A treia elegie duineza a lui Rilke

Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu – fluviu al sângelui.
Iubitul (ea şi-l adulmecă de departe) ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar. 

O, înfricoşătorul trident al bătrânului Neptun din sânge.
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică.
Ascultă cum noaptea într-adânc şi-n înalt se învolbă. Stelelor, stelelor,
nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului vrajit
de chipul iubitei? Nu-i oare privirea lui pătrunzând
înlăuntrul chipului ei cel pur un dar al neîntinatelor stele?

Durere, nu tu, iubito, nici maica,
arcul sprâncenelor lui astfel spre aşteptare l-a încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, în el simţitoare, nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală
până-ntr-atât l-a cutremurat? Tu, care treci ca adierea dimineţii.
Aievea, tu spăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai vechi în el
au năpădit când tu, cu fior încrucişatu-i-ai calea.
Cheamă-l... Să-l smulgi pe de-a-ntregul din preajma-i întunecată
nu eşti în stare. Neîndoios, el o vrea, el se desprinde, ţâşneşte; despovărat,
în inima-ţi cuib se obişnuieşte, cuprinde-se şi se începe.
Dar, începutu-s-a el vreodată?
Mamă, tu ai fost aceea care mic l-ai făcut, tu
l-ai început; ţie nou ţi-a fost, tu peste ochii cei noi
lumea prietenoasă ai aplecat şi de cea duşmană
i-ai ferit. Unde, ah, unde sunt anii aceia
când zvelta-ţi făptură, singură, prididea să-i ascundă haosul
ameninţător? Multe ascunsu-i-ai astfel; odaia cu piază rea din miezul de noapte
o îmblânzeai, din inima ta, vatră şi adăpost, cuprins mai omenesc amestecai
în cuprinsul-noapte al ei.
Lampa tu n-o aşezai în întuneric, departe, o, nu,
ci lângă tine-o ţineai, aşa, să fie mai prietenoasă.
Oricând pocnea undeva, ştiai să aduci desluşire zâmbind,
ca şi cum de mult îţi spusese podeaua când anume se va urni...

Iar el asculta, mulcomindu-se. Atât de multe blând îndeplineai
doar sculându-te; îndărătul dulapului se ascundea
învăluită în mantie soarta-i, şi în cutele perdelei se potrivea
lesne, incert lunecând, neliniştitorul său viitor.

Şi el însuşi, mulcomitul, cum zăcea sub somnoroasele-i pleoape,
topind dulceaţa linei tale făpturi în toropeala plăcută dinaintea somnului – 
părea ocrotit... Dar înlăuntru-i: cine respingea,
cine-i stăvilea în miezul fiinţei tălăzuirile începutului său dintâi?
Ah, cel care dormea de loc nu era prevăzător;
acum dormea dus, acum visa, acum se perpelea în arşiţă: în voia valului ascuns.

El, de-abia ivitul, temătorul, cât era de prins
în lung ucigătoarele vrejuri ale desfăşurării lăuntrice
învârtejite prea curând întru silnicire, întru creştere sugrumătoare, întru
animalice forme tumultuoase. Şi cum li se dărui –. Iubi.
Iubi lăuntrica-i faţă, sălbăticiunea ei,
această sihlă în el, pe a cărei temeiuri de mută prăbuşire,
inima lui, luminos-verde, se aţinea. Iubi. Şi-o părăsi
pentru a păşi de-a lungul rădăcinilor sale
spre cumplita Tărie-Obârşie
unde, mărunta lui naştere nu mai însemna nimic. Iubind
s-a pogorât el în sângele său mai bătrân, în genuni,
unde stăpânea Înfiorătorul, încă ghiftuit cu străbuni.
Şi fiece iazmă îl cunoştea, îi clipea, părea de un gând cu el.
Cu adevărat, Îngrozitorul zâmbit-a... Rareori, măicuţo,
i-ai zâmbit atât de gingaş. Peste putinţă-ar fi fost să nu-i fie drag
când el i-a zâmbit. Înainte de tine
l-a iubit, căci, chiar de pe când îl purtai în pântec,
pruncul îl afla în baia de sucuri ce-i uşura plămădirea.

Noi, bine vezi, nu iubim dintr-un singur an, asemenea florilor;
în braţe, iubind, ni se urcă suc dinainte de vremi.
Copilo, o, aceasta: că iubit-am în noi
nu vreo alcătuire anume cu îndepliniri viitoare, ci
noianul germinator; nu un copil stingher
ci străbunii, care, grohot de munte sfărmat
la temelie ne zac; ci uscata matcă de fluviu
a duselor mame –; ci întregul tăcut tărâm sub zodie bună
sau aspră –: aceasta, copilo, te-a preîntâmpinat.

Tu însăţi chiar, fără s-o ştii – ademenit-ai hăuri de vremi
în făptura iubitului. Ce fel de simţiri
s-au răscolit la vileag dinspre fiinţe din vechi?
Ce soi de femei te-au urât? Ce fel de oameni cumpliţi
stârnit-ai în vinele tânărului? Prunci morţi
jinduit-au spre tine... O, lin, lin,
ceva drag săvârşeşte-nainte-i, o treabă cuminte de fiecare zi, – du-l
să simtă de-aproape grădina, dă-i a nopţilor 
atotstăpânire...

             Opreşte-l...
 Traducere: Dan Constantinescu

A doua elegie