Omul şi tăcerea
După un urcuş de trei zile, se odihneau între
stînci. Aici, cînd nu sunt nori, cerul e de obicei vînăt. Fireşte, îl
contemplau amîndoi. Verdeaţa alpină era plăcută, fiind puţină. Era linişte
fiindcă nu erau păsări, poate numai nişte vulturi care acum lipseau din
cuiburile lor, iar vulturii nu cîntă, nu fac niciun fel de zgomot. De după una
din stînci se auzi însă un soi de sunet mecanic şi peste cîteva secunde trecu
lucind spre orizont un mic avion reactor. Unul din cei doi bărbaţi înşurubă
dopul sticlei sale de rom şi rosti melancolic: