Evantaiul destinelor
Ea m-a întrebat într-o zi de vară:
– Dragul meu, cîte palete trebuie să aibă un
evantai?
N-am ştiut să-i răspund. Am zis numai:
– Cred că cel puţin un sfert din temperatura
zilei.
– Sper că nu după termometrul Fahrenheit! rîse
ea.
I-am răspuns că nu.
Ea plecă să-şi ducă la reparat evantaiul, căci
era foarte cald şi avea mereu nevoie de el.
– Mi-l repară pînă sîmbătă! zise ea bucuroasă,
apoi adăugă: De ce pari trist?
I-am spus că aflasem de la nişte vecini despre un
accident stupid care adusese moartea unui copil şi că un factor minim ar fi
putut evita tragedia, căreia însă chiar mama copilului îi acorda numele de
soartă.
Eram amîndoi foarte tineri. Încă nu ne gîndeam să
ne căsătorim. Ea voia să-şi termine mai întîi studiile universitare, eu doream
să-mi fac doctoratul şi, mărturisesc, nu prea ştiam ce e căsnicia.
– Ei, am zis eu, dacă ar şti omul dinainte ce
paletă din evantai să aleagă!
Ea mă privi zîmbind:
– Avem noi un şef de laborator care a inventat
ceva, nu înţeleg prea bine ce e, însă el spune că e un aparat care-ţi poate
calcula probabilităţile destinului viitor.
– Un fel de ghioc electronic? am întrebat-o eu.
– Nu, zise ea. Pe baza unor date trecute ale
subiectului.
Nu-mi vorbise niciodată despre asta şi noutatea
mă interesă subit. Ziua aceea trecu, a doua zi am uitat, dar sîmbăta cînd ne
întîlnirăm din nou şi ea avea evantaiul reparat în mînă, m-am apucat să număr
paletele ca să pot şti şi eu, măcar aproximativ, cîte palete are un evantai.
Tot atunci am întrebat-o pe neaşteptate, speriind-o puţin:
– Şeful ăla de laborator cînd poate fi găsit?
Ea mă privi contrariată, apoi amintindu-şi ce îmi
spusese, începu să rîdă. Îi telefonarăm şefului de laborator şi pentru că o
amuza şi pe ea dorinţa mea năpraznică, mă însoţi cu plăcere. Fu bucuros şi omul
la care ne duceam. Ne spuse:
– Acuma am cam trecut de faza experimentală,
totuşi oamenii se feresc de instalaţia mea.
– De ce? întrebai mirat.
– E normal, explică şeful de laborator: nu le
place să vadă dinainte ce li se poate întîmpla. Ei nu pricep un lucru esenţial,
că instalaţia mea nu e Moira, ci numai un calcul complex, psihomatematic şi
social al viitorului posibil în funcţie de subiect, dar de subiectul propus în
principalele împrejurări probabile... Vreţi o planetă? glumi el.
– Dar n-ai caterincă şi papagal! rîse dînsa.
– Nu-i nimic, zisei eu. Merge şi fără caterincă.
Totuşi, nu prea înţeleg cum...
– Mare lucru nu e, zise inventatorul instalaţiei.
Creierul electronic al maşinii mele are o foarte vastă informaţie pe care a
clasificat-o şi a prelucrat-o tot el. Dumneata nu faci decît să completezi
chestionarul ăsta, eu îl introduc în reţeaua de informaţie a maşinii, apoi
intri în dulapul ei, te aşezi pe scaun şi aştepţi. Poţi să şi dormi. Pereţii sunt
plini pe dinăuntru de analizori. Un semnal acustic te lace atent îndată ce s-au
prelucrat toate datele. Atunci se luminează un ecran. Există un aparat care
poate recompune orice imagine prin sinteză, bineînţeles în mişcare, şi
rezultatele previziunilor calculate le proiectează pe un ecran, ca la
cinematograf.
– Bine, am zis, dar cum poate să-mi arate
imaginile persoanelor cu care am să ma întîlnesc peste cîţiva ani, poate eu
nici nu le-am văzut, poate că unele nici nu s-au născut încă?
Logodnica mea păru amuzată, n-am înţeles dacă de
candoarea mea sau de carenţa bănuită a instalaţiei. Cu toate acestea,
inventatorul spuse liniştit:
– Ai să vezi numai împrejurări posibile, fiindcă toate persoanele, afară de dumneata,
vor fi numai convenţionale: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, copii, de
asemenea animalele şi plantele.
– Tot nu pricep! am spus începînd să fiu sceptic,
deşi viitorul meu, oricare avea să fie, mă interesa grozav; dar am adăugat:
–
Să zicem că una din probabilităţi
ar fi ca într-o iarnă să-mi cadă din streaşină un ţurţure de gheaţă şi să-mi
găurească ţeasta...
– Nu ştiu, zise inventatorul. Asta vor spune
analizorii. Dacă eşti un bărbat atent, şi mă gîndesc global la toate
instinctele şi intuiţiile, accidentul este evitabil. Poate ai preferinţă pentru
anumite străzi, anumite anotimpuri, anumite ore, poate reacţionezi în anume fel
la primejdii sau la întîlnirea neprevenită cu unele persoane sau animale...
analizorii vor afla tot, chiar ce nu bănuieşti nici dumneata. El calculează în
funcţie de temperamentul subiectului, de posibilităţile şi carenţele lui
fizice, intelectuale, morale, erotice etc, în fine, în funcţie de condiţia
socială, de profesiune, de zeci de milioane de factori pe care maşina le ştie,
eu - nu! Ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun un proverb vietnamez: trăind în
dovleac te faci rotund, trăind în bambus te faci lung. Asta-i tot. Acum sper că
ai înţeles.
– Da! exclamai eu, dar cred că mai mult din cauză
că mi-a plăcut proverbul.
Am luat chestionarul acela interminabil şi
complicat şi m-am apucat să-l completez.
– Dar să fii sincer! zise prietena mea cu un
surîs şăgalnic.
– Poate să nu fie, spuse inventatorul. Maşina are
să ştie unde a greşit dumnealui şi cu ajutorul analizorilor, acolo în dulap, o
să corecteze totul.
A durat mai bine de două ore pînă l-am completat.
Mi se părea un amestec fără noimă de întrebări care mai de care mai neaşteptate
în succesiunea lor dacă nu ridicolă, cel puţin bizară. De pildă: 1) vîrsta; 2)
venitul mediu lunar; 3) grupa sanguină; 4) preferinţe alimentare; 5) vicii; 6)
ritm erotic; 7) sporturi practicate, sporturi admirate şi sporturi detestate;
8) idealul vieţii; 9) boli suferite; 10) prima carte citită şi ultima carte
citită; 11) ce vi se pare a fi cel mai important pe un bulevard vara la amiază;
12) dorinţe secrete - abandonate, menţinute, împlinite; 13) profesiunea şi
idealurile individuale şi sociale ale părinţilor, bunicilor, fraţilor, rudelor
pînă la gradul al patrulea, precum şi ale prietenilor şi duşmanilor personali;
14) media sumei cheltuite anual; 15) genul de peisaj preferat... ş.a.m.d.
Într-o zigzagare halucinantă, ca într-un coşmar, încă vreo trei-patru sute de
întrebări.
Inventatorul nu s-a mirat de repeziciunea cu care
completasem haoticul chestionar. Mă invită simplu să intru în dulapul maşinii,
cîteva minute după ce canalul ei informator primise cele scrise de mine şi probabil
le digerase.
– De unde ai scos atîtea întrebări? am zis
intrînd în dulap.
– Ei, le-a dedus maşina! răspunse inventatorul şi
închise uşa după mine.
În dulapul destul de strîmt am simţit un adaos de
presiune, dar poate că n-a fost decît o părere. Era semiîntuneric şi destul de
frig, deşi afară era iulie. Nu se auzea nimic, maşina mă analiza pe tăcute.
Totuşi n-am îndrăznit să adorm, cum îmi propusese şeful de laborator. Invenţia
lui era prea insolită, mult prea stranie şi aţîţătoare ca să mă lase să dorm.
Ceva mai tîrziu un dangăt greu de clopot îmi
atrase luarea aminte asupra ecranului care se lumina. Mă văzui (povestesc pe
scurt, fiindcă altfel m-aş plictisi eu însumi, cu toate că n-a trecut decît o
zi de la vizionarea acelui evantai de destine care trebuie să presupun că ar fi
putut fi ale mele) întîi însurat (dar nu cu logodnica mea de acum, sau poate cu
ea, căci persoanele celelalte afară de mine urmau să fie, zicea inventatorul,
convenţionale), apoi plecînd cu avionul în provincie, căzînd pe drum însă
rămînînd împreună cu pilotul şi cu altcineva, în viaţă, numai uşor rănit,
trăind după aceea cu preocupările meseriei pe care încă mi-o pregătesc ş.a.m.d.
pînă cînd muream înecat în cada de baie a unui hotel. Se făcu o pauză de cîteva
clipe, apoi ecranul mă reluă din prezent şi mă duse prin altă viaţă, de
astădată fără mariaj, însă cu o aglomerare de activităţi complementare care au
izbutit să mă şi sperie. În fine, n-are rost să mai povestesc şi restul, deşi
era foarte interesant, ba chiar în mare măsură foarte logic, vreau să zic
plauzibil. Maşina judeca lucrurile cam aşa: dacă se petrece în viaţa dumitale
cutare şi cutare lucru posibil din cutare şi cutare motiv, viitorul dumitale va
fi neapărat cutare. Şi ea ţi-l arăta deci numai în imaginile convenţionale,
însă vii, de care am mai vorbit.
Am rămas în dulapul acela pînă tîrziu după miezul
nopţii şi la ieşire m-am mirat s-o regăsesc pe logodnica mea tot acolo, într-un
fotoliu, citind o carte. Şeful de laborator, săracul, a fost nevoit să
supravegheze mereu luminile de semnalizare şi control ale maşinii. La urma
urmei n-am nici o vină: el a inventat toate astea!
Plecînd pe stradă cu prietena mea şi povestindu-i
cele ce văzusem (bineînţeles, nu chiar tot) mă gîndeam în acelaşi timp cum să
procedez de aici încolo. Oare numai atîtea destine probabile îmi rezervă timpul
de mîine, sau inventatorul şi-a oprit maşina prea devreme, cine ştie de ce!
Noaptea era caldă, mirosind a vară, într-un
restaurant se auzea muzică. Zbura un avion supersonic. Undeva cînta un cocoş.
– Nu ştiu dacă am făcut bine că m-am uitat pe
ecranul acela! i-am spus prietenei mele, dar ea nu-mi răspunse. Noaptea era
foarte plăcută, însă eu parcă eram altul. Chiar şi acuma, după o zi şi o noapte
de la neuitata experienţă, parcă mă simt înstrăinat de mine însumi. Ce să fac?
Am luat în mînă evantaiul ei. Nu era nevoie de
el, fiindcă sufla o boare uşoară.
Poate că trebuie să trăiesc totuşi cum am apucat,
fiindcă orice calcul al probabilităţilor are o arie mult mai vastă. Dar pe
undeva presimt că toată viaţa am să mă feresc de ceea ce nu mi-a plăcut în
probabilităţile ciudatei maşini de prevăzut viitorul, şi nu ştiu dacă am să
ştiu să mă feresc.
Un singur lucru mi s-a părut amuzant şi anume că
evantaiul reparat al prietenei mele avea şapte palete, iar destinele mele
probabile erau opt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu