Maşina lui Trurl
Constructorul Trurl meşteri odată o maşină
inteligentă, înaltă de opt etaje. După ce sfârşi partea cea mai importantă, o
acoperi mai întâi cu un lac alb. Pe urmă, o coloră pe la colţuri în liliachiu,
se uită la ea de departe şi-i mai făcu un desen în faţă, iar în locul în care
îşi închipui că ar fi fost fruntea mai aruncă o uşoară pată portocalie. Foarte
mulţumit de sine, fluieră nepăsător, apoi, mai mult din obligaţie, îi puse,
solemn, o întrebare:
— Cât fac doi şi cu doi?
Maşina se puse în mişcare. Mai întâi i se
aprinseră lămpile, circuitele se înviorară, curentul începu să vuiască precum o
cascadă, cuplajele porniră şi ele, ţevile de tot felul se încinseră. Totul în
ea se învârtejea, huruia, duduia, făcând un zgomot de-ţi ţiuiau urechile, încât
Trurl socoti că ar fi trebuit să-i mai adauge şi un amortizor special. În
vremea asta maşina lucra de zor, de parcă ar fi trebuit să rezolve cea mai grea
problemă din întregul Cosmos; pământul fremăta, nisipul fugea de sub picioare
de atâtea vibraţii, siguranţele săreau ca dopurile din sticlele de şampanie,
iar releele erau gata să plesnească de atâta efort. În sfârşit, când toată
aiureala asta începuse să-l plictisească pe Trurl, maşina se opri brusc şi
rosti cu glas de tunet:
— ŞAPTE!
— Ei,
drăguţo! – îi spuse Trurl îngăduitor. Nici pomeneală! Doi şi cu doi fac patru.
Fii bună şi îndreaptă-te! Ia zi, cât fac doi şi cu doi?
— ŞAPTE!
– răspunse prompt maşina.
Trurl scoase un oftat şi, vrând-nevrând, îşi
puse iar şorţul de lucru, îşi suflecă serios mânecile, deschise uşiţa de jos a
maşinii şi intră înăuntru. Rămase multă vreme acolo; se auzea doar cum loveşte
cu ciocanul, cum răsuceşte, sudează, nituieşte, cum aleargă tropăind pe
treptele ei de tablă, ba la etajul şase, ba la opt, şi pe urmă, în goana mare,
înapoi, până jos. Apoi dădu drumul curentului atât de aprig, încât totul se
lumină înăuntru, iar eclatoarelor le crescură mustăţi violete. Se trudi aşa
vreo două ore, după care ieşi afară, la aer curat, ce-i drept, plin de
funingine, dar mulţumit. Puse la o parte toate uneltele, aruncă şorţul, îşi
şterse faţa, mâinile şi, la urmă de tot, aşa, ca să se liniştească, întrebă:
— Ei,
cât fac doi şi cu doi?
— ŞAPTE!
– răspunse maşina.
Trurl trase o înjurătură zdravănă dar nu avea ce
să facă. Se apucă iar să scormonească în ea, reparând ici şi colo, stabilind
alte legături, desfăcând niturile, mutând ba una, ba alta, şi, când află pentru
a treia oară că doi şi cu doi fac şapte, se aşează descurajat pe pe ultima
treaptă a maşinii şi rămase aşa, pe gânduri, până ce sosi Clapauţius. Acesta îl
întrebă ce i s-a întâmplat, că arată de parcă s-ar fi întors de la o
înmormântare. Trurl îi spuse tot necazul. Clapauţius intră şi el de câteva ori
în străfundurile maşinii, încercând să îndrepte câte ceva. Întrebă apoi cât fac
doi şi cu unu. Maşina îi răspunse că şase, iar unu şi cu unu după ea făcea
zero. Clapauţius se scărpină în cap, tuşi şi zise:
— Prietene,
n-avem ce face. Trebuie să privim adevărul în faţă. Maşina ţi-a ieşit altfel
decât ai fi vrut. Dar să ştii că fiecare rău are şi părţile lui bune. La fel şi
maşina asta.
— Sunt
curios să le aflu şi eu – răspunse Trurl, izbind cu piciorul în temelia
maşinii.
— Termină
– îi spuse maşina.
— Ei,
vezi, e sensibilă. Deci... ce voiam să spun? Este, fără îndoială, o maşină proastă,
şi nu suferă de o prostie oarecare, obişnuită. Nu nicidecum! Atât cât pot să-mi
dau seama – şi sunt, după cum ştii, un specialist renumit – cred că este cea
mai proastă maşină inteligentă de pe lume! Şi ăsta nu-i puţin lucru! Să
construieşti cu bună ştiinţă o asemenea maşină n-ar fi uşor. Dimpotrivă, cred
că nimeni n-ar fi în stare s-o facă. Căci nu e numai proastă, dar şi
încăpăţânată ca un catâr, adică are caracterul propriu idioţilor, aceştia fiind
de regulă grozav de încăpăţânaţi.
— La naiba cu o maşină ca asta, n-am nevoie de
ea! – zise Trurl şi o lovi a doua oară.
— Te previn foarte serios, termină! – rosti
maşina.
— Poftim,
ai primit acum şi un avertisment – comentă sec Clapauţius. Vezi, nu e numai
sensibilă, tâmpită şi încăpăţânată, ci şi supărăcioasă. Cu atâtea trăsături de
caracter poţi să ajungi foarte departe. Ohoho, dacă-ţi spun eu!
— Bine,
dar, la drept vorbind, ce pot să fac cu ea? – întrebă Trurl.
— Sincer
să-ţi spun, mi-e greu să-ţi răspund în clipa de faţă. Ai putea, de pildă, să
deschizi o expoziţie, cu plată, ca oricine doreşte să poată vedea cea mai
proastă maşină inteligentă din lume. Câte etaje are – opt? Poftim, un idiot
atât de mare n-a mai văzut nimeni până acum. O asemenea expoziţie ţi-ar acoperi
nu numai toate cheltuielile, dar...
— Lasă-mă
în pace; n-am să deschid nici o expoziţie! – răspunse Trurl, se ridică şi,
neputându-se abţine, lovi maşina pentru a treia oară.
— Îţi
dau un ultim avertisment... altfel..., îi zise maşina.
— Altfel
ce? – strigă Trurl, înfuriat de liniştea ei maiestuoasă Eşti... eşti... şi,
negăsind cuvintele, o mai izbi de câteva ori, urlând:
— Eşti
bună doar să fii lovită, să ştii!
— M-ai
jignit pentru a patra, a cincea, a şasea şi a opta oară – îi spuse maşina – de
aceea nu voi mai face niciun calcul. Refuz să răspund la alte întrebări,
referitoare la probleme din domeniul matematicii.
— Refuză! Ia uitaţi-vă la ea! – strigă scos
din fire Trurl. După şase sare la opt. Ai auzit, Clapauţius? Nu şapte, ci opt?
Şi mai are neobrăzarea să refuze rezolvarea unor asemenea probleme de
matematică! Ei, na, mai ţine! Na, na! Mai vrei?
Drept răspuns la lovituri maşina începu să
vibreze, să tremure şi, fără să scoată o vorbă, începu să iasă din temelie. Era
îngropată destul de adânc, aşa că numeroase lonjeroane se îndoiră. Până la urmă
se desprinse din blocurile de beton şi porni, ca o fortăreaţă mobilă, împotriva
lui Clapauţius şi Trurl. Trurl înlemnise de uimire şi nu încercă nici măcar să
se ascundă sau să fugă din calea maşinii, care venea drept spre el, să-l calce în
picioare, nu alta. Dar Clapauţius, trezit la realitate, îl apucă de mână şi,
trăgându-l cu putere, fugi împreună cu el o bucată de drum. Când îşi întoarseră
privirea văzură că maşina, legănându-se ca un turn înalt, se mişca încet,
cufundându-se la fiecare pas aproape până la primul etaj, dar numaidecât se
ridica cu îndărătnicie şi se îndrepta iarăşi spre ei.
— Asta-i
nemaipomenit! zise Trurl, căruia i se oprise răsuflarea. Maşina s-a înfuriat!
Ce-i de făcut?
— Nimic,
să aşteptăm, să vedem ce-o să se-ntâmple – răspunse cu prudenţă Clapauţius. O
să se lămurească totul până la urmă.
Deocamdată însă nu se întrezărea nici un semn. Maşina, ajungând pe teren
tare, începu să se mişte mai iute. Totul înăuntrul ei, şuiera, huruia, zornăia.
— Acuşi
o să i se defecteze regulatorul şi programarea – mormăi Trurl. Atunci o să se
dezintegreze şi...
— Nu
cred – răspunse Clapauţius. E un caz deosebit. Fiind atât de tâmpită, până şi
definitiva defecţiune a aparaturii nu o s-o deranjeze. Atenţie, uite-o... Să
fugim!
Maşina se îndrepta fără îndurare către ei, aşa
că n-avură încotro şi o luară iar la goană cât îi ţineau picioarele, urmăriţi
de zgomotul ei asurzitor. Fugeau mereu fără să se oprească. Ce puteau face
altceva? Vrură să se întoarcă în oraşul de baştină, dar maşina îi împiedică,
atacându-i din flanc şi obligându-i fără cruţare să se îndrepte spre un şes
întins şi pustiu. Prin ceaţa joasă se zăreau munţii, stâncoşi, mohorâţi.
Suflând din greu, Trurl îi zise lui Clapauţius:
— Ştii
ce? Să intrăm în vreo trecătoare îngustă... unde nu poate să ne ajungă...
blestemata... Ce zici?!
— Mai
bine să fugim tot înainte... răspunse, gâfâind, Clapauţius. Nu departe e o
localitate mică... Nu mai ţin minte cum se numeşte. În orice caz, acolo o să
găsim... uf!... adăpost.
Alergară deci tot înainte şi nu după multă vreme
zăriră primele case. La ora aceea străzile erau aproape pustii. Străbătură o
bună bucată de drum fără să întâlnească pe nimeni, când un zgomot înfricoşător,
de parcă o lavină de pietre s-ar fi prăvălit la marginea oraşului, îi înştiinţă
că maşina care-i urmărea ajunsese acolo.
Trurl privi în urmă şi încremeni.
— Cerule!
Ia uită-te, Clapauţius! Dărâmă casele!
Maşina, gonindu-i fără încetare, păşea peste
zidurile caselor ca un munte de oţel, lăsând în urmă o dâră roşie de cărămizi
şi ţigle, învăluind totul într-un nor de praf alb de var. Se auziră urletele
disperate ale celor înmormântaţi de vii, străzile se umplură de lume, iar Trurl
şi Clapauţius goneau, mereu înainte, suflând din ce în cea mai greu, până
ajunseră la clădirea mare a primăriei. Cât ai clipi, o luară în jos pe scări şi
nu se opriră decât în pivniţă.
— Ei,
aici n-o să ne mai ajungă, de-ar fi să dărâme toată primăria pe capul nostru! –
rosti, cu ultimele puteri, Clapauţius. Dracu' m-a pus să vin azi în vizită la
tine... Eram curios să ştiu cum îţi merge treaba şi, iacă, am aflat...
— Stai
liniştit – îi răspunse Trurl. Vine cineva...
Într-adevăr,
uşa pivniţei se deschise şi însuşi primarul intră însoţit de câţiva consilieri.
Trurl nu îndrăzni să recunoască pricina pentru care se aflau acolo, şi
Clapauţius fu nevoit să vorbească în locul lui. Primarul îl ascultă în tăcere.
Deodată pereţii se zguduiră, pământul începu să se cutremure şi huruitul
prelung al zidurilor ce se prăbuşeau ajunse până în pivniţă.
— Cum,
a şi ajuns aici?! – strigă Trurl.
— Da
– răspunse primarul. Şi cere să vă predăm, altfel o să dărâme tot oraşul...
Între
timp ajunseră până la ei nişte vorbe rostite undeva de sus, din înălţimi,
scrâşnite, asemenea unui hârşâit de oţel:
— Pe aici, pe undeva, e Trurl... îl simt...
— Cred
că n-o să ne predaţi! – spuse cu un tremur în glas Trurl, pe care maşina îl
cerea cu atâta încăpăţânare.
— Cel
dintre voi care se numeşte Trurl trebuie să iasă. Celălalt poate să rămână,
fiindcă predarea lui nu ne-a fost cerută...
— Ai
milă, te rugăm!
— N-avem nici o putere – zise primarul. De
altfel, chiar dacă ai rămâne aici, Trurl, ar trebui să răspunzi pentru pagubele
făcute oraşului şi locuitorilor. Din cauza ta maşina a dărâmat şaisprezece case
şi a îngropat sub ruine o mulţime de cetăţeni. Numai faptul că te afli la un
pas de moarte mă face să-ţi dau drumul. Du-te şi nu te mai întoarce.
Trurl se uită la consilieri şi, văzându-şi
sentinţa înscrisă pe chipurile lor, se îndreptă încet spre uşă.
— Aşteaptă!
Viu şi eu cu tine! – strigă supărat Clapauţius.
— Tu?
– întrebă Trurl, ca o licărire de speranţă în glas. Nu... răspunse după o
clipă. Rămâi, e mai bine aşa... De ce să pieri şi tu fără folos?...
— Prostii!
– strigă hotărât Clapauţius. De ce să murim? Pentru că aşa are poftă cretina
asta de fier? Ei poftim! Să mături de pe suprafaţa pământului doi dintre cei
mai renumiţi constructori e oare atât de uşor? Hai, curaj, dragul meu Trurl! Să
mergem!
Îmbărbătat
de aceste cuvinte, Trurl porni pe scări în urma lui Clapauţius. În piaţă nu era
ţipenie de om. Printre norii de praf şi pulbere, din care apăreau pe alocuri
ruinele caselor dărâmate, stătea maşina, mai înaltă decât turnurile primăriei,
scoţând fum pe nări, plină toată de sângele cărămizia al zidurilor şi de praf.
— Atenţie!
– îi şopti Clapauţius. Ea nu ne vede. S-o luăm la dreapta, pe străduţa asta,
apoi la stânga şi pe urmă drept înainte. Nu departe de aici încep munţii. Ne
ascundem şi o să născocim noi ceva ca să-i treacă pofta pentru totdeauna... S-o
ştergem! – strigă, căci maşina, zărindu-i tocmai atunci, o porni spre ei,
zdruncinând pământul.
Alergând din toate puterile, ajunseră în afara
oraşului. Mai goniră aşa cam vreo milă, urmăriţi de paşii tunători ai
colosului, care nu-i slăbise o clipă. Deodată Clapauţius strigă:
— E
albia unui pârâu secat, care duce până la stânci, la peşteri. Hai, mai repede,
îndată va trebui să se oprească!...
Porniră deci în sus, împiedicându-se şi
bălăbănind din mâini să-şi ţină echilibrul, dar maşina se ţinea mereu la
aceeaşi distanţă de ei. Luând-o pe albia pârâului secat, ajunseră la o
trecătoare printre stânci şi, zărind sus gura deschisă a peşterii, începură să
se caţere repede spre ea, neluând în seamă pietrele care le fugeau de sub
picioare. Uriaşa despicătură în stâncă răspândea răcoare împrejur. Intrară
iute, mai făcură câţiva paşi, apoi se opriră.
— Bun,
aici suntem în siguranţă – zise Trurl, care-şi recăpătase liniştea. Mă duc să
văd unde s-a oprit...
— Bagă
de seamă! – îl avertiză Clapauţius.
Trurl se apropie atent de gura peşterii, scoase
capul afară şi îndată se dădu înapoi, îngrozit.
— Vine încoace după noi! – strigă el.
— Linişteşte-te,
aici cu siguranţă n-o să poată intra – zise cu oarecare îndoială în glas
Clapauţius. Dar asta ce mai e? Parcă s-a întunecat... O–o–!
În
clipa aceea o umbră uriaşă acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura
peşterii: era pieptul de oţel, plin de nituri, al maşinii, care se lăsa uşor
peste stâncă. În felul acesta peştera fu închisă ermetic pe dinafară.
— Suntem
pierduţi... şopti Trurl. Glasul îi tremura şi mai mult, căci se lăsase un
întuneric beznă.
— Mari idioţi am mai fost! – strigă
Clapauţius. Să ne băgăm noi în grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am
putut face o asemenea prostie?
— Ce
zici, ce are de gând să facă? – întrebă Trurl după o lungă tăcere.
— Cred
că aşteaptă să ieşim de aici; pentru asta nu e nevoie de cine ştie ce
inteligenţă.
Iar se aşternu tăcere. Trurl o porni prin
întuneric în vârful picioarelor, cu mâinile întinse, spre locul unde îşi
închipuia că e gura peşterii. Pipăi întruna cu degetele peretele stâncii până
ce ajunse la oţelul neted şi cald, de parcă ar fi fost încins pe dinăuntru...
— Te
simt, Trurl... se auzi glasul de fier al maşinii în spaţiul acela închis. Trurl
se dădu înapoi, se aşeză pe o piatră lângă prietenul său. O vreme rămaseră
nemişcaţi. Într-un târziu Clapauţius îi şopti:
— Să ştii că n-avem nici o ieşire. Trebuie să
cădem la o învoială cu maşina...
— Nicio
speranţă – zise Trurl. Încearcă totuşi, poate că măcar ţie o să-ţi dea drumul
teafăr...
— Nu,
aşa nu vreau! – îi spuse cu hotărâre Clapauţius şi, apropiindu-se de gura
nevăzută a peşterii, strigă:
— Ei, ne auzi?
— Vă
aud – îi răspunse maşina.
— Ascultă,
aş vrea să-ţi cer scuze. Ştii... Între noi a fost o mică neînţelegere, dar la
drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut intenţia să...
— Am
să-l distrug pe Trurl! – răspunse maşina. Dar mai întâi să-mi răspundă la
întrebarea cât fac doi şi cu doi?
— A,
o să-ţi răspundă, şi încă în aşa fel, încât ai să fii mulţumită şi o să te
împaci fără îndoială cu noi. Nu-i aşa, Trurl? – spuse cu aer împăciuitor
Clapauţius.
— Mda,
desigur..., îngână Trurl cu glas scăzut.
— Bine
– zise maşina. Atunci cât fac doi şi cu doi?
— Pa... adică şapte... răspunse Trurl şi mai încet.
— Ha,
ha! Nu patru deci, ci şapte, nu-i aşa? – urlă maşina. Ei, vezi?
— Şapte,
sigur că şapte, totdeauna doi şi cu doi au făcut şapte! – întări cu înflăcărare
Clapauţius. Ei, acum ne dai drumul? – adăugă el prudent.
— Nu.
Trurl să mai spună încă o dată că îi pare rău şi cât fac doi şi cu doi...
— Dar
dacă-ţi spun, o să ne dai drumul? – întrebă Trurl.
— Nu
ştiu. O să mă mai gândesc. Nu tu o să-mi pui condiţii. Spune cât fac doi şi cu
doi.
— Dar
o să ne dai drumul, nu-i aşa? – rosti Trurl, în timp ce Clapauţius îl trăgea de
mânecă, şoptindu-i la ureche:
— E o
idioată, o idioată în toată regula, nu te certa cu ea, te
implor!
— N-am
să vă dau drumul dacă n-o să am chef – răspunse maşina. Dar tu oricum o să-mi
spui cât fac doi şi cu doi...
Trurl sări în sus ca turbat.
— Bine,
am să-ţi spun, am să-ţi spun! – strigă el. Doi şi doi fac patru, iar doi ori
doi fac tot patru, de-ar fi să umbli cu capul în jos, de-ar fi să preschimbi
toţi munţii ăştia în ţărână, de-ar fi să înghiţi toată marea şi să bei tot
cerul, ai auzit? Doi şi doi fac patru!
— Trurl!
Ai înnebunit! Ce tot spui? Doi şi cu doi fac şapte, doamnă dragă! Şapte,
maşinuţă scumpă! Şapte! – strigă Clapauţius, încercând să-l întreacă în
strigăte pe prietenul său.
— Nu-i adevărat! Fac patru! Numai patru, de la
începutul până la sfârşitul lumii fac PATRU! – strigă Trurl cât îl ţinea gura.
Deodată sub picioarele lor stâncile începură să
freamăte.
Maşina se dădu înapoi de la gura peşterii, o
lumină palidă o străbătu pe dinăuntru şi deodată ea scoase un strigăt prelung:
— Nu-i
adevărat! Şapte! Ai să recunoşti tu când te-oi prinde!
— N-am
să recunosc niciodată! – răspunse Trurl, de parcă i-ar fi fost de acum totuna.
În aceeaşi clipă peste capetele lor se abătu o grindină de pietre, căci maşina
începuse să izbească cu corpul ei de opt etaje în stânci, şi blocuri uriaşe se
desprindeau din piatra masivă, rostogolindu-se la vale.
Tunetul acesta, împreună cu mirosul de fum de
cremene şi scânteile iscate de atingerea oţelului de stâncă umplu toată
peştera. Şi în mijlocul acestui zgomot infernal se auzea în răstimpuri glasul
subţire al lui Trurl care striga întruna:
— Doi
şi cu doi fac patru! Patru!
Clapauţius încercă să-i astupe gura cu forţa,
dar, îmbrâncit de Trurl, tăcu şi se aşeză resemnat, cu capul în mâini. Maşina
nu se potolise o clipă în eforturile ei diabolice şi se părea că dintr-o clipă
în alta tavanul peşterii se va prăvăli peste cei doi, strivindu-i şi
îngropându-i pentru vecie. Dar tocmai când îşi pierduseră orice speranţă, când
praful înecăcios umpluse tot spaţiul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai
întâi ca un huruit puternic, apoi întreg văzduhul începu să urle, peretele
negru, care acoperea intrarea în peşteră, dispăru ca spulberat de furtună în
timp ce bucăţi uriaşe de stâncă se rostogoliră la vale. Ecoul acestui cataclism
încă nu se potolise când cei doi prieteni ajunseră la ieşirea peşterii şi,
aplecându-se în afară, zăriră maşina, zăcând sfărâmată şi strivită sub avalanşa
de stânci, dintre care una o tăiase aproape în două, de-a lungul celor opt
etaje ale ei. Coborâră încet printre dărâmăturile pline de praf ale stâncilor
sfărâmate. Ca să ajungă la albia pârâului secat, trebuiră să treacă pe lângă
maşina care zăcea acum nemişcată, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fără să
scoată un cuvânt, se opriră amândoi deodată lângă flancul ei de oţel. Maşina
mai dădea încă semne de viaţă. Se auzea foarte slab cum ceva, înăuntru, se mai
învârtea.
— Va
să zică acesta e sfârşitul tău lipsit de glorie, iar doi şi cu doi fac tot...,
începu Trurl, dar în aceeaşi clipă maşina începu să fornăie imperceptibil şi,
cu ultimele puteri, bolborosi:
— ŞAPTE.
Apoi
ceva scârţâi uşor în măruntaiele ei, nişte pietre îi căzură de pe frunte şi ea
se stinse, prefăcându-se într-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se
priviră unul pe altul, apoi, fără să-şi spună un cuvânt, o porniră mai departe
la vale, pe albia pârâului secat.
P1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu