Imparatia oglinzilor strambe (10)

În care Olga şi Aglo nimeresc în castelul frumoasei doamne

Cei patru cai înhămaţi la caleaşcă goneau ca vîntul spre şirul de munţi ale căror piscuri scînteiau în depărtare. Pot­coavele de argint sunau ritmic pe drumul de piatră ce se pier­dea undeva în ceaţa de la poalele munţilor.

De la o vreme, Aglo se plictisi să tot privească ogoarele şi pătratele verzi ale podgoriilor împărăteşti.

— Hai să vorbim despre ceva, Olga — zise ea cu un aer ofensat. De ce taci tot timpul?

        Olga se încruntă :

—  Ce stranie eşti, Aglo. Neteirp e doar în mare primejdie! Nu sunt în stare să mă gîndesc la nimic altceva!

Aglo roşi.

—  Avem timp să aducem cheia. Ai să vezi! zise ea în grabă. Numai că mi-e grozav de foame...

Fără să spună un cuvînt, Olga dădu bice cailor. Începeau colinele năpădite de iarbă cu fir înalt de sticlă. Vîntul serii unduia firele, care sunau ca nişte zurgălăi. Soarele apunea, oglindindu-se şi strălucind în fiece firişor. Ici-colo, printre coline, clipoceau pîraiele care izvorau de sus din munţi. Pe malurile lor scînteia nisipul de cristal, fin şi străveziu. O ceaţă albă şi deasă ca vata năvălea din trecătorile munţilor, tîrîndu-se încet şi învăluind colinele.

Olga opri caleaşca lîngă un pîrîiaş ca să adape caii. Frîntă de oboseală, Aglo stătea ghemuită pe capră. Domnea o linişte deplină. Se auzea doar clipocitul apei şi sforăitul uşor al cailor, care din vreme în vreme se scuturau de apă.

Olga îşi umplu plosca şi se apropie de Aglo:

—  Bea, poate că o să te simţi mai bine...

Aglo sorbi de câteva ori cu sete. Apa era limpede şi atît de rece, încît începură s-o doară dinţii.

Soarele apusese şi munţii, scăldaţi pînă mai adineauri într-o lumină purpurie, se întunecară dintr-odată. Ameninţătoare, grămezile de stînci îşi întindeau piscurile pleşuve spre cerul pe care stelele începuseră să se aprindă una cîte una.

Olga şi Aglo ascultau cu atenţie: într-o trecătoare a munţi­lor se auzea tropot de cai. Peste o clipă, pe drum se iviră cîţiva călăreţi. Înaintea tuturor, pe un cal alb, înalt şi zvelt, galopa o femeie. Era îmbrăcată într-o rochie lungă şi neagră. La gît purta o eşarfă subţire care flutura în vînt. Cîţiva bărbaţi, fără îndoială slujitori, după cum îi arăta îmbrăcămintea, veneau călări în urma ei.

— O caleaşcă împărătească! exclamă doamna în negru, oprindu-şi calul în faţa celor două fetiţe. Ce-nseamnă asta ?Vocea sa melodioasă suna ca un clinchet de clopoţel, iar ochii negri şi strălucitori, cu gene lungi, întoarse, priveau miraţi şi întrebători. Calul ei alb muşca zăbala şi bătea nervos cu copita în pământ.

Fetiţele tăceau dezorientate.

— Cum aţi nimerit aici, băieţi? răsună din nou clinchetul de clopoţel.

— Doamnă — răspunse Aglo — trebuie să ajungem cît mai repede la ministrul Iocsorb.

Olga îi şopti repede:

— Nu trăncăni, Aglo !

— La Iocsorb? Atît de departe?! se miră doamna.

— Să vedeţi, maiestatea sa ne-a permis azi-dimineaţă să facem o plimbare şi ne-a dat caleaşca. Am ieşit din oraş fără vizitiu, dar de întors nu ne-am mai putut întoarce, fiindcă... fiindcă...

—  S-a-ntîmplat vreo nenorocire ?

—  Da, doamnă — bîigui Aglo. În oraş au început să răsune împuşcături, aşa că ni s-a făcut inima cît un purice!

— Fricoşilor! rîse doamna în negru. Maiestatea sa, pro­babil, a hotărît să se mai distreze puţin şi a poruncit soldaţilor să tragă câteva focuri în iaer.

—  Ba tocmai că nu-i aşa, doamnă! Muncitorii de la fabri­cile de oglinzi au refuzat să mai lucreze şi soldaţii împăratului au înconjurat toate clădirile.

—  Nu mai spune ! exclamă frumoasa doamnă, şi pe faţa ei se putea citi îngrijorarea. Va să zică muncitorii s-au revoltat! Şi ce crezi, băiatule, nu cumva au de gînd să urce în munţi şi să ajungă pînă la castelul meu?

—  Cred că nu, doamnă — continuă Aglo. Deocamdată au destulă treabă în oraş... Iată deci, doamnă, că am hotărît să fugim la ministrul Iocsorb. E... e bunicul nostru.

—  Bunic?...

—  Da, doamnă.

— Ei, ce să mai zici de Iocsorb ăsta! zîmbi frumoasa doamnă. Nu mi-a spus niciodată că are nişte nepoţi atît de| drăgălaşi ! Sărmanii mei copii! Ce spaimă trebuie că aţi tras ! Am văzut de îndată că sînteţi foarte palizi, în special tu — zisei doamna, arătînd spre Olga.

— Toată ziua n-am mîncat nimic, doamnă — oftă Aglo.J

Doamna se întoarse spre imul din slujitori şi-i porunci a

— Bor, du-te imediat la castel şi ai grijă să se pregătească o masă bună pentru pajii maiestăţii sale.

Aglo o privi întrebătoare pe Olga.

— Nu putem întîrzia, doamnă — spuse Olga încet.

— Nu, nu vă las! Veţi petrece noaptea 1a castel. Sunt foarte mulţumită că am ieşit la plimbare şi v-am întîlnit — răspunse doamna. Nu numai voi, dar şi caii voştri trebuie să se odihnească. E drept că prin munţi drumul nu e chiar atît de lung, în schimb e foarte primejdios. In întuneric, vă puteţi prăbuşi în vreo prăpastie.

— Nu putem rămîne — rosti hotărîtă Olga.

— Olga — şopti Aglo cu glas rugător — nu vrei şi tu să mănînci şi să te odihneşti intr-un pat ca lumea?

— O să vă tratez cu îngheţată — zise frumoasa doamnă. Ori poate preferaţi ciocolata?

Aglo, pe neobservate, o înghionti pe Olga şi-i şopti lingîndu-şi buzele:

— Ciocolată, Olga! Iţi place doar atît de mult!

— Trebuie să ne grăbim, Aglo!

— O singură noapte, Olga! Oricum, pînă dimineaţa tot nu putem ajunge la Iocsorb!

— Nu, Aglo! Nu putem rămîne!

— Fie-ţi milă de mine, Olga! Nu mai rezist la drum! Sunt sfîrşită de oboseală şi simt că mor de foame!

— Bine — se învoi Olga, încuviinţînd din cap. Doamnă, vom petrece noaptea la castelul dumneavoastră.

Caleaşca şi călăreţii pătrunseră într-o trecătoare. Bezna se lăsase tot mai deasă şi le venea parcă în întîmpinare. Potcoavele sunau pe granit şi ecoul răspundea din întuneric. Curînd, fetiţele văzură zidurile crenelate ale castelului. Era zidit pe vîrful unei stînci ce se înălţa dintr-un rîu de munte. Valuri liniştite scăldau stînca din toate părţile, şi cum vuietul apei aproape că nu se auzea de loc, de bună seamă că în locul acela rîul era foarte adînc. Torentul trecea peste praguri şi pietre îngropate la fund, înainta vijelios, dar atît de tăcut, încît ai fi putut crede că în faţa ta nu e un rîu, ci un mic lac de munte. Numai undeva departe, acolo unde albia se îngusta, auzeai cum apa, aruncîndu-se peste praguri, vuieşte şi fierbe în bulboane.

La porţile castelului se aprinseseră torţe şi, în lumina lor, se vedeau siluetele slugilor care alergau încolo şi-ncoace. Un pod suspendat uriaş se lăsă scîrţîind de pe o stîncă pe alta şi rămase atîrnat deasupra rîului. Copitele cailor răsunau pe bîrnele groase şi uscate de vreme. Caleaşca intră în curtea castelu­lui. Bor veni în fugă spre frumoasa doamnă, ca s-o ajute să coboare din şa.

— Aici, la castelul meu, vreau să vă simţiţi ca acasă — zise doamna cu glasul ei melodios. Aţi priceput, copiii mei dragi? Apoi, întorcîndu-se către servitor, continuă pe acelaşi ton, fără pic de enervare: Vai, ce neîndemînatic eşti, Bor!

Zicînd aceasta, frumoasa doamnă ridică cravaşa şi-l plesni pe slujitor peste faţă.

In lumina tremurîndă a faclelor, Olga şi Aglo îl văzură pe Bor clătinîndu-se, în timp ce pe obraz îi apăru o dungă roşie ca focul. Cele două fetiţe se repeziră la frumoasa castelană:

— Nu! Nu trebuie! De ce? De ce-l bateţi, doamnă?

Mirată, doamna le privi o clipă cu ochii săi mari şi catifelaţi:

— Ce s-a întîmplat? Ce vă nelinişteşte? Că am lovit un servitor? Vai, ce educaţie ciudată aţi primit, băieţi! zise ea, ridicînd din umeri şi continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi^: întîmplat: Castelul acesta a fost zidit pe vremea străbunicului meu. Vă place?

Olga deschise gura să spună ceva, dar se prefăcu de îndată că o îneacă tusea şi bolborosi doar atît:

—  Da... Ce să zic! Îmi place grozav!...

—  Bor! strigă frumoasa doamnă cu glasul ei de clopoţel. Să se servească masa pentru pajii maiestăţii sale!

După-masă, în sala cu tavanul boltit, scăldată în lumina policandrelor, frumoasa doamnă le ură pajilor noapte bună. Cînd le întinse mîna, Olga şi Aglo pricepură imediat că trebuie să i-o sărute. Aglo observă cum Olga se strâmbă scîrbită, atingînd cu buzele mîna subţire şi parfumată a frumoasei castelane.

Apoi Bor, cu un sfeşnic în mînă, conduse pajii în odaia care le fusese rezervată. Numai cîteva trepte în semicerc o separau de sala unde fusese servită masa.

— Te doare rău de tot, unchiule Bor? întrebă Olga în şoaptă.

— Nu cumva vă e milă de mine, domnule paj? zâmbi trist servitorul. Dumneavoastră nu vă bateţi niciodată slugile?

— Ei, asta-i! N-am avut niciodată niciun fel de slugi!

— Nici eu n-am văzut niciodată stăpîni mai buni decît dumneavoastră!

— Unchiule Bor, cum o cheamă pe doamna, stăpîna dumitale?

— Arepiv...

— Arepiv? întrebă Olga, încruntîndu-se. Asta înseamnă... înseamnă...

— Vipera! exclamă Aglo.

— Vipera! repetă Olga. Deci iată cine e frumoasa doamnă!

Bor ieşi. Camera în care se aflau cele două fetiţe era aproape rotundă, iar ferestrele aveau geamuri multicolore. Olga des­chise una din ferestre. Afară era întuneric şi destul de rece. Undeva jos se auzea plescăitul apei, care de sus nu se vedea.

Aglo se apropie încet de Olga şi se opri în spatele ei :

— Totuşi e plăcut să fii o doamnă bogată şi să ai un castel frumos în munţi! Nu, Olga?...

— Şi o cravaşă cu care să-ţi plesneşti slugile peste faţă! răspunse răstit Olga. Mă mir, Aglo, cum de nu ţi-e ruşine!

Aglo încercă să mai spună ceva, dar nu mai avu timp, fiindcă în faţa porţii răsună un corn, şi slugi cu torţe în mîini începură să alerge de colo-colo. Fetiţele văzură cum peste rîu se lasă podul suspendat, şi în curte, în tropotul copitelor, intră fulgerător o caleaşcă. Portiera se deschise şi dinăuntru sări Rutluv.

Cap9   Cap11