duminică, 26 ianuarie 2014

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(7)

Omul şi tăcerea
După un urcuş de trei zile, se odihneau între stînci. Aici, cînd nu sunt nori, cerul e de obicei vînăt. Fireşte, îl contemplau amîndoi. Verdeaţa alpină era plăcută, fiind puţină. Era linişte fiindcă nu erau păsări, poate numai nişte vulturi care acum lipseau din cuiburile lor, iar vulturii nu cîntă, nu fac niciun fel de zgomot. De după una din stînci se auzi însă un soi de sunet mecanic şi peste cîteva secunde trecu lucind spre orizont un mic avion reactor. Unul din cei doi bărbaţi înşurubă dopul sticlei sale de rom şi rosti melancolic:
– Uite cît de departe am ajuns, şi asta nu-i nimic faţă de rachete!
– Ştii ce ai spus? zise celălalt bărbat.
– Bineînţeles că ştiu! răspunse primul şi rîse.
– Ai spus: mămico, azi am învăţat litera A, dar ştiu niţel şi cum se scrie B.
Deşurubînd iarăşi sticla, primul ridică din umeri.
Avionul nu se mai auzea acum. Văzduhul era nemişcat. Ceva trecu pe lîngă obrazul primului bărbat şi el se feri, se uită atent, dar nezărind nimic, crezu că e vîntul şi numai din întîmplare băgă de seamă că şi celălalt tocmai se ferea.
– Nu cred că e vînt, zise al doilea fără convingere.
Mai jos de ei cu cîteva zeci de metri dormea un cîine la umbră şi cabaniera întindea nişte rufe pe frînghie. Rulele erau atît de albe încît păreau albăstrui, obosind ochii.
– Nu, nici eu! răspunse celălalt.
Cei doi prieteni încercară aerul cu mîna întinsă în sus, dar nimic nu sugera vreo mişcare atmosferică şi nici nu se putea crede că unda de boare venise de la avionul îndepărtat.
– Hai să coborîm în cabană! zise cel dintîi, ridicîndu-se de jos.
Dar ei nu coborîră în cabană, fiindcă al doilea prieten rămase tolănit, şi cum şi primului îi era lene să umble, odihna plăcîndu-i ca orice îndeletnicire rară, se aşeză şi el, apoi îşi întinse picioarele, rezemîndu-şi spinarea de o stană. Cerul era prea albastru.
Primul bărbat era o figură aproape ciclopică şi se numea Antim, nume totuşi paradoxal pentru pieptul atletic şi pentru şortul kaki pe care-l purta, ca şi pentru micul transistor, deocamdată amuţit, pe care şi-l agăţase de cureaua pantalonilor scurţi. El făcu un gest dorind să deschidă transistorul însă renunţă şi închise ochii. Era amiază.
– E ciudat cît de înţelept s-a făcut omul şi totuşi se gîndeşte la prostii! zise el.
Celălalt zîmbi fără să facă nicio mişcare. Era un bărbat subţire, dar tot înalt. Avea ochelari (de fapt şi Antim umbla cu ochelari, însă numai de soare) cu multe dioptrii şi purta pantaloni lungi fără manşetă, neglijaţi ca de un drumeţ ce urmăreşte alte adevăruri, nu pe sine. Primul era profesor de latină, al doilea - matematician la un centru de calcul electronic. Matematicianul se numea Orz şi îi era indiferent numele său de plantă mai ales furajeră (de fapt, ştia că din orz se face şi bere, însă nu-i plăcea berea).
– Vezi de ce am zîmbit! zise matematicianul.
– Ai rîs de mine, zise profesorul de latină. Cîteodată mă tem că pe noi doi nu ne unesc decît cîteva litere greceşti, dar eu scriu cu ele Pindar şi tu Pitagora...
– Cred că nu scriem deocamdată nimic, zise Orz. N-am rîs. Aş jura că m-am gîndit la ceea ce te-ai gîndit şi tu.
– N-ai să-mi spui că la...
– N-am să spun numai pentru că mi-e jenă.
– Vezi, zise Antim, suntem încă plini de superstiţii, cu toată civilizaţia...
– Nu te mai tot minuna atît! se supără Orz. Ce-am făcut la urma urmei în două milioane de ani? Am perfecţionat peşterile?
– Care peşteri? întrebă Antim deschizîndu-şi în sfîrşit transistorul.
– N-am înlocuit nimic: imităm, desăvîrşim. Abia de ieri am început să furăm naturii cîte un secret. Încolo, ştii: peşterile neolitice s-au transformat în apartamen-te, carnea crudă s-a făcut chiftea, instinctele funda-mentale sunt trecute în codul penal şi în codul civil, coada de vulpe s-a trezit cravată...
Antim stinse aparatul de radio. Zise:
– N-ai să-mi spui tocmai tu că şi cibernetica, şi astronautica!
– Am precizat că totuşi de ieri... - zise Orz. Hai în cabană, simt nu ştiu ce străin care-mi dă tîrcoale.
Şi se ridică uitîndu-se spre un mic defileu.
Cînd porniră spre cabană, Orz spuse:
– Am să-i cer cabanierei un ceai. Am poftă de ceai!... Un singur lucru e altfel, adăugă el.
– Ceaiul? întrebă Antim.
– Nu, roata! zise Orz.
– Care roată? întrebă Antim şi mai mirat. Nu pricep care roată.
– Ei, care roată! Roata. Cine ştie cine i-a dat-o omului, fiindcă în natură nu e. Şi de cînd o ştie, a umplut lumea de roţi: căruţă, moară, bicicletă, tren, ceasornic, avion, uzină... Bine că începe să dispară! Uf.
Intrînd în cabană, Orz ceru cabanierei două ceaiuri.
– Am o revistă în rucsac, zise Antim aşteptînd ceaiul în timp ce deşuruba alene dopul sticlei de rom. De fapt, ai dreptate. Nu prea ştiu cum, dar simt că ai. Mă gîndesc la Apuleius care a dus de nas tribunalul...
– Cum l-a dus de nas? întrebă Orz.
– Aşa, bine! zise Antim. Apărîndu-se de acuzaţia de magie, le-a ţinut un curs de magie... Ştii ce scrie un intelectual foarte fin în revistă? Că sufletul omenesc e un abis al fantasmelor, cărora ştiinţa ultra-sunetelor (el desparte cu liniuţă!), a razelor cosmice, a infer-nului sub-molecular (tot cu liniuţă)...
– Cum „infern submolecular”? zise Orz cu voce leneşă, Abia acum află de lumea submoleculară, cînd demult împărţim şi atomul? Şi de ce infern?
– Quem dixere chaos! cită Antim, rîzînd, din Ovidiu. Atîta lucru ştiu şi eu despre ordinea sublimă din atom. Dar intelectualul din revistă zice cu compătimire: „şi a altor bazaconii demonstrabile sau exacte...”
– Intelectualul tău se gîndea probabil la bomba atomică. Mă rog! zise Orz.
– Dar e un stilist rafinat şi un exeget al...
Orz îl întrerupse:
– Din 82 în 82 de miliarde de ani universul se pare că pulsează: se naşte, se distruge, iar se naşte...
– Eşti pesimist, Orz? îl întrebă Antim.
– Nu, zise Orz. Mă gîndesc. Sunt şi nişte particule elementare fără masă. Unele ciudate. Ai auzit de psi?
– Parcă nu! zise Antim.
– Mulţumesc, domnişoară! Uite-l cum abureşte, zise Orz luînd din mîna lui Antim sticla de rom. Hai să ne bem ceaiul.
Ei îşi băură ceaiul îndelung. Cabaniera era destul de drăguţă şi se tot învîrtea pe lîngă ei, dar ei erau doi şi ea una singură, aşa că fiind prieteni buni făceau eforturi să nu se gîndească la cabanieră, pînă cînd ea plecă legănîndu-şi şoldurile, însă cu mersul săltat de o uşoară iritare stîrnită fără îndoială de amorul propriu niţel jignit.
Cei doi bărbaţi se mai odihniră pînă seara, apoi se culcară în paturile lor fără să poată rezista gîndului că o cabanieră drăguţă există în piscul muntelui singuratic sub acelaşi acoperiş cu ei şi încercară, ferindu-se unul de altul cu sfială, să o viziteze pe rînd, dar fiecare la rîndul lui fu expediat de ea cu dispreţ şăgalnic, aşa că restul nopţii dormiră toţi liniştiţi, poate chiar şi cabaniera. Iar soarele gravînd pete albe şi negre pe stînci dis-de-dimineaţă îi trezi definitiv.
Ei coborîră de pe munte cîntînd diferite cîntece, deşi niciunul din ei nu avea voce, iar de la o vreme constatîndu-şi repertoriul secat, Antim începu să recite versuri greceşti, pretinzînd că şi aşa se poate în excursie pentru cine nu ştie să cînte, dialectul doric fiind foarte muzical. Şi într-adevăr era, căci glasul lui Antim tuna printre stînci, aţîţînd ecoul cu ondulaţiile ritmice ale unor epinicii.
Coborîrea păru scurtă.
Două ploi cu fulgere şi cîţiva brazi loviţi de trăznet sub privirea lor nu-i mîhniră. Dimpotrivă.
Apoi trenul îi duse spre oraşul lor mare, iar cînd se despărţiră, niciunul nu ţinea minte mai nimic din amănuntele excursiei alpine. Fiecare se simţea odihnit.
Trecu o săptămînă.
Într-o zi caldă cu aer stătut de oraş mirosind a asfalt şi benzină arsă, ei se întîlniră din întîmplare şi, ducîndu-se să bea o bere, Orz spuse:
– Poate ai să rîzi şi n-ai să mă crezi, dar ceva îmi tot dă tîrcoale... exact ca acolo sus.
Antim îl respecta pe matematicianul Orz mai mult decît îşi închipuiau amîndoi. Nu s-ar fi gîndit să rîdă. El crezuse atunci că numai cine ştie ce moştenire ascunsă îl trage din cînd în cînd spre superstiţia de care altminteri era încredinţat că scăpase pentru totdeauna. Iar matematicienii în general, ca Euclid, ca Pitagora sau chiar ca prietenul său Orz, erau oameni care nu puteau greşi. Aşa îi şoptea lui o intuiţie. Antim zise repede, parcă ferindu-se de cineva din sine care s-ar fi grăbit să-l împiedice sau să-l contrazică:
– De astădată, nu.
– Eu, da! zise Orz. Încerc să apelez la logica matematică şi deocamdată nu-mi iese mare lucru. Cînd cred că nu mă mai gîndesc deloc, parcă aş avea revelaţii. Nici nu îndrăznesc să-ţi spun...
Antim îl bătu pe umăr cu puterea lui vădită. Zise mîndru:
– Mie poţi.
– Mă rog, zise Orz. Nu-i niciun infern submolecular ca la stilistul tău rafinat. Bineînţeles, nici revelaţie: nu sunt tîmpit să fiu mistic. Dar nu cred să fie nici intuiţie. Nu ştiu... n-am curaj să încep.
– Zi o dată, ce naiba! mugi Antim.
– Uite, zic: parcă se nasc în capul meu nişte idei străine care nu sunt din universul gîndirii mele, deşi uneori parcă ar fi răspunsuri la nişte întrebări.
– Poate sunt conversaţiile cu alter ego! încercă Antim.
– Nu, zise Orz. Astea le cunosc. Altceva... Parcă aş discuta cu altcineva care s-a convertit în mine şi discută cu mine prin mine. Uite, ţi-am spus!
Antim clătină din cap şi înghiţi berea dintr-odată. Orz se feri de ceva nevăzut, se congestionă uşor şi bombăni:
– Dacă mă deranjezi, spune cine eşti!
– Cum? întrebă Antim.
– Nu vorbeam eu tine, zise Orz.
– Cu cine? zise Antim. Cu... A! şi clătină din cap.
– Nu ştiu, ţi-am spus că nu ştiu cu cine! zise Orz. Începe să devină supărător. Poate m-aş duce la un neurolog...
Nu are importanţă ce au vorbit cei doi prieteni după aceea. Adică într-o anume măsură poate că ar avea. Erau convinşi amîndoi demult de pluralitatea lumilor locuite. Fusese şi o etapă în care Orz, părînd multora sceptic, era într-adevăr, emiţînd faţă de prietenul său Antim ipoteza deloc elegantă şi cu atît mai puţin plăcută că viaţa raţională terestră e aşa de primitivă, încît s-ar putea să nu fie un produs original al Pămîntului ci doar un laborator al unei civilizaţii galactice care experimentează roboţi cu evoluţie autonomă, dar desfăşurîndu-se mult mai rapid decît viaţa civilizaţiei experimentatoare, şi conştiinţa omenească n-ar fi decît primul semnal de selecţie. Învinuit de Antim că e creaţionist, ceea ce era adevărat însă în cu totul alt înţeles, dar şi fiindcă nu putea demonstra prin logica sa matematică fragila ipoteză şi poate mai ales pentru că astfel de gînduri incomodează mîndria omului, Orz se convinse că nu avea dreptate. Totuşi lui Antim îi răspunse glumind, că şi aşa tot nu se poate gîndi la constructori ca la nişte zei ce ar putea să fie lăudaţi sau imploraţi. Bineînţeles, nu mai era decît o glumă, mai cu seamă că întrebînd Antim de ce, Orz îi răspunse liniştit, îngrijorător de liniştit: „Dacă la mine în laborator unul din calculatorii electronici mi-ar spune într-o zi: Cît de măreţ eşti, stăpîne! l-aş demonta numaidecît sau l-aş da la fiare vechi.” Fireşte, tot Orz şi-a răsturnat propria fantezie, zicînd odată nu fără anume dezgust: „Dacă am fi aparate cibernetice, de ce mai există musca şi păianjenul de vreme ce omul s-a, mă rog, autoperfecţionat ca să nu mai fie nevoie să se aştepte evoluţia muştei pînă la gîndire?” Iar acum această ciudată şi sîcîitoare Tăcere cu glas mut şi perfid le mai făcea şi vînt uneori cu invizibilul ei evantai. Amîndoi erau acum aproape siguri că nu putea fi altceva decît o existenţă extraterestră care le dădea tîrcoale şi, nevăzută fie din cauza unghiului diferit de refracţie a luminii fie din cauza stadiului ei de aglomerare selectată de materie lipsită de masă, acţiona asupra lor prin cea mai banală formă telepatică. Aşa că Orz, matematicianul riguros, zise tulburat:
– Nu ştiu ce caută aici!
Iar Tăcerea era într-adevăr o fiinţă extraterestră, în măsurile pămînteşti la o distanţă biologică de om de vreun miliard de ani. Orz îşi consuma zilele şi nopţile cu calcule, dîndu-şi seama că nu va izbuti să precizeze această diferenţă, de vreme ce fiecare milimetru de evoluţie depinde de o sumă de condiţii care se pot schimba din te miri ce.
De ce venise pe Pămînt? Orz nu ştia că veniseră mai multe asemenea fiinţe, într-o adevărată expediţie, aflînd însă ceva mai tîrziu că un obiect cosmic, pesemne nava, fu reperat de ecranele radar şi că unii ziarişti iubitori de exactităţi romantice îl şi numiră „cavalerul negru”. Orz ştia sigur - şi lucrurile aveau să se confirme ceva mai tîrziu - că grupul expediţionar din cine ştie ce loc al galaxiei sau al altor galaxii nu avea alte intenţii decît informaţia ştiinţifică. Nici Orz, nici Antim sau oricare alt pămîntean nu ştiau însă că această fiinţă ultraevoluată şi toate celelalte cîte vor fi venit, prea depărtate de noţiunile noastre curente de definire a vieţii, colindaseră fără rost multă vreme Pămîntul şi aproape fuseseră gata să plece fără vreun rezultat, pînă să descopere semnele civilizaţiei. Aşa bunăoară, într-o zi, fiinţa extraterestră de care vorbim sau alta din grupul ei intrase într-o încăpere unde un grup de oameni (dar ea ştia acum că omul este făptura superioară în viaţa Pămîntului!) şedea neliniştit în jurul unui podium pătrat pe care doi alţi oameni se loveau violent şi chiar cînd unul din ei se prăbuşi ameţit nu interveni nimeni, ba chiar anumite zgomote produse de extremităţile membrelor superioare ale celor de faţă şi de un orificiu foarte sonor din partea de sus a corpului puteau fi interpretate drept satisfacţie. Altădată, fiinţa galactică pătrunse într-o încăpere unde şedeau la nişte mese diferiţi oameni care mutau într-una un anume lichid din nişte vase prelungi în nişte vase mult mai mici, conice sau cilindrice, turnau lichidul în acelaşi orificiu care servea şi la producerea unor efecte sonore (fiinţa deduse că poate fi vorba de un limbaj rudimentar), şi pe neaşteptate, după un oarecare timp, făpturile începeau să facă mişcări aritmice inutile sau chiar să se lovească unele de altele, fără îndoială sub influenţa acelui lichid enigmatic. Cu alt prilej, fiinţa galactică se află într-o sală strîmtă unde foarte mulţi oameni se înghesuiau sufocant în faţa unei mese în spatele căreia şedea alt om care lua de la fiecare cîte un dreptunghi de material subţire cu şiruri de semne negre pe el, îl privea sau nu-l privea, apoi pe unele dreptunghiuri apăsa un obiect muiat în prealabil în alt obiect dreptunghiular şi lăsa o amprentă violetă şi rotundă. Fiinţei galactice i se păru inexplicabil de ce tocmai cei cărora li s-a lăsat amprenta rotundă şi li s-a luat dreptunghiul sau foaia, exprimă o satisfacţie egală cu extazul. Nici prezenţa într-o sală foarte mare unde mulţi oameni şedeau nemişcaţi în faţa unei scobituri dreptunghiulare cu un decor imitînd palid natura, în oare alţi cîţiva oameni strigau sau chiar se omorau, nu se ştie dacă adevărat sau aparent, fără ca nimeni de jos să intervină, nu oferi fiinţei galactice informaţii suficiente pentru constatarea gradului de civilizaţie a populaţiei superioare a planetei. Şi în clipa cînd alte cîteva cercetări similare erau gata să încredinţeze fiinţa galactică de faptul că nu venise într-o lume interesantă, se petrecu şi un eveniment. Fiinţa nimeri într-o încăpere unde cîteva sute de oameni stăteau imobili, iar în faţă, pe un dreptunghi înălţat, cîteva zeci de oameni în veşmînt negru mişcau membrele superioare sau orificiul principal al capului pe diferite aparate şi instalaţii. Supunîndu-se unui autoimpuls, fiinţa galactică îşi acordă sensibilitatea pentru zona de vibraţii acustice între 16 şi 20.000 pe secunda terestră şi avu atunci surpriza să audă ce nu se aşteptase că pot săvîrşi aceste greoaie făpturi cu atîta materie inutilă gîndirii risipită pe structura unui trup primitiv: aici se cînta muzică simfonică. Descoperirea aceasta, urmată de alte cîteva: o bibliotecă, un laborator de calcul electronic ş.a., a schimbat părerea grupului de fiinţe galactice, care acum ştiură să găsească o cheie de pătrundere în conştiinţa omenească, pe care voiau s-o cunoască. Nu se mai mirară că fiinţele cu preocupări de cunoaştere sunt mai puţine decît fiinţele fără asemenea preocupări: era faza unei mutaţii. Fiinţa galactică despre care vorbim căuta un anumit gen de oameni, se pare mai ales matematicieni, şi poate de aceea intrase în legătură cu Orz. Ea ştia acum că această omenire se află pe o cale clară. De acelaşi fapt era acum convins şi Orz. Antim nu socotise niciodată altfel; el avea îndoieli numai asupra artei stilistice a scriitorilor moderni cînd îi confrunta de exemplu cu Tacit. „Uite, mă Orz, zicea el, cred că ecuaţiile tale nu sunt mai frumoase decît fraza asta: ab initio Urbem Romam reges habuere. Spune şi tu dacă n-am dreptate!” Orz însă tocmai era ocupat cu o carte scrisă de Fred Hoyle şi n-avea timp să se gîndească dacă la început Roma a fost guvernată de regi.
Am văzut cum comunica fiinţa galactică de pildă cu matematicianul Orz. Într-un fel sau altul, de la o vreme şi el şi Antim şi probabil alţi oameni reuşeau să deosebească în ei gîndul lor de gîndul străin. Primul răspuns găsit fu pentru Orz încîntător. El se întreba demult încotro aleargă omenirea ca o haită flămîndă de hrană, apoi ca o ceată adolescentă setoasă de cunoaştere, iar acum prezenţa invizibilă a fiinţei străine îl făcuse să-i spună lui Antim: „Acolo aleargă!” Orz ştia că sunt mulţi oameni care văzînd în cărţi anticiparea unor semeni viitori se supărau că imaginea acelora e vagă, ca şi cum preocupările noastre pot imagina preocupările de atunci. Pînă şi Antim, care cunoştea bine intuiţiile lui Eshil, fu în stare să-i contrazică. O dată, unul zise:
– Lumea aceea are să fie tristă şi monotonă...
– Pentru că nu va bea ţuică şi nu se va sinucide din amor? ripostă Orz mînios.
– Prin urmare o omenire cenuşie, fără pasiuni şi fără evenimente, fără conflicte care s-o anime, conchise această a treia persoană.
Şi atunci interveni Antim.
– De vreme ce domnia ta gîndeşti cenuşiu la douăzeci şi trei de secole după Platon, n-am ce să-ţi fac. Ca să crezi în ea, vrei să vezi omenirea aceea evoluată cu chipul şi asemănarea dumitale? zise Antim şi volumul trupului său încordat convinse imediat pe interlocutor.
Acum zilele celor doi se desfăşurau altfel; intrînd altădată în camera de lucru a lui Orz, Antim îl întrebă:
– Tu n-ai îndoieli chiar deloc?
– Nu mai am, zise Orz. Da, în privinţa asta. Altfel am. Aş crede că fabulăm amândoi, dacă radiaţia ei n-ar fi înregistrat-o şi aparatele mele.
Şedeau în două fotolii confortabile, calculate în timpul liber de Orz şi lucrate de un meşter abil.
– Cu ce s-o fi hrănind? întrebă Antim.
Orz se uită la el surîzînd:
– Vulgar spus, cu lumină.
Şi în aceeaşi clipă conştiinţa amîndorura, ca şi aparatul deschis pentru orice întîmplare, înregistra:
– Voi doi nu vă reproduceţi. De ce nu faceţi copii?
Antim se sperie şi-l privi pe Orz care tresări şi el, dar fără să se sperie. Cu toate acestea, fiinţa galactică intra într-o intimitate ou totul neaşteptată. Întrebarea plutea încă în conştiinţele lor. Orz se hotărî să răspundă şi zise cu voce tare, ca să-l audă şi prietenul său:
– Oricum populaţia planetei se înmulţeşte suficient de repede!
Dar conştiinţa străină zise:
– Este loc în univers.
De ce o interesa asta? Orz şi Antim schimbară priviri.
– De ce se bagă într-astea? zise Antim. Ei te pomeneşti că nici nu se mai înmulţesc, or fi eterni.
– S-ar putea! zise Orz.
Antim însă încremeni simţind pe obrazul său mişcarea ciudată a evantaiului nevăzut, tocmai cînd fiinţa galactică zise:
– Da.
– Da ce? întrebă Antim căpătînd curaj.
Orz interveni şi el:
– Să presupunem că nu fac sau nu vreau să fac copii. Sunt oare vinovat?
– Nu-l omorîm dacă nu-l facem, adăugă Antim. Copilul acela nici nu există.
– Există, zise fiinţa galactică. Orice faci, faci pentru el. Toţi sunteţi verigi într-un lanţ care nu se poate rupe.
– Şi dacă nu mă interesează decît viitorul meu? se supără Antim care acum căpătase şi mai mult curaj, mai ales că trecuseră numai doi ani de la ultimul său divorţ; matematicianul Orz, totdeauna celibatar, tăcea.
Fiinţa galactică zise:
– Fără el, tu n-ai viitor.
– Şi dacă totuşi nu mă interesează să fac copii? Sunt oameni care nu fac copii pur şi simplu, zise Antim.
– Fac alţii, zise fiinţa galactică. La voi dragostea funcţionează bine...
– Ea zice că funcţionează bine! ironiză Antim.
– Cifra necesară - urmă netulburată fiinţa galactică - se restabileşte chiar după marile cataclisme, de pildă după ceea ce numiţi voi războaie. N-aţi văzut că după războaie se nasc un timp aproape numai băieţi?
Lui Antim îi veni să rîdă, căci se gîndi că probabil amazoanele năşteau după război aproape numai fete. Orz însă era îngîndurat, dîndu-şi seama că fiinţa străină ştia acum totul despre ei şi despre planeta lor. Amintindu-şi de războaie, i se făcu ruşine. De aceea tăcu.
– Am văzut! zise Antim; dar nu ştiu de ce.
– Te interesează? întrebă fiinţa galactică.
– Da, zise Antim. Asta mă cam interesează.
– Totuşi, zise fiinţa galactică, n-ai să poţi înţelege; Eu n-am înţeles cînd eram în altul ca tine.
Antim se supără într-atîta încît se ridică o secundă din fotoliu şi strigă:
– Ştiu că pentru tine sunt un nătărău barbar. Dar vezi că după teoria ta, eu sunt de pe acum în tine.
– Tu, nu! zise fiinţa galactică. Şi de ce stai în picioare? Nu e necesar.
– Eu nu? întrebă Antim aşezîndu-se din nou.
– N-ai copii, zise fiinţa galactică.
– Şi dacă m-aş însura iarăşi ca să-i am, crezi că o să pricep mai uşor? zise Antim rîzînd vesel. Ce palavre!
Apoi o umbră trecu pe faţa lui şi se gîndi dacă nu cumva a jignit această fiinţă străină şi dacă nu rezultă de aici vreun pericol, însă în secunda următoare simţi ca se speriase degeaba. Iar fiinţa zise:
– Fă copii şi în orele tale de bucurie sau suferinţă, cînd n-ai să trăieşti decît pentru ei şi prin ei, ai să intuieşti.
– Ca burlac de ce nu pot intui? zise Antim.
– Pentru că în direcţia asta n-ai intuiţie! răspunse glasul mut al fiinţei galactice.
Orz ieşi din îngîndurarea lui şi spuse tărăgănat:
– Dacă înţeleg bine, tu consideri înmulţirea omenirii şi perfecţionarea ei prin succesiunea generaţiilor ca o producţie pe scară industrială, faţă de producţia meşteşugărească.
– Nu ştiu ce e asta, zise fiinţa galactică. Ce fel de producţie?
– Da, zise Orz, ai dreptate: n-ai de unde să mai ştii. Voi nu aveţi tramvaie, mănuşi de box, pîine, anecdote, pistoale, adultere, hîrtie igienică, palate, pămătufuri de ras, nici ştampilă rotundă.
– Nu avem, zise fiinţa galactică.
Şi ea fîlfîi nevăzută pe lîngă frunţile lor şi probabil dispăru. Orz se uită la prietenul său Antim şi zise cu glas mat:
– Nu au. Duc fără îndoială o viaţă cenuşie.

P6


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!