Reintalnire cu Gogol (Nikolai Vasilievici) - Nevski Prospekt(3)

Nevski Prospekt(3)

Nu-mi plac cadavrele şi morţii. Mi-e foarte neplăcut când îmi taie drumul o lungă procesiune de înmormântare şi văd cum un soldat invalid, îmbrăcat ca un capucin, trage tabac cu mâna stângă, iar în dreapta ţine torţa. Mi-e grozav de ciudă când văd un catafalc bogat şi un sicriu îmbrăcat în catifea; iar când văd vreun căruţaş cărând sicriul roşiatic cu nimic acoperit al vreunui sărac, în urma căruia merge doar o cerşetoare care se ia după ei la vreo răspântie, numai pentru că n-are altceva mai bun de făcut – mă cuprinde şi ciuda şi tristeţea.

    Mi se pare că l-am lăsat pe locotenentul Pirogov când s-a despărţit de sărmanul Piskariov şi a pornit după blondina. Blondina era o creatură uşuratică, destul de interesantă. Se oprea la toate prăvăliile şi se uita la lucrurile expuse: cordoane, basmale, cercei, mânuşi şi alte nimicuri; se întorcea în toate părţile şi se uita mereu în urmă.

— A mea eşti, porumbiţo! – îşi spunea Pirogov, plin de încredere şi urmărind-o mai departe cu faţa ascunsă în gulerul mantalei, ca să nu-l vadă vreun cunoscut.

Dar n-ar strica să-l informăm pe cititor cine era locotenentul Pirogov.

Înainte însă de a spune cine era locotenentul Pirogov, ar fi bine să vorbim despre societatea în care trăia. Sunt ofiţeri care formează un fel de clasă mijlocie a societăţii din Petersburg. Îi veţi întâlni întotdeauna pe la serate, la mesele de la consilierii de stat şi consilierii definitivi, care dobândesc titlul acesta după o muncă sârguincioasă de patruzeci de ani. Feţe palide şi şterse ca Petersburgul însuşi, unele ceva mai trecute; măsuţa cu ceai, pianul, dansurile în familie – toate acestea sunt nedespărţite de epoleţii care strălucesc sub lumina lămpii, între o blondă cuviincioasă şi fracul negru al unui frăţior sau al vreunui amic al casei. E foarte greu să le înviorezi, să le faci să râdă pe fetele acestea reci; e foarte greu, pentru asta trebuie să ai un mare talent, mai bine zis, să n-ai absolut niciun fel de talent. Conversaţia nu trebuie să cuprindă nici lucruri prea inteligente, nici prea comice, ci numai acele nimicuri atât de plăcute femeilor. În privinţa asta, trebuie să dăm domnilor de care am vorbit mai sus ce este al lor; au într-adevăr darul deosebit de a le face pe aceste frumuseţi incolore să râdă şi să-i asculte. Când râd, ele spun cam aşa:

„Ah, sfârşiţi! Nu vi-i ruşine să ne faceţi să râdem atâta?” Acest lucru este pentru ei adesea cea mai mare răsplată. În lumea cea mai înaltă, îi întâlneşti foarte rar, sau mai bine zis, niciodată. De acolo sunt cu desăvârşire înlăturaţi de către cei cărora li se spune în această societate aristocraţi. Totuşi sunt socotiţi drept oameni învăţaţi şi cu educaţie. Le place să discute literatură; îl laudă pe Bulgarin, pe Puşkin, pe Greci, vorbesc cu dispreţ şi fac ironii pe seama lui A. A. Orlov. Nu scapă nicio conferinţă, fie chiar despre contabilitate sau silvicultură. La teatru, îi veţi găsi la orice piesă, exceptând doar „Filatki”, care le jignesc mai ales gustul. Totuşi la teatru îi găseşti totdeauna. Sunt oamenii care le convin cel mai mult directorilor de teatru, pentru că au câştig bun de pe urma lor. Ceea ce le place mai ales la o piesă sunt versurile reuşite; le place deasemenea să-i aclame zgomotos pe actori; mulţi dintre ei, predând la institute de învăţământ de stat, sau pregătind elevi pentru asemenea institute, reuşesc până la urmă să-şi cumpere o cabrioletă cu doi cai; atunci cercul cunoştinţelor li se lărgeşte; ajung în sfârşit până acolo încât se însoară cu fete de negustori, care ştiu să cânte la pian, au suta de mii – sau aproape o sută – bani gheaţă, şi o sumedenie de neamuri bărboase. Totuşi, nu pot ajunge la cinstea asta, decât când capătă cel puţin gradul de colonel, căci barbişoanele ruseşti, cu toate că-şi mai păstrează mirosul de varză, nu vor să-şi mărite fetele decât cu generali, sau cel puţin cu colonei. Astea sunt trăsăturile mai de seamă ale acestui soi de tineri. Locotenentul Pirogov avea însă o mulţime de talente pe care nu le întâlneai la alţii. Recita admirabil versuri din „Dimitri Donskoi”(1) şi din „Prea multă minte strică”(2).

Avea arta deosebită de a scoate rotocoale de fum şi era atât de iscusit, încât dintr-un fum putea înşira, până la zece inele. Ştia să povestească plăcut anecdota care arată că una e tunul şi alta rinocerul. E cam greu să înşiri toate talentele cu care-l înzestrase soarta. Îi plăcea să vorbească despre actriţe, despre dansatoare, dar nu aşa de liber cum vorbeşte despre acest subiect un praporcic tinerel. Era foarte mulţumit de gradul la care fusese înaintat de curând, cu toate că uneori, după ce se întindea pe divan, ofta:

— Oh! Oh! Deşertăciunea deşertăciunilor! Şi ce-i dacă sunt locotenent?

În sinea lui însă era foarte măgulit de noul grad; în conversaţii, căuta întotdeauna să aducă pe departe vorba despre gradul lui… aşa odată, ciocnindu-se pe stradă cu un conţopist care i se păru că nu-i destul de cuviincios, îl opri numaidecât, şi, în cuvinte puţine dar tari, îl făcu să înţeleagă că are în faţa lui un locotenent şi nu un ofiţer oarecare, şi ţinu s-o spună în vorbe cât mai pompoase, pentru că tocmai atunci treceau pe lângă ei două doamne drăguţe. În general, Pirogov, se arăta pasionat pentru tot ce-i frumos, şi iată de ce-l încurajase pe Piskariov; se prea poate că făcea aşa şi fiindcă dorea grozav să-şi vadă fixată într-un portret fizionomia virilă. Dar destul despre calităţile lui Pirogov! Omul e o fiinţă aşa de minunată, încât nici când nu-i poţi arăta toate calităţile deodată; şi cu cât îl priveşti mai mult, cu atât descoperi alte noi însuşiri a căror descriere n-ar avea sfârşit.

Şi după cum spuneam, Pirogov n-o slăbea de fel pe necunoscută; din când în când o întreba câte ceva şi ea răspundea tăios, scurt; ce? – nu se ştie. Intrară pe poarta întunecoasă a Kazanului, în Meşcianskaia uliţa tutungeriilor, a prăvăliilor cu mărunţişuri, a meseriaşilor nemţi şi a nimfelor finlandeze. Blonda începu să meargă mai repede şi se furişă pe poarta unei case destul de murdare. Pirogov, după ea. Când ea urcă în fugă o scară îngustă şi întunecată şi când intră pe uşă, Pirogov o urmă cu îndrăzneală. Se trezi într-o încăpere mare, cu pereţi negri, cu tavan afumat. Pe masă se găseau o mulţime de şuruburi, scule de lăcătuşerie, ibrice strălucitoare şi sfeşnice: pe duşumea era împrăştiată pilitură de aramă şi fier; Pirogov înţelese îndată că se afla în locuinţa unui meseriaş. Necunoscuta zbură mai departe, pe o uşă laterală. O clipă, Pirogov rămase încurcat; dar după obiceiul rusesc, hotărî să meargă înainte. Intră într-o cameră cu totul altfel decât cea dintâi, de o curăţenie deosebită, ceea ce arăta că stăpânul casei era neamţ. Acolo văzu ceva neobişnuit de ciudat.

În faţa lui se afla Schiller: dar nu Schiller cel care a scris „Wilhelm Tell” şi „Istoria războiului de 30 de ani”, ci cunoscutul tinichigiu Schiller, de pe Meşcianskaia. Lângă Schiller stătea Hoffmann; dar nu scriitorul Hoffmann, ci un cizmar destul de priceput de pe Ofiţerskaia, bun prieten al lui Schiller. Schiller era beat; sta pe scaun, bătea din picior şi spunea ceva cu mare înflăcărare. Poate că aceste amănunte nu l-ar fi mirat pe Pirogov, dacă n-ar fi văzut poziţia cu totul ciudată a celor doi oameni; Schiller îşi tot întindea în sus nasul destul de mare; Hoffmann i-l apucase cu două degete şi tot învârtea pe deasupra lui un cuţit de cizmărie. Amândoi vorbeau nemţeşte şi de aceea locotenentul Pirogov, care nu ştia a spune decât gut morgen, nu putea înţelege nimic din toată istoria. Schiller da din mâini şi spunea cam aşa:

— N-am nevoie de nas, nu-mi trebuie! Numai cu el cheltuiesc trei funturi de tabac pe lună! Plătesc într-un nenorocit de magazin rusesc – patruzeci de copeici funtul… pentru că prăvăliile nemţeşti n-au tabac rusesc! Plătesc, care va să zică, o rublă şi douăzeci de copeici care va să zică, paisprezece ruble şi patruzeci de copeici… Auzi, prietene Hofâmann, paisprezece ruble şi patruzeci de copeici numai pentru nas. În zilele de sărbătoare trag Rape, pentru că atunci nu vreau să trag tabac puturos rusesc! Care va să zică, într-un an trag două funturi de Rape, a două ruble funtul: şase şi cu paisprezece – douăzeci de ruble şi patruzeci de copeici, numai pentru tabac! Nu-i aceasta un jaf curat, prietene Hoffman? Te întreb eu…

Ca şi el de beat, Hoffmann tot da din cap, răspunzând că e aşa.

— Douăzeci de ruble şi patruzeci de copeici! Eu sunt şvab! Regele meu e în Germania! Nu-mi trebuie nas! Taie-mi-l! Poftim nasul, taie-mi-l!

Dacă locotenentul Pirogov nu s-ar fi ivit atunci, de bună seamă că Hoffmann ar fi tăiat nasul lui Schiller, de florile mărului, căci ţinea cuţitul gata pregătit, ca şi cum ar fi avut de croit o talpă.

Schiller se supără că l-a împiedicat de la treabă un necunoscut nepoftit. Cu toate că era ameţit de aburii vinului şi ai berii, îşi dădu seama că nu-i tocmai potrivit ca o persoană străină să asiste la o astfel de scenă. Pirogov se înclină uşor şi spuse cu obişnuita-i amabilitate.

— Scuzaţi, vă rog…

— Ieşi afară! – îi răspunse tărăgănat Schiller.

Vorba asta îl tulbură pe locotenentul Pirogov. O asemenea purtare era cu totul neaşteptată pentru el. Zâmbetul uşor îi dispăru deodată de pe faţă.

— Ciudat, stimate domn!… Probabil că n-aţi observat!… Sunt ofiţer!… – rosti atins în demnitatea lui.

— Ce-i aceea ofiţer? Eu şvab! Şi eu pot fi ofiţer poate!… (la aceste cuvinte, Schiller bătu cu pumnul în masă). Un an jumătate iuncher! Doi ani locotenent! Şi eu mâine ofiţer imediat! Dar nu vreau. Eu cu ofiţer fac aşa: pfu… – Schiller întinse palma şi suflă pe ea.

Locotenentul Pirogov îşi dădu seama că nu-i rămânea altceva de făcut decât să se retragă; îi era totuşi neplăcută această comportare, cu totul necuviincioasă faţă de gradul lui. Se opri pe scară de câteva ori, parcă spre a-şi veni în fire, şi se întrebă cum să-l facă pe Schiller să plătească pentru obrăznicie. La urmă îşi dădu seama că Schiller poate fi scuzat, deoarece i se urcase berea la cap; afară de asta, îi apăru înaintea ochilor frumoasa blondă, şi el se hotărî să dea uitării toată întâmplarea.

A doua zi de dimineaţă, îşi făcu din nou apariţia la atelierul de tinichigerie. Drăguţa blondină îi ieşi înainte în prima încăpere şi-l întrebă cu glas destul de aspru, care i se potrivea foarte bine la faţa drăgălaşă:

— Ce doriţi?

— A… bună ziua, drăguţo! Nu mă mai cunoşti? Şireato! Ce ochi dulci ai! – Şi spunând asta, vru să-i ridice gingaş bărbia cu un deget.

Dar blondina ţipă speriată şi-l întrebă din nou, cu aceeaşi asprime:

— Ce doriţi?

— Nimic decât să te văd, – îi răspunse Pirogov, zâmbindu-i dulce şi apropiindu-se şi mai mult de ea; dar văzând că sperioasa blondină voia s-o şteargă pe uşă, adăugă: – vreau să-mi comand o pereche de pinteni. Mi-i puteţi face? Cu toate că, pentru a te putea iubi, n-ar fi nevoie de pinteni ci mai degrabă de un frâuşor. Ce mâini drăguţe ai!

Locotenentul Pirogov era totdeauna foarte galant când făcea declaraţii de acest gen.

— Îl chem pe soţul meu imediat, – strigă nemţoaica plecând şi, peste câteva minute, Pirogov îl zări pe Schiller intrând cu ochii umflaţi, abia trezit după beţia din seara trecută. Văzându-l pe ofiţer, îşi aminti, ca prin vis, întâmplarea din ajun. De fapt nu-şi amintea nimic precis. Simţea doar că făcuse o prostie şi de aceea îl întâmpină cu asprime.

— Nu pot lua mai puţin de cinsprezece ruble pentru o pereche de pinteni! – îi spuse ca să scape de el.

Ca neamţ ce se respecta îi era ruşine să se uite în ochii unuia care-l văzuse într-o stare aşa de nepotrivită. Îi plăcea să bea cu doi, trei prieteni, fără martori, şi chiar de lucrătorii lui se ferea.

— De ce aşa scump? – îl întrebă Pirogov, afabil.

— Lucru nemţesc! – rosti Schiller rece, mângâindu-şi bărbia. – Un rus vi-i face cu două ruble.

— Bine! Ca să vă dovedesc că ţin la dumneavoastră şi că vreau să ne cunoaştem mai bine, vă dau cincisprezece ruble.

Schiller rămase o clipă pe gânduri: fiind un neamţ cinstit, se simţea prost! Vru să-l facă să lase baltă comanda; îi spuse că nu-i poate lucra decât peste două săptămâni. Dar Pirogov se învoi şi la asta fără nicio vorbă de împotrivire.

Neamţul căzu pe gânduri, chibzuind cum trebuie să facă lucrarea pentru ca să valoreze într-adevăr cele cinsprezece ruble, între timp, blondina intrase în atelier şi începu să trebăluiască pe masa plină de ibrice. Locotenentul, folosindu-se de faptul că Schiller căzuse pe gânduri, se apropie de ea, o strânse de braţul gol până-n umăr, ceea ce lui Schiller nu-i plăcu deloc.

— Mein frau! – strigă el.

— Vas volen zi doch? – îi răspunse blondina.

— Genzi na cuhna Blondina ieşi.

— Aşa dar, peste două săptămâni?… – întrebă Pirogov.

— Da, peste două săptămâni! – răspunse Schiller, dus pe gânduri; – acum am foarte mult de lucru.

— La revedere! Am să mai trec pe la dumneavoastră.

— La revedere! – îi răspunse Schiller, încuind uşa după dânsul.

Pirogov hotărî să nu renunţe la planul ce-l avea, cu toate că nemţoaica îl respinsese făţiş. Nu înţelegea cum poate cineva să-i reziste, cu atât mai mult cu cât amabilitatea şi strălucitorul grad ce-l purta îi dădeau tot dreptul la atenţie. Dar trebuie să spunem că nevasta lui Schiller, cu toată drăgălăşenia ei, era foarte proastă. Dealtfel prostia constituie un farmec deosebit la o nevastă frumoasă. Eu, cel puţin, cunosc atâţia bărbaţi încântaţi de prostia nevestelor lor; ei văd în această prostie o dovadă de candoare copilărească. Frumuseţea face adevărate minuni. La o femeie frumoasă, toate scăderile spiritului, în loc să te dezguste, te atrag nespus; viciul devine drăgălăşenie; dar odată trecută frumuseţea, femeia trebuie să fie de douăzeci de ori mai deşteaptă decât bărbatul, pentru ca să inspire, dacă nu dragoste, cel puţin respect. Cu toată prostia, nevasta lui Schiller îi era foarte credincioasă; de aceea lui Pirogov îi era destul de greu să reuşească în îndrăzneţul plan; dar înfrângerea greutăţilor îţi dă totdeauna satisfacţie, aşa încât blondina începu să prezinte pentru el, pe zi ce trecea, tot mai mult interes. Venea acum din ce în ce mai des să întrebe de pinteni, până când Schiller se plictisi şi dădu zor să isprăvească mai repede. În sfârşit pintenii fură gata.

— Ah, ce lucrare admirabilă! – strigă Pirogov, cum îi văzu: – ce bine-s făcuţi. Doamne! Nici generalul n-are aşa pinteni.

Lui Schiller îi crescu inima de mulţumire, ochii i se înveseliră şi îi trecu toată supărarea împotriva lui Pirogov. „Ofiţerul rus este om deştept!” îşi zise el în gând.

— Desigur că vă pricepeţi să faceţi şi teci, de pildă pentru pumnale sau alte obiecte…

— O, desigur! Desigur! – zâmbi Schiller.

— Atunci, să-mi faceţi o teacă de pumnal. Am să vi-l aduc. Am un pumnal turcesc foarte frumos, dar aş vrea să-i fac altă teacă.

La aceste cuvinte, Schiller simţi ca o lovitură de măciucă. Fruntea i se încreţi deodată. „Na! asta mi-a trebuit” îşi spuse, mustrându-se că se băgase singur în bucluc. Socotea că acum ar fi fost necinstit să-l refuze, şi unde mai pui că, acest ofiţer îi lăudase opera. După ce clătină puţin din cap primi, însă sărutarea obraznică pe care Pirogov i-o puse drăgălaşei blondine la plecare, chiar pe buze, îl umplu de nedumerire.

Socot că n-ar strica să-i fac cititorului cunoştinţă mai de-aproape cu Schiller. Era un neamţ adevărat, neamţ în toată puterea cuvântului. Încă de la vârsta de douăzeci de ani, vârstă fericită, la care un rus mai trăieşte fluşturatic, îşi trasase precis drumul vieţii şi nu s-ar fi abătut de la el pentru nimic în lume. Hotărâse să se scoale la şapte, să ia masa la două, să fie punctual în toate şi să se îmbete în fiecare duminecă; hotărâse ca în zece ani să-şi facă un capital de cincizeci de mii de ruble; şi lucrul era tot atât de sigur şi de implacabil ca şi destinul; căci mai curând ar putea să uite un funcţionar să-şi prezinte omagiile la zile mari şefului său, decât ar putea un neamţ să se hotărască să-şi calce cuvântul! Nu şi-ar fi mărit cheltuielile sub niciun motiv, şi dacă preţul la cartofi creştea prea mult, el, în loc să mai adauge o copeică, îşi scădea porţia; rămânea uneori cam flămând, dar şi cu asta s-a învăţat!

Era aşa de chibzuit în toate, încât hotărî să nu-şi sărute nevasta decât de două ori în douăzeci şi patru de ore şi pentru ca nu cumva s-o sărute în plus, nu punea niciodată în supă mai mult de o linguriţă de piper; regula asta însă şi-o respecta în zilele de duminecă cu atâta asprime, căci duminicile bea două sticle de bere şi o sticlă de votcă cu chimion, băutură despre care vorbea dealtfel, întotdeauna cu dispreţ. Nu bea ca englezul care, îndată după masă, pune cârligul la uşă şi se face praf de unul singur. Dimpotrivă; ca un neamţ ce se respecta, Schiller bea totdeauna plin de entuziasm, fie cu Hoffmann cizmarul, fie cu tâmplarul Kunz, neamţ şi el, şi totodată beţivan mare. Aceasta era firea nobilului Schiller, ajuns în cele din urmă într-o situaţie foarte dificilă. Cu toate că era flegmatic şi neamţ, purtarea lui Pirogov trezi în el ceva asemănător cu gelozia. Îşi bătea capul şi nu putea găsi cum să scape de acest ofiţer rus. În vremea asta, Pirogov, îşi fuma pipa într-un cerc de amici, căci aşa a lăsat providenţa că unde sunt ofiţeri să fie şi pipe, zâmbea mulţumit, şi făcea aluzii pline de subînţeles la aventura lui amoroasă cu o nemţoaică drăgălaşă; se lăuda că era în relaţii foarte intime cu ea, dar în realitate aproape pierduse nădejdea că o va îndupleca.

Într-o zi, pe când se plimba pe Meşcianskaia şi se uita la firma lui Schiller, împodobită cu ibrice şi samovare, văzu spre marea lui bucurie că «blondina sta aplecată la fereastră, şi se uita la trecători. Pirogov se opri, îi făcu semn cu mâna şi-i spuse gutmorgen; blondina îi răspunse ca unui cunoscut.

— Soţul dumneavoastră e acasă?

— Acasă.

— Dar când nu-i acasă?

— Duminicile, – răspunse prostuţa blondină.

„Asta-i bine, îşi spuse Pirogov în gând: trebuie să folosesc această împrejurare”.

În duminica următoare se înfăţişă la ea pe neaşteptate. Într-adevăr Schiller nu era acasă. Drăgălaşa gazdă se sperie, dar el procedă de astă dată destul de prudent, se purtă cu ea foarte respectuos; îi făcu o reverenţă, spre a-şi arăta toată frumuseţea trupului mlădios şi svelt. Glumi prietenos şi cuviincios dar prostuţa nemţoaică răspundea la toate monosilabic. Însfârşit după ce încercă în toate felurile şi văzu că n-o distrează nimic, Pirogov îi propuse să danseze cu el. Nemţoaica primi îndată, cunoscut fiind că nemţoaicele sunt oricând gata să danseze. Pirogov îşi punea mari speranţe în acest fapt: în primul rând, îi făcea plăcere ei; în al doilea rând, îşi putea arăta toată măiestria şi toată mlădierea trupului; în al treilea rând în timpul dansului apropiindu-se mult de dânsa, putea s-o îmbrăţişeze şi asta ar fi însemnat începutul apropierii dintre ei; pe scurt, bazându-se pe toate acestea, Pirogov era sigur pe o reuşită deplină. Ştiind că nemţoaicele trebuiesc luate cu încetul, el începu cu gavota. Drăgălaşa nemţoaică veni în mijlocul odăii şi-şi ridică minunatul picioruş. Poziţia asta îl încântă pe Pirogov aşa de tare, încât se repezi s-o sărute. Nemţoaica începu să strige şi Pirogov o văzu că atunci când strigă e şi mai frumoasă. O acoperi de sărutări.

Dar deodată uşa se deschise; intră Schiller, Hoffmann şi tâmplarul Kunz. Toţi aceşti meseriaşi respectabili erau beţi turtă.

Las să judece cititorul revolta şi mânia lui Schiller.

— Mojicule! – răcni el cu cea mai mare indignare, – cum îndrăzneşti să-mi săruţi nevasta? Eşti un ticălos, nu un ofiţer rus! La naiba, prietene Hoffmann! Eu sunt neamţ şi nu un porc de rus.

Hoffmann încuviinţă că e aşa.

— Nu vreau să port coarne! înşfacă-l, prietene Hoffmann! Ia-l de guler! Nu vreau, – continuă el, dând din mâini şi făcându-se roşu la faţă ca postavul jiletcii lui. – Stau la Petersburg de opt ani, mama mea e în Suabia, unchiul meu la Numberg. Eu sunt neamţ – nu încornorat! Să-l dezbrăcăm până la piele, prietene Hoffmann! Ţine-l de mâini şi de picioare, Kamerad Kunz!

Şi nemţii îl înfăşoară pe Pirogov de mâini şi de picioare.

În zadar se zbătea; aceşti trei vrednici meşteşugari erau cei mai zdraveni dintre toţi nemţii Petersburgului, şi îl tratară atât de grosolan şi nepoliticos, încât, mărturisesc nu găsesc cuvinte să vă înfăţişez această tristă întâmplare.

Sunt sigur că a doua zi Schiller a fost grozav de tulburat, că tremura ca frunza, aşteptându-se din minut în minut să vină poliţia şi dumnezeu ştie ce n-ar fi dat ca întâmplarea de ieri să fi fost vis. Dar ce s-a întâmplat nu se poate schimba. Pe de altă parte furia şi indignarea lui Pirogov nu aveau seamăn. Numai gândul că fusese atât de amarnic ofensat îl făcea să turbe. Socotea Siberia, cnutul, pedepse prea mici pentru Schiller. Alergă acasă să-şi schimbe hainele – şi de-acolo de-a dreptul la general, spre a-i descrie în culorile cele mai vii sălbăticia meseriaşilor nemţi; voia să înainteze totodată şi un memoriu scris statului major; iar în caz că pedeapsa dată nemţilor nu l-ar mulţumi, va merge mai departe.

Dar totul se sfârşi foarte ciudat. În drum spre casă intră într-o cofetărie; după ce mâncă două pateuri şi după ce citi ceva din „Severnaia Peela”, ieşi de acolo mai puţin mânios; afară de asta, seara plăcută şi răcoroasă îl ispiti să se plimbe un pic pe Nevski Prospekt. Pe la 9 se linişti, şi se gândi că nu-i bine să-l deranjeze pe general duminica, şi apoi, fără îndoială că trebuie să fie invitat undeva; de aceea Pirogov se duse la serata directorului colegiului de control, unde se afla o foarte plăcută societate de funcţionari şi ofiţeri; petrecu atât de bine şi se distinse aşa de mult la mazurcă, încât se minunară nu numai doamnele, dar şi bărbaţii.

„Cât de ciudată e viaţa! mă gândeam acum trei zile, trecând pe Nevski Prospekt şi amintindu-mi de cele două întâmplări. Cât de ciudat şi de neînţeles se joacă soarta cu noi! Căpătăm oare vreodată ceea ce dorim? Izbutim să ne atingem ţelul pentru care ne încordăm puterile? Totul se petrece cum nu trebuie. Unuia soarta i-a dat nişte cai minunaţi, dar se plimbă cu dânşii, nepăsător, fără să le ia în seamă frumuseţea, în timp ce altul, a cărui inimă tânjeşte de dragul cailor, merge pe jos şi trebuie să se mulţumească doar să pleznească din limbă când vede cum e plimbat pe lângă el un trăpaş. Unul are un bucătar straşnic, dar, din păcate, are gura aşa de mică, încât nu poate înghiţi mai mult de două bucăţele;. Altul are o gură mare cât Arcul statului major, dar, vai! trebuie să se mulţumească cu un prânz nemţesc de cartofi! Cât de straniu se joacă soarta cu noi!”

Dar mai stranii decât toate lucrurile sunt întâmplările de pe Nevski Prospekt! O, să nu vă încredeţi în Nevski Prospekt! Totdeauna când trec pe acolo, mă înfăşor mai bine în manta şi mă silesc să nu mă uit la ceea ce întâlnesc în cale. Totul e înşelăciune, totul e vis, nimic din ceea ce pare a fi! Credeţi, bunăoară, că domnul care se plimbă într-o redingotă minunat cusută e bogat? Nici pomeneală! Toată averea lui e această redingotă. Vă închipuiţi că aceşti doi grăsuni, din faţa bisericii ce se clădeşte, vorbesc despre arhitectură? Da de unde! Se minunează ce ciudat s-au aşezat cele două ciori faţă în faţă. Credeţi că omul acesta care gesticulează cu înflăcărare, povesteşte cum nevasta lui a aruncat pe fereastră un cocoloş într-un ofiţer necunoscut? Vă înşelaţi! El vorbeşte despre Lafayette! Credeţi că doamnele astea… Ei! dar pe doamne să le credeţi mai puţin decât pe ori cine! Nu vă uitaţi prea mult la vitrinele magazinelor; e adevărat că fleacurile expuse sunt frumoase, dar miroase a bani mulţi. Păzească-vă dumnezeu să vă uitaţi la doamne pe sub pălărie! Ori cât de atrăgător ar flutura în depărtare pelerina unei femei frumoase, eu pentru nimic în lume n-am s-o urmăresc! Feriţi-vă, pentru dumnezeu, cât puteţi de felinar! Mai repede! Treceţi pe lângă el cât mai repede! Trebuie să ai mare noroc ca să scapi numai cu câteva pete de unsoare puturoasă pe redingota elegantă! Dar şi fără felinar, totul miroase a înşelăciune! Tot timpul Nevski Prospekt minte, dar minte mai cu seamă când se lasă asupra lui noaptea neagră şi zidurile caselor albe şi gălbui ies la iveală, când tot oraşul e numai strălucire şi zgomot, când şiruri nesfârşite de cupeuri coboară de pe poduri, cu foraiterii care strigă şi saltă în şea, şi când parcă dracul aprinde cu mâna lui felinarele pentru a face ca totul să arate altfel decât în realitate.

[1] Tragedie a scriitorului V, A. Ozerov (1769—1816), scrisă în 1807; s-a bucurat de mult succes datorită conţinutului său patriotic.

(2) Comedie în versuri scrisă între 1822—1824 de Alexandr Sergheevici Griboedov; satiră usturătoare la adresa societăţii nobiliaro-birocratice din Rusia iobăgistă.