Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(4)

Expediţia întâi sau capcana lui Garganţian

Pe vremea când Cosmosul nu era atât de haotic ca astăzi şi toate stelele erau aşezate în ordine, încât le puteai număra uşor de la stânga la dreapta sau de sus în jos – cele mai mari şi mai albastre se roteau împreună, iar cele mai mici şi mai gălbuii, ca nişte corpuri de categoria a doua ce erau, fiind împinse mai spre margini – pe vremea când în tot spaţiul nu găseai nici urmă de praf, de pulbere sau rămăşiţe ale nebuloaselor, în acele timpuri bune de demult, domnea obiceiul ca meşterii constructori care aveau Diploma Omnipotenţei Perpetue cu distincţie să pornească din când în când în lungi călătorii pentru a da popoarelor îndepărtate sfaturi bune şi ajutor. 

Potrivit acestei tradiţii, Trurl şi Clapauţius, care se pricepeau atât de bine să aprindă şi să stingă stele de parcă ar fi dezghiocat nuci, porniră şi ei într-o asemenea expediţie. Când lungimea abisului parcurs şterse din mintea lor ultima amintire a cerului natal, zăriră în faţa lor o planetă, nici prea mare, nici prea mică, ci tocmai potrivită, ca un singur continent. Pe la mijlocul lui trecea o linie roşie. La stânga ei totul era galben, iar la dreapta, totul trandafiriu. Înţeleseră că se aflau în faţa a două ţări vecine şi hotărâră să se sfătuiască înainte de coborâre.

— Câtă vreme aici sunt două ţări – zise Trurl – ar fi drept ca tu să te duci într-una, iar eu în cealaltă. În felul acesta niciunul din noi nu va fi nedreptăţit.

— Bine – răspunse Clapauţius – dar ce-o să se întâmple dacă o să ne ceară mijloace de luptă? Se mai întâmplă.

— Adevărat, ar putea să ne ceară arme, ba chiar vreo armă deosebită – îşi dădu cu presupusul Trurl. Eu zic să refuzăm categoric.

— Şi dacă or să insiste? Dacă ne vor forţa? – replică Clapauţius. Şi asta se poate întâmpla.

— Să vedem cum stau lucrurile – spuse Trurl şi dădu drumul la radio. Îndată se auzi o muzică veselă, militărească.

— Am o idee – zise Clapauţius, închizând radioul. Putem să folosim reţeta lui Garganţian. Ei, ce zici?

— A, reţeta lui Garganţian! – strigă Trurl. N-am auzit ca cineva s-o fi folosit vreodată. Dar am putea face noi începutul. De ce nu?

— Amândoi suntem gata s-o folosim. Buuun – îl lămuri Clapauţius. Dar să ştii că trebuie negreşit s-o aplicăm amândoi în acelaşi timp, altfel totul se va sfârşi cât se poate de prost.

— Ei, ăsta-i un fleac – zise Trurl. Scoase de la subsuoară o cutiuţă de aur şi o deschise. Înăuntru, rânduite frumos pe catifea, se aflau două bile mici, albe. Ia tu una, iar mie îmi rămâne cealaltă – adăugă Trurl. În fiecare seară te uiţi la bila ta; dacă se va colora în roz, înseamnă că eu am folosit reţeta. Atunci vei face şi tu la fel.

— Deci ne-am înţeles – zise Clapauţius, ascunzând bila. Apoi coborâră, se îmbrăţişară şi porniră fiecare în altă parte.

În ţara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvârşit. Pentru refacerea finanţelor, desfiinţase toate pedepsele, cu excepţia celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcţiilor inutile, şi, de când anulase funcţia de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepţionala graţie regală, cu ajutorul rudelor apropiate. Ocrotea numai artele care nu cereau cheltuieli, cum ar fi recitările în cor, de asemenea jocul de şah şi instrucţia militară. Monstricus aprecia foarte mult arta militară, căci un război câştigat aducea venituri însemnate; pe de altă parte, pentru război te poţi pregăti foarte bine în timp de pace, de aceea regele susţinea şi pacea, deşi cu măsură. Cea mai de seamă reformă a lui Monstricus era instituţionalizarea trădării de ţară. Regele vecin îi trimitea mereu spioni pe cap. Monarhul înfiinţă atunci funcţia de Vânzător vel Trădător al Coroanei şi, prin intermediul unor funcţionari din subordinea lui, transmitea, pentru sume mari, secrete de stat agenţilor duşmani. Dar aceştia cumpărau de obicei secrete învechite, pentru că erau mai ieftine, deoarece şi ei trebuiau să dea socoteală în faţa ministrului lor de finanţe de cheltuielile făcute.

Supuşii lui Monstricus erau modeşti, se trezeau devreme şi se duceau la culcare târziu, fiindcă munceau foarte mult. Încropeau coşuri pentru tranşee, faşine, arme şi mai ales denunţuri. Pentru că ţara să nu se ducă de râpă din pricina denunţurilor – un asemenea caz s-a petrecut cu multe sute de ani în urmă, pe vremea lui Uriaşus Sutochilă – cine se ocupa de denunţuri trebuia să plătească un impozit special, de lux. În felul acesta denunţurile rămâneau în limita normală.

Ajungând la curtea lui Monstricus, Trurl se puse în slujba lui. Dar regele, cum lesne ne putem închipui, îi ceru să-i fabrice arme de foc puternice. Trurl ceru trei zile de gândire, iar când se întoarse la domiciliul care-i fusese pus la dispoziţie, scoase bila din cutia aurie. Era albă, dar pe când se uita la ea, începu să se rumenească uşor. "Oho – îşi zise – trebuie să facem apel la Garganţian!" şi imediat începu să cerceteze însemnările secrete.

În vremea asta Clapauţius ajunsese în cealaltă ţară, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decât în Monstriţia. Şi monarhul de aici organiza marşuri războinice, şi el cheltuia mult cu înarmarea, dar o făcea într-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistică nu avea egal. Acestui rege îi plăceau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucuraşii, epoleţii, portierele cu clopoţei. Era într-adevăr foarte sensibil: ori de câte ori lansa la apă un nou cuirasat, tremura de emoţie. Nu se uita la bani când era vorba de pictura batalistă, plătind gras, din motive patriotice, după numărul duşmanilor ucişi, aşa că în nenumăratele fresce panoramice din cuprinsul împărăţiei nu se vedeau decât mormanele de cadavre ale soldaţilor duşmani. În viaţa de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, îmbinând cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcării sale pe tron instituia noi reforme. O dată poruncise să fie zugrăvite în verde toate ghilotinele, altă dată – să fie unse ca să nu scârţie. Pe urmă, să fie aurite toate paloşele călăilor, fără a uita să ordone ascuţirea lor cu grijă, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate roţile, ţepele, şuruburile, cercurile şi cătuşele. Execuţiile trădătorilor, de altfel rare, se desfăşurau cu multă pompă, în sunete de trâmbiţe, cu preot şi împărtăşanie, cu ciucuraşi şi pompoane. Regele acela luminat mai avea şi o teorie pe care o aplicase în practică: teoria fericirii generale. Doar se ştie că omul nu râde pentru că e vesel, ci este vesel pentru că râde. Când se spunea că totul e minunat, îndată apare şi buna dispoziţie. Supuşii lui Megericus erau obligaţi, fireşte, pentru binele lor propriu, să repete în gura mare că o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formulă de salut, "Bună ziua", nu prea clară, regele o schimbă într-una mai folositoare; "Ce bine e!"; copiii până la paisprezece ani aveau voie să spună "Hu-ha!", iar vârstnicii, "Bine mai e".

Megericus tare se mai bucura văzând cum se însufleţeşte poporul, când, trecând pe străzi în caleaşca de forma unui cuirasat, vedea mulţimile aclamându-l. El le răspundea, făcându-le cu mâna, iar oamenii îi strigau în cor: "Hu-ha!", "Ce bine e!" şi "Minunat!" De altfel, era democrat din fire. Îi plăcea foarte mult să poarte scurte discuţii grave cu vechi prieteni, cu care cândva mâncase din acelaşi blid, asculta cu lăcomie istorioare de război, povestite pe la popasuri, şi se întâmpla ca, primind în audienţă vreun demnitar străin, lovindu-se, nici una, nici alta, cu buzduganul în genunchi, să strige: ”Trăiască ai noştri!” sau "Ţintuiţi-mi cuirasatul!", sau "Trăsni-m-ar ghiulelele!". Preţuia cel mai mult bărbăţia şi vitejia, murea după piroşti soldăţeşti stropite cu rachiu şi pesmeciori direct din chesoane. Mitralierele le diviniza pur şi simplu. Când era trist, ordona regimentelor să defileze prin faţa lui, cântând: "Armata ghintuită", "Adio viaţă de civil!", "Sună goarna, stai pe loc!" sau "Repede mundir, caschetă, şi arma la baionetă" - un vechi cântec imperial. Poruncise ca atunci când va muri, vechea gardă să-i cânte la mormânt cântecul lui îndrăgit: "Ai ruginit, bătrân robot!"

Clapauţius n-a ajuns uşor la curtea marelui rege. În prima localitate în care nimerise, ciocănise la câteva uşi, dar nimeni nu i-a deschis. Într-un târziu zări pe o stradă, cu totul pustie, un copilaş care veni drept spre el şi-l întrebă cu glas subţirel:

— Cumpăraţi, domnule? Vând ieftin.

— Poate că da, dar ce? – întrebă mirat Clapauţius.

— Un secleţel de stat – răspunse băieţelul, scoţând de sub poalele cămăşuţei capătul unui plan de mobilizare. Clapauţius holbă ochii şi spuse:

— Nu, puştiule n-am nevoie de asta. Nu ştii pe unde locuieşte primarul oraşului?

— Da' la ţe vă tlebuie plimalu'? – întrebă copilul.

— Ei, am o vorbă cu el.

— În palticulal.

— Poate fi şi în particular.

— Atunci vă tlebuie un agent? Pentru asta tăticul meu v-al plinde bine. E sigul şi deloc scump.

— Hai, du-mă la tatăl tău – îi zise Clapauţius, văzând că nu poate pune capăt discuţiei. Puştiul îl duse la una dintre case; înăuntru, la lumina lămpii, deşi era în plină zi, stătea întreaga familie – bunicul pe un balansoar, bunica împletind nişte ciorapi şi copiii lor, de acum oameni mari, fiecare ocupat cu treburile casei. Văzându-l pe Clapauţius, se ridicară şi se aruncară asupra lui; andrelele nu erau altceva decât nişte cătuşe mascate, lampa microfon, iar bunica şeful poliţiei locale.

"Se vede că e o neînţelegere la mijloc" – îşi zise Clapauţius, după ce fu păruit zdravăn şi aruncat în închisoare. Aşteptă răbdător o noapte întreagă, fiindcă şi aşa n-avea ce face. Apoi lumina zilei începu să arginteze păienjenişul de pe pereţii celulei şi resturile ruginite ale foştilor deţinuţi, şi, după o vreme, fu chemat la interogatoriu. Aşa află că întregul cartier, casele şi copilul, totul fusese o cursă: în felul acesta erau traşi pe sfoară agenţii duşmani. Clapauţius nu era ameninţat să aibă vreun proces, căci procedura era scurtă. Pentru încercarea de a intra în contact cu tatăl denunţător îl aştepta ghilotinarea de gradul trei, mai ales că administraţia locală cheltuise în acel an bugetar toate fondurile pentru coruperea spionilor duşmani, iar Clapauţius, în ciuda insistenţelor repetate, nu voise să cumpere niciun secret de stat pentru a echilibra bugetul. În afară de asta, mai era suspect şi pentru faptul că nu avea o sumă mai importantă de bani asupra sa. Clapauţius o ţinea întruna că e nevinovat, dar ofiţerul care-i lua interogatoriul nu-i dădea deloc crezare. De altfel, chiar dacă ar fi vrut, eliberarea deţinutului nu era de competenţa lui. După ce fu supus unor torturi, mai mult din zel funcţionăresc decât din necesitate reală, începură să se poarte neaşteptat de frumos cu el. După o săptămână, spălat şi ferchezuit, fu trimis în capitală, unde, instruit asupra etichetei de la curte, avu cinstea să fie primit în audienţă personală de către rege. Primi şi o trâmbiţă, deoarece fiecare cetăţean trebuia să-şi anunţe intrarea şi ieşirea dintr-o instituţie de stat prin sunet de trâmbiţă, iar servilismul era impus până acolo, încât oamenii nici nu începeau ziua de lucru decât odată cu trâmbiţa, care era pentru ei mai importantă decât răsăritul soarelui.

Megericus îi ceru, bineînţeles, lui Clapauţius o nouă armă, şi acesta promise să-i îndeplinească dorinţa. Îl asigură că visul lui este să revoluţioneze din temelii acţiunile militare.

— Care armată este de neînvins? – întrebă el mai întâi. Cea care are comandanţi mai buni şi soldaţi mai disciplinaţi. Comandantul ordonă iar soldatul se supune; primul trebuie să fie, deci, înţelept, iar al doilea disciplinat. Dar înţelepciunea minţii, fie ea chiar şi militară, are anumite graniţe fireşti. Pe de altă parte, chiar un comandant genial poate da peste altul la fel de genial, în tabăra vrăjmaşului, poate cădea pe câmpul de luptă, lăsându-şi regimentul orfan, ba şi mai rău, obişnuit să gândească, poate să-şi îndrepte gândul către puterea supremă de stat. Oare turma asta de comandanţi ruginiţi în lupte, cu tâmplele încărunţite de atâta gândire tactică şi strategică nu poate deveni într-o zi atât de primejdioasă, încât să-i vină pofta de a acapara tronul? Oare nu destule împărăţii au căzut din pricina asta? După cum se vede, comandanţii sunt numai un rău necesar; tot secretul e ca această necesitate să fie lichidată. Mai departe. Disciplina armatei constă în îndeplinirea exactă a ordinelor. O armată ideală, potrivit regulamentului, este aceea care din mii de piepturi şi gânduri face un singur piept, un singur gând şi o singură voinţă. Pentru asta e nevoie de întreaga disciplină militară, de manevre şi de exerciţii. Un ţel imposibil de atins pare a fi armata în stare să acţioneze ca un singur om, ea însăşi fiind creatorul şi realizatorul planurilor strategice. Cine poate fi întruchiparea unui asemenea ideal? Numai individul, căci de nimeni nu asculţi cu atâta plăcere ca de tine însuţi şi nimeni nu îndeplineşte cu mai mult zel un ordin decât acela care şi l-a dat singur. În plus, individul nu se poate dispersa, nu-şi poate refuza ascultarea şi nici nu poate murmura împotriva lui însuşi. Secretul e ca acest devotament, această dragoste de sine pe care o prezintă individul să fie transformată într-o însuşire a miilor de soldaţi. Cum s-o faci?

În acest loc al pledoariei, Clapauţius începu să-i explice pe larg regelui, care era numai urechi, ideile de-a dreptul geniale ale maestrului Garganţian.

— Fiecărui recrut – zise el – i se montează în faţă un ştecher, iar în spate o priză. La ordinul: "Faceţi legătura!", ştecherele sar în prize şi, acolo unde până nu de mult se găsea o ceată oarecare de civili, apare un regiment de armată regulată. Când minţile acestor soldaţi, ocupate până atunci cu tot felul de fleacuri extramilitare, se vor contopi într-o unitate de spirit militară, nu numai că apare automat disciplina, evidentă prin faptul că întreaga armată execută acelaşi lucru – fiindcă în milioane de corpuri există acum un singur spirit – ci totodată apare şi înţelepciunea. Iar înţelepciunea aceasta este direct proporţională cu numărul. Plutonul posedă un spirit de subofiţer, compania este înţeleaptă ca un căpitan, batalionul are capul unui colonel cu diplomă, iar divizia, fie ea şi de rezervişti, face cât toţi strategii laolaltă. În acest mod se poate ajunge la formaţii de-a dreptul uluitor de geniale. Ordinele date nu pot să nu fie îndeplinite, fiindcă cine e acela care nu ascultă de el însuşi? Aşa se poate pune capăt capriciilor şi nestatorniciei indivizilor, dependente de aptitudinile întâmplătoare ale comandanţilor, se pune capăt invidiilor reciproce, duşmăniilor şi conflictelor. Regimentele, odată unite, nu mai trebuie despărţite, fiindcă aceasta nu s-ar putea face fără să se ajungă la dezordine. O armată fără comandanţi, care-şi comandă singură, iată ideea mea! – îşi încheie Clapauţius cuvântarea, care făcuse o impresie deosebită asupra regelui.

— Poţi să te duci acasă – îi zise, în sfârşit, regele – iar eu am să mă sfătuiesc cu statul meu major...

— O, să nu faci asta, Maiestate! – zise vicleanul Clapauţius, prefăcându-se a fi foarte neliniştit. La fel a făcut şi împăratul Turbuleon, iar comandanţii lui, ca să-şi apere privilegiile şi funcţiile, au respins proiectul. Din pricina asta, vecinul lui Turbuleon, regele Emalius, a năvălit cu armata lui, alcătuită după acest sistem, în ţara lui Turbuleon şi a făcut-o, deşi avea de opt ori mai puţini oameni, una cu pământul!

Spunând acestea, se îndreptă spre apartamentul care-i fusese pus la dispoziţie şi cercetă bila. Era acum roşie ca sfecla. Deduse că şi Trurl acţionează cam în acelaşi chip la curtea regelui Monstricus. Apoi regele îi ceru lui Clapauţius să restructureze un pluton de infanterie după ideile pe care le-a expus. Infanteriştii se uniră sufleteşte, începură să strige "La luptă, pe ei!" – şi, coborând în fugă de pe deal, năvăliră asupra a trei escadroane de cuirasieri regali, înarmaţi până în dinţi şi comandaţi de şapte profesori de la Academia Comandamentului General, făcându-i una cu pământul. Tare se mai necăjiră mareşalii, generalii şi amiralii pe care regele îi scoase de îndată la pensie. Convins acum de eficacitatea excepţionalei invenţii, regele îi ceru lui Clapauţius să o aplice în toată oştirea.

Armurăriile regelui începură să fabrice zi şi noapte vagoane de ştechere şi prize, care fură instalate unde trebuie, prin toate cazărmile. Clapauţius umbla prin garnizoane în inspecţie, primind de la rege o mulţime de decoraţii. La rândul său, Trurl făcea la fel în ţara lui Monstricus, deşi a trebuit, datorită caliciei acestui monarh, să se mulţumească doar cu titlul de Mare Trădător al Patriei. Ambele state au început să facă pregătiri de război. În febra mobilizării se pregăteau, concomitent, arme convenţionale ca şi nucleare, lustruindu-se din zori şi până în noapte tunurile ca şi atomii, pentru a străluci conform regulamentului. Cei doi constructori, care nu prea mai aveau acum de lucru, începură să-şi strângă în taină catrafusele, spre a se întâlni, când va sosi momentul, la locul cuvenit, lângă nava lăsată în pădure.

În vremea asta, prin cazărmi, mai ales printre infanterişti, se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Companiile nu mai aveau nevoie să înveţe exerciţiile, nici operaţiile aritmetice, ca să-şi cunoască numărul. Era o plăcere să te uiţi cum mărşăluiau aceste detaşamente, cum se întorceau "la stânga" şi cum luau poziţia de "drepţi". După instrucţie, compania începea să tăifăsuiască. Prin ferestrele deschise ale barăcilor din cazărmi se auzeau discuţii aprinse despre noţiunea de adevăr coerent, despre judecăţile analitice şi sintetice apriori sau despre existenţă ca atare, căci până acolo ajunsese înţelepciunea colectivă. Îşi făuriră şi baze filozofice, iar un batalion de genişti ajunse la solipsism total, declarând că în afară de el nimic nu mai există în realitate. Întrucât, până la urmă, din discuţii reieşea că nu există nici monarhi, nici duşmani, batalionul se dezmembră pe tăcute şi se împărţi în detaşamente, adoptând poziţiile unui realism epistemologic. Cam în acelaşi timp, în ţara lui Monstricus a şasea divizie de desant a trecut de la exerciţii militare la exerciţii mistice şi, căzând în contemplaţie, era cât pe ce să se înece într-un râu. Nu se ştie prea bine cum s-au desfăşurat lucrurile cu adevărat. E destul să arătăm că atunci când s-a declarat războiul şi regimentele, zornăindu-şi armurile, începură să se îndrepte din ambele tabere către graniţă, legea maestrului Garganţian a acţionat cu o precizie uimitoare. Când diferitele formaţii începură să se unească, proporţional crescu şi sensibilitatea estetică. Ea ajunsese la maximum în cadrul diviziei, coloanele acesteia risipindu-se repede în toate părţile, alergând după câte un prăpădit de fluturaş, iar când corpul motorizat "Uriaşus" se apropie de o fortăreaţă duşmană, pe care trebuia s-o ia cu asalt, planul de atac, elaborat în cursul nopţii, s-a dovedit a fi un remarcabil tablou al acestei fortăreţe, pe deasupra pictat în spirit abstracţionist, cu totul contrar tradiţiilor militare. La nivelul corpurilor de artilerie se isca, de regulă, cea mai grea problemă filozofică, şi, din zăpăceală, proprie fiinţelor geniale, aceste mari unităţi îşi lăsau unde se nimerea fie armele, fie echipamentul greu, ori uitau cu totul că de fapt merg la război. În ceea ce priveşte celelalte armate, ele erau chinuite de numeroase complexe, aşa cum se întâmplă de obicei cu personalităţile deosebit de înzestrate, încât a trebuit să i se adauge fiecăreia o brigadă psihanalitică specială, care efectua în timpul marşurilor tratamentele corespunzătoare.

Între timp, în sunete necontenite de fanfară, amândouă armatele ocupară treptat poziţii de luptă. Şase regimente de infanterie de asalt, unindu-se cu o brigadă de obuziere şi un batalion de rezervă, elaborară, când li se mai adăugă şi un pluton de execuţie, "Sonetul Secretului Existenţei", şi asta în timpul marşului de noapte spre poziţii. De ambele părţi se produse învălmăşeală; corpul optzeci de marlabarzi striga cât îl ţinea gura că trebuie neapărat să se stabilească definiţia noţiunii de duşman, care până acum se dovedise a fi plină de contradicţii logice, ba, poate, chiar cu totul lipsită de sens.

Detaşamentele de paraşutişti se străduiau să algoritmizeze satele de primprejur. Formaţiile fierbeau, aşa că amândoi regii începură să-şi trimită aghiotanţii şi curierii speciali să facă ordine în rândurile luptătorilor. Dar fiecare dintre ei, cum ajungea la corpul de armată, să vadă din ce pricină s-a iscat neorânduiala, îndată se contopea sufleteşte cu sufletul respectivului corp, încât regii rămaseră fără aghiotanţi. Conştiinţa se dovedi a fi o capcană straşnică, în care puteai să intri, dar din care era imposibil să ieşi. Sub ochii lui Monstricus însuşi vărul lui, Marele Duce Derbulion, vrând să încurajeze oştirea, se apropie de linii, dar cum făcu contactul se şi contopi sufleteşte cu armata şi nu se mai zări deloc.

Văzând că e din ce în ce mai rău, deşi nu ştia de ce, Megericus făcu un semn către cei doisprezece trâmbiţaşi din gardă. La fel făcu şi Monstricus, care observa totul de pe un deal unde îşi avea cartierul general. Trâmbiţaşii duseră trâmbiţele la gură şi începură să dea semnalul de luptă. Auzindu-l, întreaga armată se contactă definitiv. Scrâşnetul înfiorător al miilor de contacte fu purtat de vânt spre viitorul câmp de luptă, şi, în ioc de mii de bombardiere, canoniere, ochitoare, încărcătoare, artilerişti, genişti şi jandarmi, apărură două spirite gigantice, care priveau unul la altul cu milioane de ochi pe deasupra câmpului întins sub norii albi. Se aşternu o linişte de mormânt, deoarece în ambele părţi se ajunsese la punctul culminant, pe care marele Garganţian îl prevăzuse cu exactitate matematică. Peste o anumită graniţă, militarismul, ca stare de spirit, se transformă în pacifism, şi asta pentru că însuşi Cosmosul este civil până în măduva oaselor, iar spiritele celor două armate atinseseră proporţii cosmice! Deşi pe din afară oţelul, blindajele, mitralierele şi tăişurile săbiilor aducătoare de moarte străluceau, pe dinăuntru domnea de ambele părţi oceanul liniştii înţelegătoare, al bunăvoinţei atotcuprinzătoare şi al înţelepciunii perfecte. Stând faţă în faţă pe colină, strălucind în soare, în sunetele tobelor, amândouă oştirile îşi zâmbiră prietenos. Trurl şi Clapauţius tocmai se urcau pe puntea navei lor când se întâmplă exact ceea ce doriseră: sub ochii celor doi regi, negri de ciudă, ambele oşti tuşiră, se luară de braţ şi porniră la plimbare, să culeagă flori pe câmpul bătăliei care nu avusese loc...

Cap3