Adolf Menzel a expus una din
ultimele sale creaţii, un tablou reprezentînd un bal al curţii prusace. O
singură doamnă de onoare n-a fost satisfăcută de felul cum era reprodusă şi a
trimis un ofiţer la Menzel ca să-i ceară satisfacţie. Pictorul l-a privit pe
ambasadorul acestui mesaj al capriciilor şi i-a spus:
—
Perfect, dacă dumneavoastră credeţi că ştiţi să
pictaţi mai bine ca mine nu ne rămîne decît să-mi
predaţi conducerea
regimentului pe care-l comandaţi, iar
eu să vă înmînez penelul şi paleta!
Autorul grupului statuar de pe
frontonul Operei din Paris, Jean-Baptiste Carpeaux, s-a bucurat de sprijinul şi
prietenia lui Napoleon al III-lea. La o recepţie la Tuileries, împăratul l-a
luat de braţ pe sculptor şi ambii s-au retras într-un colţ, discutînd vreme
îndelungată. Cîţiva favoriţi, intrigaţi de această atenţie, au început să şuşotească. Unul din ei, contele R,
l-a oprit pe Carpeaux, după ce acesta s-a depărtat de împărat, şi cu o nuanţă
de batjocură în glas l-a întrebat:
—
Oare a simţit
Majestatea sa
nevoia să-l consulte pe un simplu artist?
Sculptorul s-a prefăcut că n-a
observat tonul şi, sfidîndu-i pe cei din jur, i-a spus:
—
Contez pe
discreţia dumneavoastră?
—
Te cred.
Vorbeşti doar cu un nobil.
Aplecîndu-se la urechea contelui R,
Carpeaux a spus destul de tare ca să fie auzit de toţi favoriţii:
—
Ei bine, aflaţi că mi-a cerut să-i
împrumut ceva bani!
Th. Aman a fost vizitat în
atelierul său de un tînăr artist, un om pe care succesul în pictură l-a ocolit cu înverşunare. Văzînd
un tablou cunoscut, dar neterminat de cîteva luni de zile, tînărul l-a întrebat
pe Aman:
—
De ce zace? Eu
pot să pictez cu uşurinţă un tablou, chiar într-o zi. Ca să-l vînd îmi trebuie
însă un an...
Aman i-a răspuns zîmbind:
—
Amice, încearcă
să-l pictezi într-un an, atunci ai să-l vinzi
într-o singură zi.
Pictorul berlinez Reinhold Begas avea o înălţime care o
depăşea cu mult pe cea a unui om normal. Într-o
zi, pe o căldură toridă, el l-a întîlnit pe confratele său, impresionistul
Adolph von Menzel, un om scund, căruia i-a zis:
—
Spune-mi, te rog, acolo jos, la tine, e tot atît
de cald?
James McNeil Whistler locuia la
Londra. La National Gallery, el s-a întîlnit cu
un compatriot, care, cunoscînd ura lui Whistler
împotriva lui Ruskin, renumitul critic de artă, a făcut o tentativă de a-i împăca. El i-a spus
lui Whistler:
—
Nu înţeleg de
loc pentru ce te înverşunezi împotriva unui moşneag care stă cu-n picior în
groapă...
Whistler i-a răspuns pe un ton
cît se poate de flegmatic:
—
Dar eu nu nu piciorul ăla îl urăsc, ci pe
celălalt, pe cel sănătos!
Degas a fost invitat la căsătoria
unei tinere. Văzîndu-şi fostul model, pictorul n-a rezistat să
nu-şi exprime admiraţia cu voce tare:
—
Cît sunteţi de
graţioasă! Cred că este întîia dată cînd vă văd îmbrăcată şi nu pot să nu
recunosc că vă şade foarte bine.
Într-o
zi, Degas a vizitat un salon parizian şi a văzut expus uriaşul tablou al lui
Rochegrosse. Degas a privit pictura cîteva clipe şi apoi a exclamat
—
O doamne, ce mic
e!
Degas a asistat la o licitaţie publică unde tabloul său, „Danseuse a
la barre“ a
fost vîndut la fabulosul preţ de 500,000 de franci aur. El a fost întrebat:
—
Cum vă simţiţi,
maestre?
—
Ca un cal care a
cîştigat marele premiu. Şi el aleargă pentru ovăz.
Tatăl pictorului impresionist
francez Paul Cezanne avea o oarecare admiraţie faţă de arta fiului său. Fiind
încă în viaţă
el l-a rugat pe pictor ca în cazul
decesului său, acesta să-i facă un ultim desen în cărbune. A trecut o vreme şi
Cezanne- tatăl a murit. Fiul a luat o coală de hîrtie şi un cărbune şi s-a
instalat la lucru. Mama însă a intervenit prompt:
—
Paul, lasă asta!
Acum nu avem vreme de glume. Dacă vrei să pornim cortegiul funebru la timp, e cazul să
chemăm un pictor priceput!
Cel mai vestit pictor vienez în
cea de-a doua jumătate a secolului trecut, omul care a influenţat moda, stilul
interior al caselor şi aspectul produselor industriale, alcătuite pe gustul
burgheziei austriace, Hans Makart, era un om tăcut. Fiind invitat într-o seară
la un dineu,
a avut-o
ca parteneră pe cunoscuta artistă Josephine Gallmeyer, o femeie plină de
temperament. Se ajunsese la desert şi Makart nu scosese încă nici un cuvînt.
Veşnic vesela artistă i-a spus atunci:
—
Stimate domn van
Makart, mă tem că a sosit clipa ca de acum să tăcem despre altceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu