Nimic nu-i mai frumos, la Petersburg cel puţin, decât
Nevski Prospekt; pentru Petersburg, el înseamnă totul. Prin câte oare nu
străluceşte frumuseţea asta de stradă a capitalei noastre! Ştiu că nici pentru
toate bogăţiile din lume nu l-ar da niciunul dintre palizii ei funcţionari. Şi
Nevski Prospekt nu-l încântă numai pe cel ce are douăzeci şi cinci de ani,
mustăţi frumoase şi surtuc minunat cusut, dar şi pe acela în a cărui barbă
încep să iasă fire albe şi are craniul lucios ca o tavă de argint. Dar
cucoanele! O, cucoanelor le place Nevski Prospekt încă şi mai mult!
Dar cui
nu-i place? E de-ajuns să ieşi pe Nevski Prospekt, şi-ţi şi vine să te plimbi.
Chiar dacă ai vreun interes ori vreo treabă urgentă, odată ajuns aici, uiţi de
toate. E unicul loc unde oamenii vin numai aşa, fără să-i mâie interesul sau
mercantilismul de care e cuprins Petersburgul. Omul întâlnit pe Nevski Prospekt
pare mai puţin egoist decât cel întâlnit pe Morskaia, Gorohovaia, Liteinaia,
Meşcianskaia ori pe alte străzi, şi care fie că umblă pe jos, fie că aleargă cu
birja ori cu careta, are zugrăvită pe faţă lăcomia, zgârcenia sau interesul.
Nevski Prospekt este locul de întâlnire al întregii societăţi din Petersburg.
Unul care stă în cartierul Petersburg sau Vâborg, şi nu şi-a văzut de câţiva
ani prietenul din Peski ori dela bariera Moscovei, poate fi sigur că-l va
întâlni aici. Niciun anuar de adrese, niciun birou de informaţii nu-ţi va da
lămuriri mai exacte ca Nevski Prospekt. Atotputernicul Nevski Prospekt! Singura
distracţie a Petersburgului atât de sărac în petreceri! Ce curat i s-au măturat
trotuarele, şi, doamne! câte picioare şi-au lăsat urmele pe ele! Şi ciubota
grosolană şi murdară a soldatului rezervist, sub a cărei greutate parcă şi
granitul crapă; şi ghetuţa-miniatură, uşoară ca fumul, a cuconiţei tinere
care-şi întoarce căpşorul spre vitrinele strălucitoare, cum se întoarce floarea
soarelui către soare; şi sabia zăngănitoare a praporcicului(*) plin de nădejdi, care lasă pe
trotuar o zgârietură adâncă, tot ce e pe Nevski Prospekt exprimă când puterea
forţei, când puterea slăbiciunii. Cu ce iuţeală se desfăşoară fantastica
panoramă, într-o singură zi! Câte schimbări nu suferă în douăzeci şi patru de
ore! Să începem cu dimineaţa, când tot Petersburgul miroase a pâine caldă abia
scoasă din cuptor şi-i plin de acele bătrâne în rochii şi pelerine
zdrenţuroase, care aţin calea trecătorilor milostivi sau năvălesc în biserică.
La ora aceea Nevski Prospekt e pustiu: proprietarii trupeşi ai magazinelor şi
vânzătorii dorm încă în cămăşile lor de olandă, sau îşi săpunesc nobilul obraz
ori îşi beau cafeaua. Cerşetorii s-adună la uşile cofetăriilor; somnoros,
Ganymede, care ieri zbura ca o muscă, împărţind ceşti de ciocolată, iese acum
fără cravată, cu mătura în mână, aruncându-le pateuri vechi şi alte resturi. Pe
străzi, umblă forfota norodul
truditor; câteodată vezi mujici mergând zoriţi la lucru, cu ciubotele aşa de
murdare de var, încât nici apa canalului Ekaterininski, vestită prin curăţenia
ei, nu le-ar putea spăla. La ora aceasta, cucoanele ar face bine să nu se
plimbe, pentru că oamenilor din popor le place să spună cuvinte tari, pe care
de bună seamă cucoanele nu le aud nici la teatru! Vezi câteodată un funcţionar
somnoros trecând cu geanta la subţioară, dacă drumul spre instituţia lui trece
prin Nevski Prospekt. Se poate afirma cu toată hotărârea că în timpul acesta,
adică până la ora douăsprezece, Nevski Prospekt nu reprezintă pentru nimeni un
scop, ci un mijloc: treptat, se umple de o lume cu grijile, ocupaţiile şi
necazurile ei, de o lume care nu se gândeşte deloc la el. Mujicul vorbeşte
despre zece copeici sau şapte groşi, bătrânele şi bătrânii dau din mâini sau vorbesc
singuri, uneori cu gesturi foarte elocvente, dar nimeni nu-i ascultă şi nimeni
nu râde de ei, afară de băieţii în halate pestriţe, care trec ca fulgerul pe
Nevski Prospekt, ducând în mâini clondire goale sau cizme noi. În timpul
acesta, nu te ia nimeni în seamă cum eşti îmbrăcat: poţi purta şi şapcă în loc
de pălărie, şi gulerul să ţi se vadă cât de tare peste cravată.
La orele douăsprezece, Nevski
Prospekt începe să fie invadat de preceptori de toate naţiile, care însoţesc
copii cu guleraşe de batist. Jones-ii englezi şi Cocq-ii francezi,
mergând la braţ cu copiii încredinţaţi grijii lor părinteşti, le explică, cu o
cuviincioasă seriozitate, că magazinele au firme, ca să putem şti ce anume
articole se găsesc înăuntru de vânzare. Guvernantele, miss-ele palide şi
slavele roze, calcă impunător în urma fetişcanelor subţirele şi vioaie,
poruncindu-le ba să-şi ridice umărul, ba să se ţină mai drept. Într-un cuvânt,
la vremea asta, Nevski Prospekt e un Nevski Prospekt pedagogic. Cu cât ne
apropiem de ora două, cu atât scade şi numărul preceptorilor, al pedagogilor şi
al copiilor, în sfârşit, locul copiilor este luat de distinşii lor taţi care
îşi duc la braţ consoartele nervoase, în rochii pestriţe. Treptat-treptat, la
societatea lor se adaugă toţi cei care şi-au sfârşit importantele ocupaţii
casnice, adică au discutat cu medicul despre vreme, despre un mic coş apărut pe
nas, s-au interesat de sănătatea cailor şi a copiilor, care dealtfel sunt plini
de talente; au citit anunţurile din gazete sau vreun articol important cu
privire la cei sosiţi sau plecaţi; în sfârşit, au băut câte o ceaşcă de cafea
sau de ceai. La aceştia se adaugă apoi cei care au o soartă demnă de invidiat,
fiind posesori ai binecuvântatului titlu de funcţionari cu însărcinări speciale
şi cei cu slujbă la ministerul de externe, care se disting prin manierele şi
îndeletnicirile lor nobile. Doamne, ce slujbe şi ocupaţii minunate sunt pe
lume! Cum înalţă ele sufletul şi cum îl desfată! Dar vai! Eu n-am slujbă şi-s
lipsit de plăcerea de a cunoaşte purtarea fină a şefilor. Tot ce întâlneşti pe
Nevski Prospekt e plin de bună-cuviinţă; bărbaţi cu mâinile în buzunarele
redingotelor lungi, femei cu pălării, în jachete de atlaz roz, alb şi bleu-pal.
Veţi întâlni aici favoriţi unici în felul lor, aranjaţi sub cravate cu o artă
neînchipuită, favoriţi ca mătasea sau catifeaua, negri ca zibelina sau
cărbunele – dar vai, favoriţii aceştia aparţin numai Ministerului de
externe! Pe slujitorii de la celelalte ministere, providenţa i-a lipsit de
favoriţi negri, aşa că-s obligaţi, spre marea lor neplăcere, să-i poarte aşa
roşcaţi cum sunt. Veţi întâlni aici mustăţi minunate, pe care nu le-ar putea
zugrăvi nicio pană, niciun penel; mustăţi cărora li s-au închinat anii cei mai
frumoşi din viaţă, mustăţi care zi şi noapte sunt obiectul unor atenţii
îndelungate; mustăţi pe care s-au turnat cele mai sublime parfumuri; mustăţi
unse cu pomezile cele mai scumpe şi mai rare; mustăţi răsucite în timpul nopţii
pe hârtie velină; mustăţi de care cei ce le poartă sunt legaţi sufleteşte în
modul cel mai duios şi pentru care toţi trecătorii îi invidiază. Mii de pălării
de toate felurile, mii de rochii, mii de fişiuri multicolore, fine, de care
posesoarele lor se simt strâns legate, uneori chiar timp de două zile întregi,
orbesc pe oricine trece pe Nevski Prospekt. S-ar părea că o mare întreagă de
fluturi, ridicaţi deodată de pe lujere, se revarsă, asemeni unui nor
strălucitor, peste bondarii negri de sex masculin. Veţi întâlni aici talii pe
care nici nu le-aţi visat vreodată: subţirele, înguste, cât un gât de sticlă şi
în faţa cărora vă veţi da respectuos la o parte ca un cumva din nebăgare de
seamă să le atingeţi cu cotul dumneavoastră nepoliticos; inima vă va fi
cuprinsă de teamă ca nu cumva să frângeţi, fie şi cu o răsuflare, această minunată
creaţie a naturii şi a artei. Dar ce mâneci veţi întâlni pe Nevski Prospekt!
Ah, ce splendoare! Parcă-s nişte baloane, încât ai putea crede că doamna
respectivă s-ar ridica deodată în aer, dacă bărbatul n-ar ţine-o la braţ; căci
a ridica în aer o cucoană, e tot aşa de plăcut şi de uşor ca şi cum ai ridica o
cupă de şampanie la gură. Nicăieri nu se salută aşa de politicos şi de natural
ca pe Nevski Prospekt! Veţi întâlni pe aici zâmbete unice, adevărate culmi ale
artei; uneori veţi întâlni un zâmbet, încât vă veţi topi de plăcere, nu
altceva; alteori, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi mic de tot şi vă veţi
pleca fruntea, iar alteori, în schimb, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi
mai sus decât fleşa de pe clădirea amiralităţii – şi vă veţi înălţa
capul… Veţi auzi aici discutându-se despre concerte, despre vreme, în limba cea
mai aleasă şi cu sentimentul demnităţii. Veţi întâlni caractere şi fenomene de
nepătruns. Creatorule! Ce firi ciudate întâlneşti pe Nevski Prospekt! Există un
soi de oameni care, dacă te întâlnesc, trebuie să-ţi privească numaidecât
cizmele; iar după ce ai trecut, întorc capul să-ţi vadă croiala hainelor. Nu
pot înţelege nici până azi de ce fac acest lucru. La început, credeam că-s
cizmari; dar nu, cea mai mare parte dintre ei au slujbe la diferite instituţii,
mulţi pot scrie rapoarte admirabile de la o instituţie de stat la alta, sau
sunt oameni care se ocupă cu plimbările, cu cititul gazetelor prin cofetării;
într-un cuvânt, cea mai mare parte din ei sunt oameni onorabili.
În binecuvântatul răstimp dintre
două şi trei după amiază, când pe Nevski Prospekt umblă capitala toată, se
desfăşoară cea mai de seamă expoziţie a tot ce produce mai bun fiinţa
omenească. Unul îşi arată haina luxoasă, cu cea mai bună blană de castor; altul
un minunat nas grecesc; al treilea, nişte favoriţi neîntrecuţi; a patra, o
frumoasă pereche de ochişori şi o pălărie minunată; al cincilea, un inel cu
talisman pe degetu-i mic şi elegant; a şasea, un picioruş cu o ghetuţă
fermecătoare; al şaptelea, o cravată care stârneşte uimirea; al optulea, nişte
mustăţi uluitoare. Cum bate ora trei, expoziţia ia sfârşit şi lumea începe să
se rărească. De la ora trei încolo, o nouă schimbare, pe Nevski Prospekt apare
deodată primăvara; întregul Nevski Prospekt se umple atunci de funcţionarii în
uniforme verzi; flămânzi, consilierii titulari, consilierii de curte şi
consilierii de toate celelalte categorii, se silesc din răsputeri să-şi
iuţească pasul. Tinerii registratori de colegiu, şi secretarii guberniali şi de
colegiu, se grăbesc să folosească timpul, spre a se plimba pe Nevski Prospekt
ca şi cum ar vrea să arate că n-au stat la slujbă şase ceasuri, fără
întrerupere. Numai bătrânii secretari de colegiu şi consilierii titulari şi de
curte merg repede, cu capul în pământ, căci lor nu le arde să se uite la
trecători; grijile nu i-au părăsit încă – iar în capul lor e o
babilonie şi o arhivă întreagă de lucrări începute şi neterminate. Multă vreme,
în loc de firme ei văd dosarul cu hârtii, sau faţa bucălată a şefului de cabinet.
La ora patru, Nevski Prospekt e
pustiu, şi e foarte puţin probabil că vei mai întâlni măcar un singur
funcţionar; tot ce mai poţi întâlni e câte o croitoreasă trecând în grabă
strada, în mână cu o cutie; o biată victimă, a vreunui grefier filantrop care
i-a făcut vânt, lăsând-o numai într-un palton de dimie; vreun original sosit de
curând, pentru care toate ceasurile sunt la fel; vreo englezoaică lungă şi
deşirată cu poşetă şi cu carte; vreun breslaş, un rus cu barba rară într-un
surtuc de bumbac cu talia înaltă şi trăind de azi pe mâine, calcă respectuos pe
trotuar, bălăbănindu-şi tot trupul, şi mâinile, şi picioarele, şi capul; uneori
vreun meseriaş mărunt; încolo nu mai întâlneşti pe Nevski Prospekt pe nimeni.
Nevski Prospekt învie şi se
însufleţeşte îndată ce întunericul se aşterne peste clădiri şi străzi, când
caraula, acoperindu-se cu rogojina, se urcă pe scară ca s-aprindă felinarul şi
când în ferestruicile joase ale magazinelor apar gravuri care nu îndrăznesc să
apară în plină zi. E ora misterelor, sub lumina ademenitoare şi minunată a
felinarelor. Întâlneşti atunci foarte mulţi tineri, cea mai mare parte
neînsuraţi, în haine şi mantale călduroase. La vremea asta, toţi parcă au un
ţel, sau mai curând ceva ce aminteşte un ţel, ceva extrem de nedefinit; paşii
tuturor devin mai grăbiţi şi foarte neregulaţi. Pe caldarâm şi pe ziduri apar
umbre lungi, ale căror capete aproape că ating podul Poliţeiski. Tinerii
registratori şi secretari guberniali şi de colegiu se plimbă mult timp; dar
majoritatea bătrânilor registratori de colegiu, a consilierilor titulari şi de
curte, stau acasă, fie pentru că sunt căsătoriţi, fie din cauza meselor foarte
bune pe care le pregătesc bucătăresele lor nemţoaice.
Pe Nevski Prospekt îi veţi
întâlni pe bătrânii respectabili, care la ora două se plimbau tot aici cu un
aer atât de grav şi cu o extraordinară nobleţe; îi veţi vedea pe bătrânii
aceştia, ca şi pe tinerii impiegaţi, alergând să se uite pe sub pălăria vreunei
doamne, zărite încă de departe, ai cărei obraji şi buze groase sulemenite
zdravăn, trezesc admiraţia multora; dar mai mult decât la toţi, le plac
vânzătorilor, breslaşilor şi negustorilor, care se plimbă în surtucuri nemţeşti
în grupuri mari şi de obicei la braţ.
— Stai! – rosti
într-o seară la această oră locotenentul Pirogov, trăgându-l de mânecă pe
tânărul în frac şi pelerină, care mergea cu dânsul, – ai văzut-o?
— Am văzut-o! E minunată,
leit Bianca lui Perugino.
— Despre cine vorbeşti?
— Despre ea! Despre aceea cu
părul negru! Ce ochi, doamne! Ce ochi! Totul e minunat la dânsa: ţinuta,
conturul, ovalul feţei…
— Eu mă gândeam la blonda
din urma ei… De ce nu te duci după brunetă, dacă ţi-a plăcut aşa de tare?
— O, cum se
poate… – strigă tânărul în frac, înroşindu-se; crezi că-i
dintr-acelea care umblă seara pe Nevski Prospekt? Trebuie să fie o doamnă din
înalta societate – adăugă oftând. – Numai pelerina de pe ea
face vreo optzeci de ruble!
— Prostule! – îi
răspunse Pirogov, împingându-l cu de-a sila într-acolo unde se vedea fluturând
pelerina ţipătoare; – du-te, prostănacule! Nu pierde ocazia! Eu mă
iau după blonda!…
Şi cei doi prieteni se
despărţiră.
„Vă ştim noi pe toate!” îşi
spunea Pirogov, cu un zâmbet de mulţumire şi încredere în sine, convins că nu
există frumuseţe să-i poată rezista.
Tânărul cu pelerină şi frac, cu
pas sfios şi nesigur, trecu de partea cealaltă, unde flutura în depărtare
pelerina pestriţă, aruncând reflexe vii pe măsură ce se apropia de lumina
felinarului, şi întunecându-se îndată ce se îndepărta de el. Tânărului îi bătea
inima şi grăbea pasul fără să vrea; nici nu îndrăznea să creadă că ar avea
vreun drept la atenţia frumoasei care parcă plutea în depărtare, şi cu atât mai
puţin putea admite gândul murdar la care făcuse aluzie locotenentul Pirogov. Nu
voia altceva decât să vadă casa unde locuia făptura aceea frumoasă, căzută
parcă pe Nevski Prospekt de-a dreptul din cer şi care desigur îşi va lua iarăşi
zborul cine ştie unde… Şi tânărul mergea acum aşa de repede, încât mereu se
izbea de câte un domn grav, cu favoriţi cărunţi, silindu-l să coboare de pe
trotuar. Tânărul acesta făcea parte din acea categorie de oameni care la noi
constituie un fenomen destul de ciudat, oameni care pot fi socotiţi cetăţeni ai
Petersburgului, în măsura în care un chip văzut în vis ţine de realitate. E o
tagmă cu totul aparte, neobişnuită în oraşul acesta, unde toţi locuitorii sunt
sau funcţionari, sau negustori, sau meşteşugari nemţi. Tânărul acesta era un
pictor! O apariţie ciudată, nu? Un pictor în Petersburg! Un pictor pe pământul
zăpezilor, un pictor în ţara finilor, unde totul e umed, drept, neted, palid,
cenuşiu şi ceţos. Pictorii aceştia nu seamănă deloc cu pictorii italieni,
mândri şi înflăcăraţi ca Italia şi cerul ei – ci, contrar acestora,
cea mai mare parte dintre ei sunt oameni buni, blânzi, ruşinoşi, fără griji,
care-şi iubesc arta în tăcere, beau ceaiul cu vreo doi prieteni într-o odăiţă
şi discută cu simplitate despre obiectul admiraţiei lor, fără a năzui la mai
mult; ei cheamă mereu la dânşii câte o bătrână cerşetoare şi o pun să pozeze
câte şase ceasuri la rând, pentru a-i transpune pe pânză figura jalnică şi
inexpresivă; pictează perspectiva odăii unde se găsesc tot felul de nimicuri
de-ale pictorilor: mâini şi picioare de ghips devenite cafenii din
pricina colbului şi a vremii, şevalete rupte, palete răsturnate, un amic
cântând din ghitară, pereţi mânjiţi cu vopsele, o fereastră deschisă prin care
se vede Neva palidă, cu nişte bieţi pescari în cămăşi roşii. Toate picturile
lor au un colorit turbure, cenuşiu, pecetea de neşters a Nordului. Cu toate
acestea, ei lucrează cu o adevărată patimă; deseori aceşti oameni ascund reale
talente; iar dacă i-ar învălui numai odată aerul proaspăt al Italiei, s-ar
dezvolta în voie, viguros, strălucitor, asemeni unor plante scoase din odaie la
aer curat. Mai toţi sunt timizi; la vederea unei decoraţii sau a unui epolet
impunător îşi pierd firea aşa de tare, încât fără să vrea, scad preţul
tablourilor. Uneori le place să se îmbrace elegant; iar eleganţa pare aşa de
nepotrivită cu ei, ca un petec pe o haină nouă. Veţi vedea câteodată la ei un
frac superb şi pe deasupra o pelerină murdară, o vestă scumpă de catifea şi un
surtuc pătat de vopsele. Şi tot aşa veţi vedea câteodată pe un peisaj
neterminat, o nimfă desenată cu capul în jos – pe care pictorul negăsind
alt loc, a schiţat-o pe fondul mânjit al unei opere mai vechi pictată cândva cu
plăcere. Niciodată n-o să vi se uite drept în ochi; iar dacă au să vă
privească, o vor face cu o căutătură tulbure şi nedesluşită; nu vă vor
străpunge cu privirea de uliu a unui cercetător sau cu privirea mândră de şoim
a ofiţerului de cavalerie; asta din pricină că în timp ce se uită la
trăsăturile tale se gândesc de fapt la trăsăturile vreunui Hercule de ghips din camera lor
de-acasă; ori îşi închipuie vreun tablou pe care au de gând să-l lucreze de aci
înainte; din cauza asta, adesea răspund confuz, iar alteori răspund aiurea şi
cu cât lucrurile li se amestecă mai mult în cap, cu atât devin mai timizi. Din
această categorie de oameni făcea parte şi tânărul pictor Piskariov, eroul povestirii
noastre: ruşinos, timid, dar purtând în suflet scânteia sentimentului, gata să
devină flacără, în condiţii prielnice. Iată-l grăbindu-se, cuprins de un fior
tainic, către ţinta care l-a impresionat atât de mult, încât se miră el singur
de îndrăzneala lui. Fiinţa necunoscută, care i se întipărise în ochi, în gând,
în simţuri, întoarse deodată capul şi se uită la dânsul. Doamne, ce trăsături
dumnezeieşti! Ce orbitor de albă şi de minunată frunte, umbrită de un păr
frumos ca piatra de agată! Părul acesta, unduind în bucle fermecătoare îi
atingea obrajii proaspeţi şi gingaş, rumeniţi de frigul serii. Ţinea buzele
strânse de parcă ferecase cu ele cele mai minunate visuri. Tot ce rămâne din
amintirile copilăriei, toate visările şi închipuirile inspirate de lumina
candelei, toate păreau a se fi contopit şi se răsfrângeau acum pe buzele ei
armonioase! Ea îl privi – şi lui îi tresaltă inima; îl privi aspru,
indignată parcă, pentru că a urmărit-o atât de obraznic; dar până şi mânia era
fermecătoare pe faţa ei nespus de frumoasă. Cuprins de timiditate şi ruşine, el
se opri, uitându-se în pământ; dar cum să piardă o făptură atât de dumnezeească
şi să nu ştie măcar locul sfânt unde a pogorât acest divin oaspe? Cu aceste
gânduri, visătorul tânăr se hotărî s-o urmărească mai departe. Ca să nu-l
observe, lăsă între ei o oarecare distanţă; dar în timp ce privea nepăsător în
toate părţile şi cerceta firmele, n-o slăbea din ochi. Trecătorii începură să
se rărească; strada se liniştea; frumoasa întoarse capul şi lui i se păru că
desluşeşte pe buzele ei un zâmbet. Se cutremură, nu-şi crezu ochilor. Nu! Poate
că lumina înşelătoare a felinarului dăduse feţei ei acea părere de zâmbet; sau
poate îşi băteau joc de dânsul propriile visuri! Suflarea i se înecă în piept;
trupul întreg i se cutremură; simţurile i se aprinseră, şi un fel de negură îi
plutea pe dinaintea ochilor, trotuarul îi fugea de sub picioare; cupeurile cu
cai în goană parcă stăteau pe loc; podul părea că se lungeşte şi se frânge
drept la mijlocul bolţii; casele parcă erau cu acoperişurile în jos; chioşcul
parcă venea spre el; alebarda sentinelei întocmai ca literele cele aurite şi
foarfecă de pe una din firme îi frigeau parcă genele cu scânteierile lor. Toate
acestea fuseseră produse de o singură privire şi de o întoarcere a unui căpşor
frumos. Mergea în neştire pe urmele uşoare ale frumoaselor picioruşe, fără
s-audă, fără să vadă, fără să simtă ceva, silindu-se să-şi modereze iuţeala
pasului, care-şi potrivea ritmul după bătăile inimii. Câteodată îl cuprindea îndoiala:
arătase faţa ei într-adevăr bunăvoinţă? Se oprea o clipă; dar bătăile inimii, o
putere de neînfrânt, o nelinişte a tuturor simţurilor, îl împingeau înainte.
Nici nu-şi dădu seama când i se ivi în faţă o casă cu trei caturi; toate cele
patru rânduri de geamuri luminate îl priviră deodată, iar balustrada de fier de
la intrare i se împotrivi cu o izbitură puternică. Văzu cum necunoscuta
întoarce capul spre dânsul din plin zbor pe scară şi punându-şi un deget pe
buze îi face semn s-o urmeze. Lui îi tremurau genunchii; i se înflăcăraseră
gândurile şi simţămintele; fulgerul bucuriei îi străpunse inima cu tăişul lui
dureros. Nu! Nu mai era o iluzie! Doamne, câtă fericire într-o singură clipă!
Ce minunată viaţă trăia în două minute!
Dar oare nu sunt toate astea un
vis? Oare într-adevăr m-am apropiat de locuinţa aceleia pe care o credeam o
fericire de neatins şi pentru a cărei privire eram gata să-mi dau viaţa? Ea e
aceea care-mi arată atâta bunăvoinţă şi atenţie? Piskariov zbură pe scară, fără
niciun gând pământesc; nu cuprins de flacăra unei patimi trupeşti, ci curat şi
nevinovat ca un tânăr neprihănit care mai vibrează cu gândul la o iubire
nedefinită şi spirituală. Şi ceea ce ar fi provocat într-un om desfrânat
gânduri îndrăzneţe, acest lucru dimpotrivă înălţa şi mai mult pe acelea ale lui
Piskariov, le făcea şi mai curate. Încrederea arătată de frumoasa şi plăpânda
făptură îl îndemnă să-şi impună un aspru jurământ de cavaler medieval,
jurământul de a-i îndeplini toate poruncile, asemeni unui rob. Voia ca aceste
porunci să fie cât mai grele pentru ca îndeplinirea lor să-i ceară o şi mai
mare sforţare. Nu se îndoia defel că o întâmplare tainică şi totodată
importantă o hotărâse pe necunoscută să aibă încredere în el; de bună seamă că
i se vor cere servicii importante; şi simţea în el putere şi hotărâre pentru
orice. Gândurile lui repezi urcau în spirală, ca scara.
— Fiţi
atent! – răsună glasul ei ca o harpă şi el simţi un fior prin tot
trupul.
(*) Sublocotenent în armata ţaristă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu