Nebunul
curţii princiare din Urbino s-a amuzat săptămîni întregi batjocorind un nobil, greoi
la minte, lipsit de spirit şi mai ales irascibil. Vrînd să scape de nebun,
nobilul a angajat un spadasin, care urma să-l ucidă pe incomodul adversar.
Nebunul curţii, prinzînd de veste, l-a anunţat pe principe de intenţia
criminală a irascibilului nobil.
— Nu-ţi fie frică, l-a liniştit principele.
Dacă vei fi omorît de oamenii lui, voi face, la rîndul meu, ca nobilul să-şi piardă
şi el viaţa.
—
Sire, a intervenit nebunul, n-ar fi bine mai să începem cu el?
—
Măsoară-mi pulsul! Sa vedem dacă bate mai repede ca de obicei!
Medicul
a oprit convoiul condamnaţilor şi s-a conformat. Pulsul bătea normal. Zîmbind
amar, ministrul i-a spus:
—
Spune-i majestăţii sale acest amănunt. Aşa poate muri numai un
nevinovat!
Popularul
rege al Franţei, Henri al IV-lea s-a întors după victoria de la Arques şi,
într-una din dimineţile următoare, a întîlnit, într-un apartament al Luvrului,
un individ necunoscut, îmbrăcat fără gust, care privea trofeele aduse din
război. Necunoscîndu-l, regele l-a întrebat:
—
Cui aparţii? Cine îţi este stăpîn?
—
Îmi aparţin mie însumi, a venit replica spusă pe un ton înţepat.
—
Atunci, amice, a conchis liniştit regele, ai un stăpîn prost...
Unul
din capii bisericii de la Roma suferea de surzenie, boală care se manifesta
destul de bizar. În zilele înnorate, înalta faţă nu auzea deloc şi vorbea către
toţi cu tonul ridicat. În schimb, în zilele însorite vorbea către aceleaşi
persoane calm şi măsurat. Taina acestei boli n-o cunoştea decît un tînăr abate,
care-1 slujea pe papă de cîţiva ani. Într-o dimineaţă, cînd înalta faţă şi-a
chemat slujitorul, acesta, fără să salute măcar, s-a dus la fereastră şi-a dat
perdelele de catifea la o parte.
—
De aceea te-am chemat, a intervenit papa, ca să caşti gura pe geam?
—
O, nu, sfinţia ta, a răspuns bine dispus abatele, voiam să ştiu dacă
trebuie să vă vorbesc cu voce şoptită sau din toată puterea plămînilor!
Nicolas
Boileau-Despreaux, poetul care a cîntat victoriile Regelui Soare în versurile
sale, a fost chemat de acesta ca să-i aprecieze cîteva poezii. După ce le-a
citit cu atenţie, Despreaux s-a înclinat în faţa lui Ludovic XlV-lea şi i-a
spus, curajos:
—
Sire, nimic nu este imposibil talentului majestăţii voastre. Aţi voit
să faceţi versuri proaste şi aţi reuşit!
Avînd
unele treburi la Karlsruhe, episcopul de Speyer a poposit într-un han de pe
malul Rinului. Fiind ora prînzului, el a cerut să i se pună masa. Printre alte
mîncăruri, i-a fost servită şi o ştiucă grea de cîţiva pfunzi. Cînd a primit
nota de plată, nu mică a fost surpriza episcopului, văzînd preţul piperat al
peştelui.
—
Ştiucile sunt atît de rare pe aici? s-a mirat faţa bisericească.
— Ştiucile nu, în schimb episcopii da! a venit
răspunsul hangiului.
Petru cel Mare şi-a dat seama că treburile în
aparatul de stat de pe vremea lui merg foarte prost. Voind să îndrepte lucrurile
în mod radical, a propus sfetnicilor săi elaborarea unei legi care să
pedepsească cu moartea orice furt săvîrşit de vreun funcţionar public.
Procurorul
imperial l-a ascultat cu mare atenţie, apoi i-a spus:
—
Dacă Luminăţia Ta dă această dispoziţie rămînem fără funcţionari.
Pentru că noi cu toţii furăm într-un fel, unii mai mult, alţii mai puţin,
depinde de rang şi de împrejurări.
Bineînţeles, legea n-a mai apărut.
Marinarul
francez din San-Malo, Rene Duguay-Tronin a fost omul care a băgat groaza în
flota anglo-olandeză, cu prilejul luptelor navale ce au avut loc între anii
1693— 1703, de-a lungul Canalului Mînecii. Ludovic al XIV-lea îl asculta cu
plăcere pe tînărul lup de mare povestindu-şi isprăvile cu .vioiciune şi
modestie. Primit într-o zi la Louvre, ofiţerul povestea asistenţei desfăşurarea
unei lupte navale la care a luat parte şi vasul inamic „Gloria".
—
Am ocolit un vas de linie care se scufunda şi i-am poruncit
„Gloriei" să mă urmeze... a spus Duguay-Tronin, fără să facă altceva decît
să relateze desfăşurarea luptei.
—
Si ea te-a ascultat! l-a întrerupt rîzînd Ludovic al XlV-lea.
La
porţile Parisului garda de onoare a înţîmpinat caleaşca dogelui Veneţiei, venit
la; curtea lui Ludovic al XIV-lea, ca să duca tratative în vederea încetării
ostilităţilor cu Franţa. Ajunşi la destinaţie, un ofiţer francez l-a întrebat
pe înaltul oaspete:
— Ce vă place cel mai mult în capitala Franţei?
—
Că sunt aici! a răspuns vesel dogele.
Prinţul
de Orange a fost chemat la Louvre, unde i-a fost încredinţată o misiune
secretă. Un ofiţer curios l-a rugat pe prinţ să-i împărtăşească şi lui secretul
misiunii.
—
Crezi că ai fi capabil să-mi păstrezi secretul dacă ţi l-aş încredinţa?
l- a întrebat prinţul cu un aer conspirativ.
—
Desigur, mon Prince!
—
Şi eu de asemenea!...
Friedrich
cel Mare aprecia punctualitatea, pedanteria şi ordinea. Într-o zi, el a
întrebat un paj dacă i-a hrănit cîinele favorit. A primit un răspuns concis,
într-o formă militărească:
—
Întîi Majestatea Voastră, apoi cîinele şi la urmă eu!
Lui
Friedrich i-a plăcut foarte mult răspunsul. Peste un sfert de ceas, cînd pajul
s-a întors în cameră, Friedrich al II-lea i-a spus:
—
Mie cafea, cîinelui biscuiţi, iar ţie ceasul acesta!
În
ajunul declanşării războiului de şapte ani, ambasadorul englez la Berlin i-a
transmis un mesaj lui Friedrich cel Mare şi a încheiat cu următoarele cuvinte:
—
Cu ajutorul lui Dumnezeu vom provoca şi cîştiga războiul!
—
Cum? s-a mirat Friedrich. Dumnezeu este de asemenea aliatul vostru?
—
În mod cert, a zîmbit ambasadorul. În plus, este singurul care nu ne
costă subsidii.
Acelaşi
Friedrich a vizitat la Dresda palatul contelui Heinrich von Bruhl. Văzînd
impozanta colecţie de peruci a acestuia, regele a exclamat:
—
Colosal! Ce de peruci, pentru un om care nu avea cap!
P41
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu