Imparatia oglinzilor strambe (4)

În care Olga şi Aglo nimeresc în bucătăria palatului

   Cerul era spuzit de stele cînd Olga şi Aglo ajunseră în faţa palatului. Înăuntru, în sălile vaste, ardeau zeci de policandre, şi lumina lor, oglindindu-se în pereţii şi în gemurile de cristal, părea un şuvoi revărsat în care străluceau toate culorile curcubeului. Dincolo de zidul palatului se auzea clipocind apa havuzurilor, iar în copaci răsuna cîntecul vrăjit al unor păsări nevăzute.

      — Ce frumos e! oftă Olga. Şi cît de greu trăiesc oamenii în ţara asta!

      —  Iată, asta e pesemne intrarea principală în palat — zise Aglo, arătînd o poarta cu grilaj de fier. Să ştii însă că nu ne lasă să intrăm înăuntru... Şi-apoi nici nu mai pot merge. Am făcut băşici la picior.

—  La care? întrebă Olga.

—  La stîngul.

—  Iar eu la dreptul... Ciudat!

      —  Nu e nimic ciudat — zise Aglo, bosumflată. Sunt doar oglindirea ta şi trebuie să-ţi spun că nu e o îndeletnicire prea plăcută.

     —  Zău?! se supără Olga. În cazul acesta trebuie să-ţi spun şi eu ceva. Mă miră foarte mult faptul că, deşi eşti oglindirea mea, totuşi nu-mi semeni deloc!

      —  Nu-ţi semăn? Cum adică? Poate vrei să spui că sunt stîngace şi am aluniţa pe obrazul stîng, nu pe cel drept?

     —  Nu de aluniţă e vorba. Te rog să nu te superi, Aglo, dar am băgat de seamă că... eşti cam fricoasă. Să zicem că ţi-aş ierta păcatul ăsta dacă n-ar mai fi încă ceva...

      —  Ei, poftim! Mi-ar ierta păcatul ăsta!... Ascultă, Olga, nu ţi se pare că vorbeşti cu mine ca şi cum aş fi în slujba ta? Oi fi eu oglindirea chipului tău, dar nu uita că sunt o fetiţă ca şi tine. Şi acum aş vrea să ştiu şi eu: care-i cel de-al doilea lucru care te nemulţumeşte?

      —  Eşti în stare să părăseşti omul aflat la ananghie, Aglo. Nu ţi-e oare milă de Neteirp?

     Aglo nu răspunse nimic.

     — Iartă-mă, Olga — zise ea emoţionată, după cîteva clipe de tăcere. Nu pot pricepe de ce sunt aşa cum sunt. Nici nu-ţi închipui cît de mult aş vrea să fiu bună, dar, oricît mă stră­duiesc, văd că tot degeaba. Ştii tu ce mi-a trecut prin minte? Că toate defectele astea ale mele sunt, de fapt, defectele tale. Acum însă văd că eşti atît de bună... Nu, nu, să ştii că e o gre­şeală la mijloc...

Olga simţi că roşeaţa îi năvăleşte în obraji. „Sărmană Aglo — se gîndi ea. Nu e nicio greşeală! Te-ai deprins să oglindeşti defectele mele şi nu mai poţi scăpa de ele. Mi-amintesc că atunci cînd s-a îmbolnăvit o fetiţă din clasa noastră şi ne-am dus s-o vizităm, bodogăneam tot drumul, nemulţumită că fetiţa bolnavă locuieşte atît de departe. Nu mă gîndeam la colega mea în suferinţă. Mă gîndeam numai la mine însămi, întocmai ca şi Aglo acum!"

Olga se apropie de Aglo, îi puse mîna pe umăr şi zise încet:

— Ştii, Aglo, la ce m-am gîndit văzînd suferinţele lui Neteirp? M-am gîndit că o adevărată pionieră nu trebuie să se în­grijească numai de ea atunci cînd alţii au nevoie de ajutorul său. Zicînd acestea, Olga îi întinse brusc însoţitoarei sale mîna: Hai să nu ne mai certăm niciodată, Aglo! Ştiu că eşti o fată bună şi că, fără îndoială, ai să te dezbari de defectele tale. Nu rămîne decît să vrei cu adevărat! O ştiu din proprie experienţă...

Şchiopătînd, una de piciorul stîng, cealaltă de piciorul drept, fetiţele ajunseră în faţa porţii palatului. Doi străjeri îşi în­crucişară halebardele în faţa lor.

— Stimaţj străjeri — li se adresă Olga — trebuie să-l vedem neapărat pe maiestatea sa împăratul Topsed!

— Ceeee?...

Şi străjerii izbucniră într-un rîs atît de zgomotos, încît fe­tiţele se dădură înspăimîntate în lături.

— Se pare că fetiţele astea şi-au ieşit din minţi! zise unul dintre străjeri.

— Ia, hai, luaţi-vă tălpăşiţa pînă n-o încasaţi! răcni celă­lalt, ridicînd halebarda.

Fetiţele o porniră de-a lungul zidului.

Palatul strălucea ca o nestemată. Prin ferestrele larg des­chise se revărsau acordurile muzicii şi rîsul vesel al curtenilor. Într-o sală uriaşă şi inundată de lumină se vedea cum se ro­tesc perechile de dansatori. Pesemne că împăratul dădea un bal.

— Ţi-am spus că n-o să putem intra în palat — zise Aglo, oftînd şi privind cu frică în urmă la paznicii care încă mai rîdeau cu poftă.

Olga o strînse de mînă:

— Niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, Aglo! Aşa-mi spunea tata. Înainte însă, nu-mi dădeam seama de tîlcul acestor cuvinte.

— Nu mai există nicio speranţă. Sunt foarte obosită, mă doare piciorul şi mi-e foame — răspunse plictisită Aglo.

— Să facem o încercare. Ocolim palatul şi, cine ştie, poate găsim o altă intrare.

— Asta înseamnă că trebuie să mai mergem cîţiva kilometri!

— Mergem şi o sută! Suntem datoare să-l salvăm pe Neteirp! zise Olga şi se gîndi în sinea ei: „Uite aşa mă văicăream şi eu în vreme ce mă duceam cu celelalte fetiţe la colega noastră bolnavă. Cîtă dreptate avea bunicuţa cînd spunea că trebuie negresit să mă văd cu ochii altuia... Iată că acum mă privesc cu ochii altuia! Ce ruşine!”

       Aglo rămase în urmă.      

       — Nu mai pot merge! scînci ea şi se aşeză jos.  

       —  Aglo, draga mea, mai rabdă niţel!

— Nu mai pot!

Lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji şi căzură sunînd pe caldarîm.

Chiar atunci, prin dreptul fetiţelor trecu o căruţă acoperită cu un material gros şi lucios. Sus pe capră stăteau doi bărbaţi. Fetiţele auziră o voce spunînd în surdină:

—  Ascultă, prietene, oare împăratul o să mănînce toate astea singur?

Şi omul bătu cu palma în pînza care acoperea merindele.

—  Împăratul nostru  nu se plînge de lipsă de poftă de mîncare, răspunse o altă voce, după care se auzi un hohot de rîs.

—  Ce-or fi ducînd acolo? întrebă Aglo.

—  Pare-se provizii pentru bucătăria palatului — răspunse Olga şi se învioră deodată. Aglo, am o idee! Fuga! Apoi, trăgînd-o pe Aglo de mînecă, adăugă: Vom încerca să intrăm în palat, urcîndu-ne în căruţa asta!

Şontîc-şontic, fetiţele ajunseră căruţa din urmă, săriră în ea şi se strecurară sub pînză. Pipăind, dădură peste cîteva coşuri cu ceva pufos şi moale şi se ascunseră într-unul din ele.

Nu trecu mult şi căruţa se opri în loc. Fetiţele simţiră că cineva saltă coşul în care se aflau ascunse, îl dă jos din căruţă şi-l duce undeva. Judecînd după aerul cald şi după mirosul de carne friptă, Olga şi Aglo îşi dădură seama că nimeriseră la bucătărie.

— Ce-i în coşul ăsta? se auzi un glas răstit.

— Douăzeci de fazani, domnule bucătar-şef — răspunse o voce răguşită. Ne-am cocoşat de grei ce sunt!

— A fost o vînătoare pe cinste, n-avem de ce ne plînge — adăugă o altă voce.

— Puneţi coşul aici!

După ordinul acesta scurt şi categoric, coşul fu aşezat pe podea, cu o bufnitură surdă.

     În bucătărie domnea o forfotă neîntreruptă, zăngăneau cuţite, se auzea cum pe plită, sub presiunea aburului, tremură capacele cratiţelor şi cum sfîrîie untura încinsă. Fetiţele nu vedeau cît de repede alergau de colo-colo ucenicii de bucătar, cu halate şi tichii albie, cu polonice uriaşe în mîini. În schimb auzeau cîntecul lor vesel:

Împăratul nostru are

Veşnic poftă de mîncare.

Pentru el nicio clipită

Nu plecăm de lîngă plită.

Îi gătim pe săturate

Raţe, gîşte îndopate,

Alivenci, găluşti cu prune

Şi pişcoturi cu alune!

Peşti prăjiţi, purcei de lapte

Şi curcani cu mere coapte

Îi servim cît ţine anul,

Doar să-i crape burdihanul!

— Of, împieliţaţilor! se auzi întîi o voce, apoi un rîs de fe­meie. Jucaţi-vă, jucaţi-vă! Atît vă trebuie să audă bucătarul-şef cîntecul vostru şi nimeriţi de-a dreptul în Turnul morţii!

Se făcu linişte. Apoi de undeva se auzi un alt glas:

—  Mătuşă Agard!

—  Da, domnule bucătar-şef — răspunse vocea de femeie.

—  Alege fazanii, mătuşă Agard, şi pune-i la gheaţă.

—  S-a făcut, domnule bucătar-şef.

—  Eu mă duc să mă culc.

—  Noapte bună, domnule bucătar-şef!

În apropierea coşului se auziră paşi, iar fazanii aflaţi dea­supra capetelor celor două fetiţe începură să se mişte.

Cap3  Cap5