vii emoţionante... se întrezărea o nouă luptă, noi metereze aveam de cucerit. Şerpuind printre crevase lungi, căţărîndu-ne pe movile de zăpadă de pe care alunecam pe partea cealaltă, ne avîntarăm peste Circul-de-vest cu paşi mari, ca nişte adevăraţi uriaşi. Un gînd înţelept ne făcu totuşi să ne oprim: înaintasem cam mult în Circul-de-vest, iar noaptea se apropia cu paşi repezi. În acelaşi timp, drumul dinaintea noastră părea că nu va mai ridica alte probleme. Ne-am reîntors aşadar cuprinşi de sentimentul biruinţei. La înapoiere, drumul era de o frumuseţe de nedescris. În lumina domoală a amurgului, piscurile înalte din împrejurimi păreau cuprinse de flăcări strălucitoare pe fundalul catifelat al cerului cuprins de umbrele înserării. Noaptea încheia de minune o zi plină de emoţii.
            Zorii zilei de 26 aprilie prevesteau o vreme minunată, cu cer senin. Avea să fie prima noastră zi petrecută în Circul-de-vest. Hunt, Evans, Tenzing şi cu mine trebuiam să continuăm drumul pînă la tabăra a IV-a a elveţienilor. Noyce şi Gregory trebuiau să vină în urma noastră cu vreo jumătate de duzină de şerpaşi şi cu lucrurile necesare. Hunt şi Evans formau o coardă, iar Tenzing şi cu mine alta. Era prima oară cînd urcam împreună cu Tenzing, sau mai bine zis, cînd îl priveam cum urcă şi eram foarte curios să-l văd în plină acţiune. Cît despre Tenzing, era cît se poate de entuziasmat de cele ce aveam de îndeplinit în ziua aceea, fiindcă pînă atunci fusese reţinut la tabăra-de-bază pentru a ajuta la organizarea şerpaşilor.
            Hunt şi Evans conduceau pe vechiul nostru traseu iar noi îi urmam. Ne-am tîrît în patru labe peste punte, am trecut rîpa lui Hunt şi am întins pasul trecînd pe sub blocurile de gheaţă ameninţătoare ale Everestului. Pe cînd intram în Circul-de-vest, Tenzing ne arătă locul taberei a III-a a elveţienilor şi ne spuse că aceştia lăsaseră acolo un mic depozit de alimente. Hunt fu de acord ca noi doi să cercetăm tabăra, aşa că Tenzing mă conduse pe poteca ce ducea pînă la ea. Am găsit acolo nişte cutii mari şi cîţiva saci îngropaţi în zăpadă. Am despachetat proviziile cu mult entuziasm. Dar vai! Nicio speranţă de a gusta sucuri de fructe şi specialităţi elveţiene! Alimentele, mai toate, nu erau altceva decît conserve de carne. Am făcut o movilă din toate cutiile şi ne-am grăbit să-i ajungem din urmă pe ceilalţi.
            Soarele dogorea acum din cale afară şi, cum razele sale se reflectau cu putere de pe fiecare pantă înzăpezită, Circul-de-vest deveni un adevărat infern. Combinaţia de căldură şi altitudine ne aduse într-o moleşeală greu de învins. Il ajunserăm din urmă pe Hunt şi preluarăm noi doi conducerea. Zăpada era adîncă şi afînată şi din această cauză, deschiderea pîrtiilor era foarte obositoare. Cu toate acestea, eu mă simţeam într-o formă excelentă şi de aceea am forţat pasul; Tenzing ţinea cu tot dinadinsul să nu se lase mai prejos. Am trecut multe crevase, unele din ele complet ascunse şi foarte primejdioase. După o luptă lungă şi îndîrjită cu nămeţii de zăpadă, suirăm o ultimă pantă mică spre tabăra a IV-a. Aici descoperirăm din nou o grămadă de cutii şi saci acoperiţi cu zăpadă, care conţineau o cantitate însemnată de alimente folositoare: biscuiţi, brînză, fulgi de ovăz, slănină, marmeladă şi alte bunătăţi în cantităţi suficiente şi variate ca să îndestuleze pofta noastră de lup. Hunt şi Evans ne-au ajuns din urmă. Primul era tras la faţă şi arăta obosit. Dar eram obişnuiţi cu felul lui de a nu-şi cruţa forţele; mergea pînă la epuizare totală, iar la sfîrşitul zilei cădea sleit de puteri. Ceea ce ne surprindea la el, era modul în care îşi revenea peste noapte, ca să continue în ziua următoare un drum tot atît de extenuant.
            De pe locul unde ne aflam, am examinat cu multă atenţie faţa lui Lhotse. Se înălţa drept ca un turn deasupra noastră şi vedeam cum vîntul mătura zăpada de pe Şaua-de-sud. Hunt era sigur ca în două sau trei zile puteam urca pînă la şa, dar Evans şi cu mine, mult mai neîncrezători, socoteam că ne trebuia cel puţin încă o săptămînă. După vreo două ceasuri am plecat înapoi cu Tenzing spre tabăra-de-bază. Am coborît în fugă peste Circul-de-vest, întîlnindu-ne în drum cu Noyce, Gregory şi şerpaşii lor, care îşi descărcaseră poverile cam la încă vreo jumătate de oră de mers pînă la tabăra a IV-a. La tabăra a III-a am dat de Bourdillon şi Ward, care aduseseră sus un grup de culii încărcaţi cu poveri. Transporturile de materiale şi provizii în sus pe căderea de gheaţă erau aşadar în toi.
            Am coborît repede pînă la tabăra a II-a unde l-am găsit pe George Lowe instalat cu un alt grup de şerpaşi. Am stat de poveşti cîteva clipe, apoi ne-am luat rămas bun. „Am să-ţi trimit salutări prin radio la ora 5" i-am spus pe un ton nepăsător. „Asta ar fi ceva colosal!" îmi răspunse George care ştia că pentru asta ar fi trebuit să ajung la tabăra-de-bază în mai puţin de o oră, ceea ce ar fi însemnat într-adevăr un timp record, nerealizat pînă atunci. Luînd vorbele lui ca un îndemn pentru a mă grăbi, am pornit într-o goană cu bietul Tenzing alergînd în urma mea. M-am strecurat anevoie prin regiunea „Bombei atomice" observînd cîteva mici schimbări pe parcurs, şi m-am apropiat de ultima ei crevasă. Nemaivrînd să pierd timp cu trecerea peste punte, am făcut un salt puternic şi am aterizat cu toată greutatea de partea cealaltă. Asta a fost prea mult pentru marginea ieşită în afară, care se rupse cu o pîrîitură puternică şi se prăbuşi în adînc cu mine cu tot. N-aveam mult timp de gîndit. Ştiam că trebuia să înlătur primejdia de a fi strivit între peretele de gheaţă şi blocul care se rostogolea cu mine. Îmi proptii puternic picioarele cu colţarii pe unul din pereţi, iar umerii de celălalt. În clipa urniătare, simţii că se întinde şi coarda. Blocul se prăvăli mai departe în adîncuri. Tenzing reacţionase la timp şi repede. Mi-am cioplit cu pioletul, fără prea mare greutate, cîteva trepte pînă la suprafaţă şi, ieşind afară, i-am mulţumit lui Tenzing pentru modul priceput cum manevrase coarda în situaţia primejdioasă în care mă aflasem. El avu aerul că luase totul drept o glumă destul de reuşită din partea mea. Reproşîndu-mi în gînd avîntul nebunesc, am pornit din nou la drum. Neastîmpărul tot nu mi-a dat pace şi am ajuns la tabăra-de-bază tocmai bine ca, abia răsuflînd, să-i pot spune lui George prin radio, la ora fixată, „Noroc!".
            Descoperisem în Tenzing un tovarăş admirabil, priceput, săritor, extrem de plăcut. Mînuia coarda cu cea mai mare precizie, cum de altfel dovedise şi în accidentul care era să-mi fie fatal. Deşi poate nu stăpînea complet tehnica urcuşului pe gheaţă, era totuşi foarte puternic, dîrz şi suporta admirabil altitudinea. Calitatea lui cea mai de preţ, în ce mă priveşte, era faptul că mergea repede, gata să înfrunte orice greutăţi.
            În cele cîteva zile care urmară, cu toată vremea proastă, transportul poverilor pe căderea de gheaţă şi mai departe pe Circul-de-vest continuă fără întrerupere. Zăpada abundentă care cădea zilnic ne obliga să refacem mereu drumul, cu mare cheltuială de energie. Dar în afară de munca aceasta plicticoasă şi adeseori primejdioasă, principalul ţel al expediţiei noastre devenise recunoaşterea versantului lui Lhotse. Hunt hotărîse să utilizăm în această recunoaştere aparatul de oxigen cu circuit închis (de un tip cu totul nou), pentru a-l supune unor probe complete, la mari înălţimi. Bourdillon şi Evans, formidabilul cuplu cu aparatele de oxigen cu „circuit închis", aveau să formeze echipa de asalt. Hunt însuşi urma să facă parte din grupul de sprijin.
            Asaltul versantului Lhotse exercita o puternică fascinaţie asupra membrilor expediţiei — simţeam cu toţii că era cheia spre vîrful Everestului — şi toţi cei care nu luam parte la acest asalt, priveam plini de invidie la cei favorizaţi. Personal avusesem pînă acum parte mai mult decît mi se cuvenea de misiuni care îmi dăduseră satisfacţie. Cu toate astea, îmi frămîntam mintea cum să găsesc un pretext care să-mi permită să iau parte cel puţin la recunoaşterea de la poalele muntelui. În cele din urmă găsii ceva destul de bun ca să nu fiu refuzat. I-am propus lui Hunt ca doi dintre noi să facă o verificare severă şi de lungă durată a aparatului de oxigen cu circuit deschis. Avusesem puţină bătaie de cap pînă să mă familiarizez cu mecanismul lui, dar nu-l întrebuinţasem decît o jumătate de oră în timpul unei excursii de aclimatizare Cum nu fusese nevoie de oxigen la înălţimile moderate ale căderii de gheaţă şi ale Circului-de-vest, aparatul de oxigen cu circuit deschis nu fusese pe deplin încercat. Părerea mea era că dacă aparatul va rezista la o probă severă şi ne va permite să lucrăm un timp îndelungat în cursul zilei, făcînd eforturi mai mari, atunci încrederea noastră în el va fi nelimitată. Şi încrederea avea să fie un factor vital cînd aveam să folosim oxigen la altitudini mari. M-am gîndit că dacă doi dintre noi ar putea merge de la tabăra-de-bază la tabăra a IV-a şi înapoi într-o zi — un drum care necesita două zile întregi fără oxigen — am dovedi avantajul lui. Bucuros, Hunt fu de acord cu această sugestie şi-l lăsă pe Tenzing să mă însoţească.
            La întîi mai, cea mai mare parte a grupului era pe căderea de gheaţă sau sus în Circul-de-vest, aşa că la tabăra-de-bază domnea foarte mare linişte. Ştiam că în ziua următoare echipa „circuitului închis" va ataca pentru prima oară versantul lui Lhotse şi eram nerăbdător să fiu la tabăra a IV-a cînd aveau să se întoarcă. Toată după-amiaza am muncit pregătind cele două aparate de oxigen şi scrutînd cu îngrijorare cerul. Imi pierdui complet curajul cînd văzui cum imediat după masă cerul se acoperă de nori şi începe din nou să ningă — fapt care devenise ceva obişnuit. Dar de data aceasta am avut noroc: nu a căzut zăpadă decît de vreo 5 cm şi cerul se lumină din nou. Perspectivele noastre deveniră iarăşi promiţătoare. Ne-am sculat foarte devreme a doua zi. Cerul era senin şi geruia. Am luat o gustare în grabă şi ne-am prins aparatele de oxigen în spate. Am făcut legăturile la aparatul lui Tenzing şi am deschis oxigenul; apoi am făcut acelaşi lucru cu aparatul meu. La ora 6,30 eram pe drum. Ştiam că oxigenul nostru vă fi complet consumat pînă la 11,30, aşa încît mergeam cu pas repede. Am urcat partea de jos a căderii de gheaţă, iar cele 18 kg din spate ne păreau o nimica toată. „Oxigenul e, fără îndoială, ceea ce ne trebuie!", gîndii eu îa timp ce intram în tabăra a II-a după mai puţin de o oră şi jumătate de mers. Cei de acolo nu se sculaseră încă şi afară era un ger năprasnic. S-a aprins repede un primus, m s-a pregătit o ceaşcă de cafea şi am plecat mai departe. I-am propus lui Tenzing să ia el conducerea, dar el zîmbindu-mi îmi făcu semn să pornesc tot eu înainte. Refăcuţi de băutura fierbinte, am constatat că cei 5 cm de zăpadă proaspăt căzută nu constituiau de loc o problemă şi am ajuns la tabăra a III-a după cincizeci de minute de mers greu şi continuu. Urmă o scurtă convorbire plăcută, o altă ceaşcă de băutură fierbinte şi am plecat mai departe. Am trecut peste puntea cea lungă de deasupra taberei şi am pătruns în Circul-de-vest. Spre necazul nostru dădurăm deodată de zăpadă adîncă şi moale. Era clar că aici ninsese mai abundent şi că drumul dispăruse complet sub zăpadă. Am continuat să mergem cu aceeaşi dîrzenie, înaintînd cu greu prin zăpada care ne ajungea uneori pînă la genunchi. Soarele ardea puternic, iar căldura şi lumina lui orbitoare deveniseră insuportabile. Dar ştiam că nu ne puteam îngădui să ne odihnim. Trecînd pe rînd în frunte, înaintam hotărîţi şi, în cele din urmă, ne-am tîrît osteniţi pînă la tabăra a IV-a unde am ajuns la 11,30, după două ore de mers de la tabăra a III-a. Ne-am scos aparatele golite de oxigen şi am intrat pe brînci într-unul din corturi, pentru a ne odihni. Faţă de eforturile depuse, ne-am refăcut surprinzător de repede şi în curînd ne reveni şi pofta de mîncare şi de băutură. Cu binoclul pe care-l aveam la mine, am cercetat versantul lui Lhotse pentru a descoperi pe el echipa de asalt, dar nu văzui nimic. După-amiaza trecu destul de plăcut. Mai întîi sosiră de jos Wylie şi Ward, însoţiţi de 6 şerpaşi ducînd poveri grele; în scurt timp instalarăm cu toţii o tabără cu mult mai mare. Dar timpul trecea şi ceilalţi încă nu dădeau niciun semn de viaţă. Ne gîndeam serios să alcătuim o echipă de salvare, cînd îi zărirăm coborînd extrem de încet spre noi. Din opririle dese pe care le făceau, reieşea clar că avuseseră o zi grea. Le-am ieşit în întîmpinare. Evans şi Bourdillon erau foarte obosiţi iar Hunt părea complet epuizat. Pe cînd îl ajutam să coboare panta, îmi spuse aşa cum se obişnuieşte cînd cineva nu vrea să recunoască adevărul: „Ştii, Ed, e pentru prima oară că mă simt oarecum epuizat". Ei ne-au povestit cum au reuşit să urce vreo 150 m pe versantul lui Lhotse şi cum căldura mare şi poverile grele au întrecut efectele oxigenului. Totuşi, aveau credinţa că, în condiţii favorabile, aparatul cu circuit închis va însemna o contribuţie puternică la succes. Hunt plănuise să coboare cu noi, dar era prea obosit. La ora 4,20 după-amiază, mergînd uşor, fără oxigen, Tenzing şi cu mine am pornit la vale sub un cer ameninţător.
            Abia făcusem un sfert de milă cînd vîntul şi zăpada s-au năpustit peste noi cu o furie de necrezut. În zece minute, cărările noastre adînci au fost complet astupate. Steguleţele aşezate la distanţe mari nu se mai vedeau decît arareori. Ajutat doar de memorie, îmi dibuii prin ceaţa mînată de vînt drumul în jos, gemînd la efortul cerut de fiece pas prin zăpada adîncă. Ori de cîte ori îmi apărea brusc în faţa ochilor sau lîngă mine vreun steag, îl priveam ca pe un prieten vechi şi mă uitam apoi nerăbdător înainte căutîndu-l pe următorul. Avalanşe mari se prăvăleau bubuind de pe stîncile imense ale Everestului şi ale lui Lhotse, măturînd totul în calea lor spre Circul-de-vest. Uneori trebuia să mă opresc şi să aştept cîteva clipe, lăsîndu-mă pe spate din cauza vîntului care mă lua pe sus, pînă ce o uşoară creştere a vizibilităţii îmi permitea să văd prin pîclă doar la cîţiva paşi înainte. Porneam atunci luptînd cu viscolul mai departe, înaintam cît se putea de greu, însă pînă la urmă, mai mult bîjbîind, am găsit drumul în jos. Am trăit o clipă fericită cînd am descoperit că ne aflam pe puntea de deasupra taberei a III-a. Am trecut-o de-a buşilea şi, bătuţi crunt de o grindină mînată de vînt, ne-am croit drum pînă la tabără. Acolo însă mi-am dat seama îngrozit că nu mai existau corturi. Uitasem că toate fuseseră duse sus la tabăra a IV-a. Nu aveam deci niciun motiv să ne oprim, aşa că am pornit mai departe, de-abia ţinîndu-ne pe picioare.
            Acum, în ciuda lipsei de vizibilitate, mă aflam pe teren cunoscut. În schimb, zăpada care căzuse masiv ascundea gropile şi crevasele mai mici. Înotam prin zăpadă cufundîndu-mă pînă la brîu în gropi ascunse şi pierzînd o groază de timp ca să ies din ele. Se întuneca repede. Ninsoarea se domoli deodată, iar vizibilitatea se îmbunătăţi. Fără a pierde o clipă pornirăm glonţ spre tabăra a II-a. Acolo însă nu mai era nimeni. În schimb aveam corturi, saci de dormit şi hrana trebuincioasă. Privind aspectul rece şi mut al taberei, îmi veni în minte atmosfera caldă şi ospitalieră a taberei de-bază.
„Ce zici Tenzing ? Mergem mai departe?" Tenzing privi uni brele înserării care ne cuprindeau şi dădu din umeri.
„Cum vreţi!" Mă gîndii o clipă la drumul destul de greu care ne aştepta şi la zăpada adîncă pe care aveam s-o întîlnim în cale. „Sunt sigur că pot găsi drumul pe căderea de gheaţă pînă la gheţar. Crezi că de acolo vei reuşi să urmezi drumul spre tabără?" Tenzing răspunse afirmativ. Convins că încercarea noastră nu va fi zadarnică, începurăm coborîrea prin regiunea „Bombei atomice". Zăpada nesfîrşită cuprinsă de jocul de umbre al înserării dădea o înfăţişare stranie şi uneori înspăimîntătoare drumului nostru. Cărarea părea că fusese înghiţită, găuri întunecate se căscau de o parte şi de alta, iar seracurile se aplecau deasupra noastră ca nişte valuri. Stăpînit de teamă, îmi pierdui complet simţul direcţiei, bîjbîind înnebunit drumul. Căutam să ies din panica nebună care mă cuprinsese şi deodată recunoscui forma unui bloc de gheaţă. Eram pe drumul cel bun. Cînd am trecut şi ultima crevasă fui cuprins de un sentiment de uşurare. Viaţa care părea că se sfîrşise, începea din nou.
Se înnoptase de-a binelea, blocurile de gheaţă prăvălite formau un singur tot. Nu mai puteam urmări nicio cărare şerpuitoare, aşa că am luat-o drept înainte, de-a curmezişul blocurilor, de la un steguleţ la altul. Şi unde nu vedeam niciun steguleţ, o ţineam drept, în aceeaşi direcţie în care mersesem, sperînd că suntem pe drumul cel bun. Ne întreceam într-o goană sălbatică cu lumina care se stingea din ce în ce mai mult, căţărîndu-ne pe blocuri de gheaţă şi lunecînd în zăpadă pînă la brîu, de cealaltă parte, ca să urcăm apoi din nou pe un altul şi iar pe altul. Intr-un timp crezurăm că ne-am pierdut. Continuam coborîşul dar nu mai recunoşteam nimic, fiindcă întunericul şi pătura de zăpadă nivelau orice punct de reper, făcînd ca toate locurile să pară la fel. Nu mai eram în stare să deschid drumul prin zăpadă adîncă şi-i dădui lui Tenzing conducerea. De îndată ce trecu în frunte, silueta lui şi coarda lungă făcură să-mi apară clar toată panta, începui să recunosc din nou părţi din traseu şi-i strigai lui Tenzing s-o ia mai la dreapta. În clipa următoare, ne-am dat drumul lunecînd în jos pe un povîrniş abrupt pînă în „Aleea iadului". Era întuneric beznă cînd am traversat şi ultima punte de pe căderea de gheaţă. Drumul nu mai era primejdios dar cum nu aveam torţe, nu mai vedeam nimic. Am dibuit calea rostogolindu-ne pe povîrnişurile de zăpadă, ciocnindu-ne de pereţii pe care nu-i puteam vedea din vreme şi poticnindu-ne de stîncile care ni se iveau pe neaşteptate în cale. Furăm cuprinşi de o bucurie nespusă cînd zărirăm luminile taberei-de-bază şi, pe cînd urcam micul povîrniş spre corturi, simţeam că puterile noastre erau pe sfîrşite. „Ei, bine! Am reuşit!" îmi spusei în sinea mea. „Şi cred că am dovedit ceva, deşi în clipa asta nu ştiu exact ce anume". A doua zi, cei mai mulţi dintre noi am coborît în vale la tabăra de odihnă din Lobuje. Gîndul că vom vedea din nou iarbă şi flori era un adevărat tonic pentru noi. Şedeam tolăniţi la soare, rîzînd şi vorbind, şi mîncam cu atîta poftă, încît parcă simţeam cum se împlinesc din nou trupurile noastre slabe. Cînd, după trei zile, ne-am întors la tabăra-de-bază, refăcuţi şi dornici să continuăm asaltul, găsirăm grupul de recunoaştere a masivului Lhotse care se întorsese; dădurăm buzna peste ei cu mare larmă şi necontenind cu întrebările. Din spusele lor reieşea că întîmpinaseră multe greutăţi, dar reuşiseră să instaleze tabăra a V-a la 6 700 m şi tabăra a VI-a la 7 000 m. Într-un ultim efort, Evans şi Bourdillon depăşiseră chiar 7 200 m. Grupul stabilise mai întîi că versantul lui Lhotse avea să ne dea mult de furcă şi apoi că aparatele de oxigen cu circuit închis funcţionau foarte bine. Mai toată noaptea a ars lumina în cortul lui John Hunt, iar maşina sa de scris a ţăcănit întruna. Cu toate acestea, a doua zi de dimineaţă — la 7 mai — cînd ne chemă pe Evans şi pe mine să ne sfătuim împreună, pe faţă i se citeau calmul şi siguranţa lui obişnuită. Ne ceru părerea în privinţa unei liste pe care o alcătuise, distribuind diverse sarcini membrilor grupului în legătură cu asaltul Everestului. Furăm amîndoi de acord cu el în privinţa alegerii făcute. Ne-am dus apoi toţi trei în cortul cel mare, unde se adunaseră membrii expediţiei. Inăuntru domnea o impresionantă atmosferă de emoţie stăpînită şi de încredere. Hunt începu să vorbească şi, ca la un semn, în cort se făcu tăcere, fiecare ascultînd cu mare atenţie spusele lui. El arătă cum vedea posibilă rezolvarea diferitelor probleme în legătură cu: versantul lui Lhotse, instalarea unei tabere bine aprovizionate pe Şaua-de-sud, aşezarea unei tabere la foarte mare înălţime — la 8 534 m — şi, în sfîrşit, cele două asalturi care urmau să se facă cu cele două tipuri de aparate de oxigen. Niciuna din aceste probleme nu era nouă pentru noi, aşa că puteam citi pe feţele tuturor acelaşi gînd: „Hai odată John! Spune-ne ce sarcini ai trasat fiecăruia din noi!" Hunt citi apoi lista întocmită şi, pe cînd rostea numele şi misiunea pe care i-o încredinţase fiecăruia, se putea auzi cum se destindea încordarea printr-un oftat de uşurare. Problema spinoasă a versantului lui Lhotse fusese încredinţată lui Lowe, Westmacott şi Band; importanta misiune de a conduce un număr mare de şerpaşi pînă pe Şaua-de-sud, lui Noyce şi lui Wylie; prima echipă de vîrf care avea să folosească puternicul aparat de oxigen cu circuit închis avea să fie formată din Evans şi Bourdillon; Hunt şi Gregory erau grupul de sprijin care trebuia să instaleze tabăra a IX-a la 8 534 m iar Tenzing împreună cu mine formam a doua echipă de vîrf, folosind aparate de oxigen cu circuit deschis. Tenzing era în cort cu noi şi Hunt îi explică într-o hindustană curgătoare amănuntele planului şi împărţirea sarcinilor. Cînd Hunt ajunse la numele său, Tenzing zîmbi ca şi cum ar fi fost foarte satisfăcut. De fapt, cred că toţi erau mulţumiţi, afară poate de bietul Mike Ward căruia i se ceruse să rămînă ca rezervă. El găsea probabil că obligaţiile sale de medic stinghereau în mod nefericit activitatea sa de alpinist.
Fără să mai pierdem timp, puserăm imediat planul în aplicare, dar chiar de la început grupul de asalt al versantului lui Lhotse se descompletă. Band răci şi trebui să se reîntoarcă la bază iar Westmacott, deşi încercă în repetate rînduri să urce mai sus de 6 700 m, nu reuşi. Tot greul căzu pe umerii lui George Lowe. La 11 mai George era instalat în tabăra a VI-a la o înălţime de 7 000 m. Singurul lui tovarăş era doar Ang Nyima, un şerpaş puternic şi rezistent. În condiţii atmosferice mizerabile, aceşti doi oameni lucrau din greu, tăind nenumărate trepte pe povîrnişurile abrupte de gheaţă, întinzînd corzi fixe pe porţiunile mai primejdioase şi, în general, transformînd acest traseu de ascensiune, care cerea o înaltă tehnică, într-unul uşor de urcat pentru un om greu împovărat.
Vremea ne îngrijora nespus. Timp de şase săptămîni, nicio zi nu trecuse fără să viscolească şi părea că se înrăutăţea tot mai mult. Ne temeam să nu fi sosit cumva musonul şi încercările noastre de a cuceri vîrful să nu fie condamnate eşecului. Eu eram ocupat în acest timp în Circul-de-vest, conducînd grupuri de şerpaşi de la tabăra a III-a la a IV-a şi îndărăt. Cinci zile la rînd a nins foarte mult şi cinci dimineţi, una după alta, a trebuit să fac pîrtie ca să străbat Circul prin zăpada proaspăt căzută, groasă de 30—45 cm. Situaţia era destul de descurajantă dar, cu toată vremea rea, lucrul mergea înainte. Majoritatea proviziilor noastre fuseseră transportate peste căderea de gheaţă şi ajunseseră departe, pe drumul care ducea prin Circul-de-vest. La 14 mai, cei mai mulţi dintre noi ne mutasem la tabăra a IV-a, iar George Lowe reuşise să ducă traseul pînă la 7 300 m unde găsise un loc bun pentru tabăra a VII-a.
La 15 mai, am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu versantul lui Lhotse. Împreună cu Noyce şi cu trei şerpaşi, am cărat poveri pînă la tabăra a VI-a. L-am găsit acolo pe George, care se odihnea în ziua aceea. Cu toate că muncise atîta vreme fără oxigen, la această înălţime considerabilă, arăta destul de bine şi era într-o formă excelentă. După ce am ales o serie de lucruri - un cort, un primus, alimente, combustibil, le-am împărţit în patru între cei trei şerpaşi şi mine şi le-am dus apoi la tabăra a VII-a.
A transporta poveri şi a deschide drum prin zăpadă la această altitudine, fără a folosi oxigen, însemna o muncă foarte grea.
Cînd am ajuns la 7 300 m, punctul cel mai înalt pe care îi atinsesem vreodată, fui cuprins de o bucurie de nedescris; mă simţeam foarte bine şi-mi dădeam seama că dacă era nevoie, puteam urca mult mai sus. M-am reîntors la baza de înaintare puternic impresionat de pantele prăpăstioase şi de greutăţile traseului şi cuprins de o mare admiraţie faţă de munca depusă de Lowe şi Ang Nyima pentru croirea acestui drum.
Acum începea cea mai nefericită perioadă a expediţiei, în care, de multe ori, părea că întregul asalt avea să eşueze. De pe platoul de observaţie, de la baza de înaintare, puteam urmări cu binoclul toată activitatea care se desfăşura pe versantul lui Lhotse şi cum în fiecare dimineaţă un grup de alpinişti se uitau cu nelinişte în sus. Dar niciunul nu era mai îngrijorat ca John Hunt.
„16 mai:...George Lowe şi Wilf Noyee au pornit de la tabăra a VI-a la a VII-a, dar după ce au parcurs jumătate din drum s-au întors. George luase un somnifer cu efect dezastruos şi adormea mergînd..."
O zi importantă pentru noi era pierdută!
„17 mai:...George şi Wilf au ajuns la tabăra a VII-a şi au efectuat o scurtă recunoaştere mai sus... Wilf s-a reîntors însă după aceea la baza de înaintare cu şerpaşii, iar Mike Ward şi Da Tenzing au rămas cu George..."
„18 mai:...George, Mike şi Da Tenzing au urcat o mică porţiune deasupra taberei a VII-a după care s-au reîntors la tabără. Ei nu au mai reuşit să atingă înălţimea din ziua precedentă...".
În ziua în care echipa pornise pe Lhotse, emoţia de la baza de înaintare 1 fusese foarte puternică. Hunt era mai încrezător decît fusese toată săptămînă. Am urmărit apoi cum micile siluete ale membrilor echipei se mişcau încet pe marea întindere a versantului superior al lui Lhotse. Ne dădeau impresia că vor ajunge la capătul de sus al gheţarului Lhotse şi că vor putea traversa spre Şaua-de-sud. Vor putea să ajungă chiar pe Şaua-de-sud ? Dar deodată s-au oprit şi s-au întors. Ne-a cuprins atunci disperarea.
„...Era clar că pe Lhotse era vînt şi ger, dar noi cei din tabăra a IV-a aveam impresia că celor de sus le lipsea oarecum avîntul.."
Am avut o discuţie aprinsă cu Hunt. Întreg asaltul asupra lui Lhotse era prea slab; George Lowe făcuse treabă bună, dar stătuse acolo sus prea mult timp şi nu mai avea energie. Dacă nu ne străduiam să forţăm drumul spre Şaua-de-sud cît mai curînd, n-aveam decît să ne întoarcem acasă degrabă; aşteptam cu toţii aici jos, nefăcînd nimic, văzînd cum expediţia se năruia sub ochii noştri. De ce oare nu puteam să urcăm pe Lhotse cîţiva din noi şi să ducem treaba la bun sfîrşit? Dar Hunt, deşi era tot atît de neliniştit ca şi noi, refuza să se lase influenţat de argumentele noastre şi să pornească într-o acţiune pripită şi nechibzuită. Planul lui era să-şi menţină echipele de asalt în condiţie bună pentru misiunile lor speciale şi să nu le expună pe versantul lui Lhotse. Dar toţi vedeam că suferea că nu e acolo sus.
„19 mai:...Am privit tabăra a VII-a nerăbdători şi îngrijoraţi, dar nu vedeam niciun semn de activitate. Sufla un vînt puternic care se mai îmblînzi către orele 11 şi totuşi ei nu dădeau niciun semn de viaţă. John era foarte deprimat. Band coborî pînă la noi să ia un grup de şerpaşi cu poveri la tabăra a VII-a şi ne spuse că, după părerea lui George, prea puternic era vîntul şi prea frig ca să poată porni mai departe..."
Pierdeam timp preţios şi înaintarea noastră spre Everest ajunsese de fapt la un punct mort. Fără îndoială că era necesară o acţiune energică. John Hunt luă o hotărîre curajoasă. Decise să înceapă imediat faza următoare de operaţii: transportarea echipamentului şi a alimentelor sus pe Şaua-de-sud. Traseul nu era complet stabilit, aşa că aceştia trebuiau să şi-l facă singuri. Noyce, care conducea primul grup de şerpaşi, avea marea răspundere de a-i duce pe şa. La 20 mai, el şi cei nouă şerpaşi ai săi urcară încet spre tabăra a VII-a; mai tîrziu, în aceeaşi zi, George Lowe şi tovarăşii lui se reîntoarseră la baza de înaintare. Cu toată munca lui timp de zece zile pe versantul lui Lhotse, fără oxigen, George era într-o formă excelentă şi ne declară că era gata să-şi reînceapă activitatea după cîteva zile de odihnă.
În ziua de 21 mai am ieşit cu toţii din corturi foarte devreme fiindcă ştiam că avea să fie o zi hotărîtoare pentru noi. „Vor voi oare şerpaşii să pornească?", era întrebarea pe care ne-o puneam fiecare. Multă vreme nu se zări nimic, întreaga tabără fu cuprinsă de o stare de deprimare generală, însă la ora 10 cineva scoase un chiot şi privirăm cu toţii în sus unde se vedeau două mogîldeţe urcînd deasupra taberei a VII-a. Şerpaşii refuzaseră să pornească, aşa că Noyce şi inimosul Araiullu încercau să facă traseul singuri, folosind oxigen. Emoţia noastră era maximă în timp ce-i urmăream cu privirea cum urcau dîrz pe gheţarul Lhotse, ca să cotească apoi brusc la stînga de-a curmezişul marelui traverseu care ducea spre Şaua-de-sud. Cu fiecare sută de metri cucerită de ei se ridica şi moralul nostru.
Mai jos de ei, Charles Wylie şi al doilea grup de nouă şerpaşi îşi croiau drum încet spre tabăra a VII-a. Dacă toţi şerpaşii destinaţi transporturilor pe Şaua-de-sud aveau să se înghesuie în tabăra a VII-a, proviziile noastre limitate de hrană şi combustibil aveau să se consume repede, aşa că ori întregul grup ar fi trebuit să urce a doua zi pe Şaua-de-sud, ori trebuiau să coboare cu toţi în Circul-de-vest, ceea ce însemna o întîrziere a asaltului poate chiar cu o săptămînă. Aşadar trebuiau convinşi şerpaşii să meargă înainte!
Urmărind cu privirea cele două mogîldeţe care urcau dîrz spre Şaua-de-sud, m-am dus la cortul lui John Hunt. Evans era acolo.
L-am rugat stăruitor pe Hunt să ne lase pe mine şi pe Tenzing să plecăm sus ca să întărim efortul zilei următoare. Ştiam că folosind oxigen puteam ajunge uşor de la tabăra a IV-a la a VII-a chiar în după-amiaza aceea şi că prezenţa lui Tenzing ar fi fost de ajuns ca să-i decidă pe şerpaşi. Eram sigur că în forma în care ne aflam, acest efort nu avea să ne dăuneze prea mult. Spre surprinderea mea, John consimţi repede... probabil că gîndise şi el acelaşi lucru, dar ne atrase atenţia foarte stăruitor cît era de înţelept să nu urcăm mai sus de tabăra a VII-a, decît dacă aceasta ar fi fost absolut necesar.
Am alergat să-i spun vestea cea bună lui Tenzing şi apoi l-am ajutat cu înfrigurare pe Bourdillon să pregătească două aparate cu oxigen. La ora 4,30 după-amiază eram la tabăra a VII-a unde, după o jumătate de oră, se înapoiară şi Noyce şi Annullu. Reuşiseră de minune şi atinseseră Şaua-de-sud. Aveam senzaţia că acum nimic nu ne va mai ţine în loc. În seara aceeea, Tenzing a fost de nepreţuit; el şi cu Wylie au pregătit poverile şi le-au împărţit şerpaşilor, astfel că puteam porni a doua zi foarte devreme. Cînd ne-am vîrît în corturile noastre ca să ne odihnim peste noapte, moralul întregii tabere era excelent. Amintindu-mi de instrucţiunile lui Hunt, l-am întrebat pe Tenzing dacă socotea că şerpaşii ar putea ajunge la Şaua-de-sud fără noi. Tenzing fu de părere că ar trebui să-i însoţim, deşi Wylie ne asigură că este gata să conducă singur tot grupul sus. Ar fi fost mult prea greu pentru un singur om să aibă grijă de 14 şerpaşi şi de aceea hotărîrăm să mergem cu ei.
Dimineaţa, vremea era frumoasă dar cam geroasă şi cu vînt pătrunzător. Am început pregătirea micului dejun la ora 5, dar n-am plecat înainte de 8,30. Tenzing şi cu mine mergeam în frunte, lovind cu colţarii şi tăind trepte, iar Wylie îi îmbărbăta pe şerpaşi şi-i ajuta la mers. Pînă la capătul de sus al gheţarului Lhotse. şerpaşii erau deja obosiţi, iar pe traverseu mulţi din ei se aşezau jos să se odihnească sau se tîrau în patru labe. Dar cum, necum, mergeau înainte şi cei treisprezece şerpaşi inimoşi urcară şi ultimele cîteva sute de metri pentru a-şi descărca poverile pe Şaua-de-sud. Cîştigasem o mare victorie, învingînd a doua mare piedică: trecusem înfricoşătoarele metereze ale versantului lui Lhotse, iar Şaua-de-sud fusese bine aprovizionată. Calea ne era acum deschisă pentru a începe asaltul Everestului.
Pe cînd coboram împreună cu Tenzing, sfîrşiţi de oboseală, de pe gheţarul Lhotse către baza de înaintare, ne-am întîlnit cu echipa „circuitului închis" a lui Evans şi Bourdillon care, împreună cu Hunt, aveau să-şi instaleze, în două zile, tabăra pe Şaua-de-sud.
Aşadar, asaltul pornise.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!