Se afișează postările cu eticheta Victor Kernbach. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Victor Kernbach. Afișați toate postările

duminică, 26 ianuarie 2014

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(7)

Omul şi tăcerea
După un urcuş de trei zile, se odihneau între stînci. Aici, cînd nu sunt nori, cerul e de obicei vînăt. Fireşte, îl contemplau amîndoi. Verdeaţa alpină era plăcută, fiind puţină. Era linişte fiindcă nu erau păsări, poate numai nişte vulturi care acum lipseau din cuiburile lor, iar vulturii nu cîntă, nu fac niciun fel de zgomot. De după una din stînci se auzi însă un soi de sunet mecanic şi peste cîteva secunde trecu lucind spre orizont un mic avion reactor. Unul din cei doi bărbaţi înşurubă dopul sticlei sale de rom şi rosti melancolic:


luni, 23 decembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(6)

Triunghiul echilateral a orbit
Vîntul ridica valurile de praf roşcat dintre mărăcini şi hîrtoape, sub arşiţa grozavă a unui anotimp inexistent în calendarul memoriei omeneşti. Cupola ca o elipsă perfectă a cerului senin era goală, lipsită de soare. Totuşi cerul era albastru, bătînd spre margini în auriu, iar lumina sclipea straniu în zenit şi pe coamele valurilor de pulbere. Un om între două vîrste, osos şi zvelt, cu tîmplele uşor încărunţite şi cu ochii obosiţi dar atenţi, se tîra istovit printre gropi şi mărăcini, fără să-şi pună întrebarea unde şi de ce se duce. Meseria îl obişnuise demult cu drumurile şi cu răbdarea; el ştia că la capătul oricărui drum găseşti cel puţin obiectul căutat sau urmele lui şi că de multe ori pînă atunci poţi da de surprize mai aţîţătoare decît chiar ţinta. Era ziarist. Apucase să facă


miercuri, 18 decembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(5)

Evantaiul destinelor
Ea m-a întrebat într-o zi de vară:
– Dragul meu, cîte palete trebuie să aibă un evantai?
N-am ştiut să-i răspund. Am zis numai:
– Cred că cel puţin un sfert din temperatura zilei.
– Sper că nu după termometrul Fahrenheit! rîse ea.
I-am răspuns că nu.
Ea plecă să-şi ducă la reparat evantaiul, căci era foarte cald şi avea mereu nevoie de el.


joi, 12 decembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(4)

Dimensiunea a cincea
Profesorul se feri din calea unui bărbat însoţit de un cîine. Strada nu era aglomerată, nici nu trecuse de amiază ca să fi fost întuneric, trotuarul curat şi neted nu îndreptăţea nici el ocolul făcut de profesor. Dar bărbatul nu observă nimic, numai cîinele mirosi din mers urma paşilor profesorului. Cînd însă ceva mai tîrziu profesorul se feri din calea unor fetiţe care veneau de la şcoală, o femeie voinică mergînd în spatele lor se uită la el din întîmplare şi se opri o secundă cu gura căscată. Profesorul, un om să zicem de cincizeci de ani, cărunt, zvelt şi osos, deşi părea om liniştit şi normal, privea strada şi trecătorii, după cum crezu femeia, cu ochi de nebun. Totuşi nu se petrecu nimic de seamă, decît că la o cotitură, în faţa unui copac, profesorul stătu în loc să măsoare copacul cu o imensă îngrijorare izbucnind din ochii largi, apoi surîse şi plecă mai departe.


vineri, 29 noiembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(3)

Nemaipomenita homeopatie
Ideea mi-a venit cînd mă aşteptam mai puţin. M-aş fi mirat cum de izbutisem, dacă aş fi avut timp să mă mir. Atunci şi cu atît mai puţin mai tîrziu... Dar sunt nevoit să intercalez o explicaţie. Vai, şi cît de silnice mi se par aceste digresiuni, pe care nu le-am practicat niciodată. Obişnuit să-mi măsor spaţiul ştirilor cu linia şi cuvîntul, ba chiar să aleg dintre cuvinte pe cele mai scurte şi totodată mai clare (altfel aş fi fost obligat să-mi caut altă meserie), mă învăţasem să dispreţuiesc orice lămurire suplimentară şi îmi făcusem faimă tocmai din meşteşugul de a găsi faptele de mare importanţă în realitatea de care mă ocupam şi cîtuşi de puţin în frazele scrise de mine. 


duminică, 24 noiembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(2)

În anul în care el nu îndrăznea să mărturisească măcar odată că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provincialii venind în capitală nu cutezau să-şi încheie călătoria pînă nu se duceau şi la operă. Opera ajunsese aproape tot atît de solicitată ca meciurile internaţionale de fotbal. Lui însă opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică, dar nu izbutise să înţeleagă cum poate sta omul rapid al sfîrşitului acestui secol ascultînd emoţiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, cînd în răstimpul unui singur „ah” cîntat pe scenă, hoţii puteau să prade casa eroinei, iubitul ei să plece în alt oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunţe la ideea ce îi venise odată cu începutul notei. Iar în această seară el trebuia să se ducă la operă cu logodnica lui. Nu apucase să mănînce cu dînsa din acelaşi blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place opera sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea, deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de operă.


joi, 21 noiembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(1)

Dacă totuşi noaptea...
– Măcar să presupunem! am spus eu, cu toate că mă plictisisem.
– De ce să presupunem? zise ea. N-are nici un rost să presupunem ce nu ştim. Şi uiţi că noaptea trebuie să dorm.
Doctorul bea cafea, lăudînd-o în tăcere. Se uita la cafea cu interes, după aceea se uita la noi. Totuşi mai tîrziu interveni:
– Poţi să presupui ce vrei. Presupunerile sunt un cîştig.
Încurajat, am zis repede:


După mine!