Pentru
evitarea oricăror erori, trebuie să arătăm că această expediţie, cel puţin în
sensul strict al cuvântului, nu a avut loc nicăieri. Trurl nu s-a mişcat tot
timpul din casa lui, dacă nu punem la socoteală şederea prin spitale sau
neînsemnata călătorie spre un planetoid. Dar în sens mai adânc, ea a fost una
din expediţiile la cea mai mare depărtare pe care a efectuat-o acest vestit
constructor, deoarece a ajuns până la marginile posibilului.
Se ştie că odată Trurl a construit o maşină care
a fost bună doar pentru o singură operaţie, adică aduna doi şi cu doi şi
obţinea un rezultat greşit. Aşa cum am arătat atunci, maşina asta s-a dovedit a
fi foarte ambiţioasă, şi cearta ei cu cel care a creat-o mai, mai că s-a
sfârşit tragic pentru el. De atunci Clapauţius i-a făcut mereu zile fripte lui
Trurl, necăjindu-l întruna până ce, într-o bună zi, acesta şi-a luat inima în
dinţi şi a hotărât să construiască o maşină care să facă versuri. În acest
scop, Trurl a adunat opt sute douăzeci de tone de literatură cibernetică şi
douăsprezece mii de tone de poezie, apoi s-a apucat de studiu. Când nu mai
suporta cibernetica, trecea la lirică şi invers. După o vreme a ajuns la
concluzia că a construi maşina e pur şi simplu un fleac în comparaţie cu
programarea ei.
Programul
pe care îl are în cap poetul obişnuit a fost creat de civilizaţia în care s-a
născut; această civilizaţie a fost creată de alta care a precedat-o, şi aşa mai
departe, până la începutul Lumii, când informaţiile despre viitorul poet se
roteau încă fără rânduială în nucleul nebuloasei iniţiale. Dar ca să programezi
maşina trebuie mai întâi să repeţi, dacă nu întreg Cosmosul de la începuturi,
atunci măcar o mare parte din el. Pe oricare altul un asemenea obstacol l-ar fi
silit să renunţe la planurile sale, dar viteazului constructor nici prin gând
nu-i trecea una ca asta. Deci, mai întâi a construit o maşină ce modela haosul
şi în care un spirit electric zbura deasupra unor ape electrice. Apoi a adăugat
parametrul luminii, apoi pe cel al strănebuloaselor şi aşa, încetişor, s-a
apropiat de prima epocă glaciară. Asta a fost posibil pentru că maşina lui
modela în cinci miliardimi de secundă o sută de septilioane de evenimente
petrecute în patru sute de octilioane de locuri concomitent. Dacă cineva crede
că Trurl s-a înşelat pe undeva, n-are decât să verifice tot calculul. Aşa a
modelat Trurl începuturile civilizaţiei, cioplirea cremenei, tăbăcirea pieilor,
reptilele şi potopurile, patrupezi cu cozi uriaşe, apoi străfaţa palidă, căreia
i-a urmat faţa palidă, care a meşterit maşina. Şi a mers aşa întruna, printre
eoni şi milenii, în zgomot de vâltori şi curenţi electrici, iar când maşina
modelatoare s-a dovedit a fi prea strâmtă pentru epoca următoare, Trurl i-a mai
adăugat un etaj. Din aceste adaosuri succesive s-a format ceva în genul unui
orăşel de lămpi şi conductori, un amestec de nici dracu’ nu s-ar mai fi
descurcat. Dar Trurl a scos-o frumuşel la capăt. Doar de două ori a fost nevoit
să-şi reia munca: prima dată, din păcate, la început, fiindcă i-a rezultat că
Abel l-a omorât pe Cain, şi nu Cain pe Abel (asta datorită arderii unei
siguranţe într-unul din circuite); a doua oară a trebuit să se întoarcă numai
cu trei sute de milioane de ani înapoi, până în mezozoicul mijlociu, pentru că
în loc de străpeştele din care s-a născut străreptila, din care s-a născut
strămamiferul, din care s-a născut strămaimuţa, din care s-a născut străfaţa
palidă, s-a ivit ceva foarte ciudat; în loc de faţă palidă a ieşit raţă caldă.
Se pare că o muscă a căzut în maşină şi a dereglat întrerupătorul supersonic.
În afară de asta totul a mers cât se poate de uşor. Au fost modelate
Antichitatea şi Evul Mediu, apoi timpurile marilor revoluţii, momente în care
maşina se balansa, pe alocuri, iar lămpile, care modelau principalele progrese
ale civilizaţiei, au trebuit să fie udate cu apă şi acoperite cu cârpe ude, ca
să nu plesnească. Progresul acela, modelat într-un ritm atât de rapid, era cât
pe-aci să le arunce afară din soclurile lor. Pe la sfârşitul secolului al
douăzecilea maşina a căpătat mai întâi nişte vibraţii, apoi nu se ştie de ce,
un tremur prelungit. Tare se mai necăji Trurl din cauza asta şi chiar pregăti o
cantitate de ciment şi nişte scoabe pentru cazul în care maşina ar fi riscat să
se deplaseze din loc. Din fericire n-a fost nevoie să se recurgă la aceste
ultime mijloace. Trecând de secolul douăzeci, zborul începu să fie mai lin.
Abia acum au început, pe intervale de câte cincizeci de mii de ani, să se
scurgă diferitele civilizaţii ale unor fiinţe cu o inteligenţă deosebită din
care se trăgea şi Trurl. Bobinele conţinând procesele istorice modelate se
derulau una după alta în colector şi erau atâtea, încât, privind cu binoclul
din vârful maşinii, nu le vedeai capătul. Şi toate aceste eforturi erau doar
pentru meşterirea unui stihuitor. Dar ce să-i faci, astea sunt urmările
înflăcărării ştiinţifice! Până la urmă programele au fost gata. Mai trebuia să
se aleagă din ele esenţialul, altfel iniţierea electropoetului ar fi durat
multe milioane de ani.
Două săptămâni la rând Trurl a introdus în
viitorul său electropoet programe generale, apoi a trecut la acordarea
circuitelor logice, emoţionale şi semantice. Ar fi vrut să-l invite pe
Clapauţius la o primă probă, dar se răzgândi şi puse maşina în funcţie singur.
Aceasta începu de îndată să ţină un referat despre lustruirea şlifurilor
cristalografice pentru studiul introductiv al micilor anomalii magnetice.
Atunci slăbi circuitele logice şi le amplifică pe cele emoţionale. Mai întâi
maşina începu să sughită, apoi izbucni în lacrimi, iar la urmă se tângui că
viaţa e groaznică. Văzând aceasta, Trurl amplifică semantica şi mai adăugă un
supliment de voinţă. Maşina declară că de acum încolo Trurl trebuie să asculte
de ea şi-i porunci să-i mai construiască alte şase etaje la cele nouă pe care
le avea deja, ca să poată medita asupra esenţei existenţei. Îi montă atunci un
filtru filozofic, după care maşina încetă să i se mai adreseze, îmboldindu-l
numai cu curentul. După multe rugăminţi, izbuti s-o facă să fredoneze
cântecelul "O băbuţă şi-o broscuţă locuiau într-o căsuţă". Dar la
asta s-a redus tot talentul ei vocal. Începu atunci să răsucească, să filtreze,
să amplifice, să slăbească, să mai îndrepte pe ici, pe colo, până ce i se păru
că mai bine nici că se mai poate. Atunci maşina îl blagoslovi cu nişte versuri,
că mulţumi cerului pentru prudenţa lui. Ce-ar mai fi râs Clapauţius, auzind
aceste rime şchioape şi posomorâte, pentru care modelase mai întâi formarea
Cosmosului, apoi a tuturor civilizaţiilor posibile! Mai adăugă şase filtre
antigrafomanice, dar ele se frânseră ca nişte chibrituri. Trebui să le facă din
oţel special. Pe urmă lucrurile începură să meargă ceva mai bine din punct de
vedere semantic. Îi mai contactă un generator de rime, dar cât pe-aci să arunce
totul în aer, deoarece maşina dorea acum să devină misionar printre triburile
astrale sărace. Însă în ultima clipă, când era gata să se repeadă asupra ei cu
ciocanul, îi veni în minte ideea salvatoare. Scoase din ea toate circuitele
logice şi puse în locul lor egocentrizatori aducători cu cuplaj narcisiatic.
Maşina se legănă uşor, începu să râdă, să plângă şi spuse că o doare ceva la
etajul trei, că s-a săturat de toate, că viaţa e plină de ciudăţenii şi toţi
sunt nişte ticăloşi, că în curând o să se stingă şi ea şi că nu vrea decât un
singur lucru: să nu fie dată uitării atunci când nu va mai fi. Apoi, ceru nişte
hârtie. Trurl răsuflă uşurat, o deconectă şi se duse la culcare. A doua zi îl
vizită pe Clapauţius. Acesta auzind că e poftit să-l vadă în acţiune pe
Electrobard – pentru că aşa hotărâse Trurl să-şi boteze maşina – îşi lăsă
lucrul baltă, şi, aşa cum se găsea, o porni după Trurl, dornic să fie cât mai
degrabă martorul înfrângerii prietenului său.
Trurl conectă mai întâi circuitele de încălzire,
apoi dădu drumul la un curent slab, mai alergă de câteva ori în sus pe scări –
Electrobardul semăna cu un uriaş motor de vapor, făcut din galerii de oţel,
acoperit cu tablă nituită şi prevăzut cu tot felul de maşinării şi trape – până
ce, în sfârşit, frământându-se, veghind ca tensiunea anodică să fie normală,
spuse că aşa, pentru încălzire, o să înceapă cu o mică improvizaţie oarecare.
Pe urmă, se înţelege. Clapauţius va putea să dea maşinii teme de versificat
după cum îi va pofti inima.
Când indicatorii arătară că forţa lirică a ajuns la maximum, Trurl mişcă uşor
întrerupătorul cu mâna tremurândă şi aproape imediat, cu un glas puţin răguşit,
dar emanând un farmec ciudat de sugestiv, maşina rosti:
— Scrâşcrâcnirâcnic
purcicotcodracocristofonic.
— Asta-i tot? – întrebă după o pauză
Clapauţius, cu multă bunăvoinţă în glas. Trurl îşi muşcă buzele, mai adăugă
maşinii puţină tensiune şi iar o porni. De data aceasta vocea ei era mult mai
clară; puteai chiar să te delectezi cu adevărat, auzind sunetele acelea
solemne, de bariton, vibrând fermecător:
Apăntulă nevgiosul prea băndele gruvaşne
În cociul trumlii văpşe, boaita costră spuce,
Oproaşele znămânce, văjvirlele uvznice,
Ia poarşele corşlive gedeaba văşcaşne!
— În
ce limbă a fost asta? – întrebă Clapauţius observând liniştit panica ce-l
cuprinsese pe Trurl. Acesta, dând disperat din mâini, alergă, duduind, pe scări
până în vârful uriaşului de oţel. Putea fi văzut cum se târăşte în patru labe
prin trapele deschise înăuntrul maşinii, cum ciocăneşte pe ici, pe colo,
înjurând ca turbat, cum răsuceşte ceva, zornăind nişte chei, şi iar se târăşte
la repezeală spre alt nivel. În sfârşit, scoţând un strigăt de triumf, aruncă
lampa arsă pe podeaua halei. Lampa se sparse în bucăţi la un pas de Clapauţius,
dar Trurl nici nu binevoi să-şi ceară scuze pentru această imprudenţă. Puse la
repezeală o lampă nouă în locul celei vechi, îşi şterse mâinile murdare cu o
cârpă moale şi îi strigă de sus lui Clapauţius să pună în funcţiune maşina.
Îndată se auziră următoarele cuvinte:
Trei, aştărme vărstoace, mlaşta tâşă zdâjmă,
Apalaida nodită noroiştea groace.
Gârnă malpoleaşă astă preazvă trâjmă,
Că bamba se strâmurce şi goală se-ntoarce.
— Ei,
acum e mai bine! – exclamă Trurl, convins pe jumătate. Ultimele cuvinte au avut
chiar un sens, ai văzut?
— Dacă
asta-i tot... spuse Clapauţius, care era acum întruchiparea supremei
bunăvoinţe.
— Pe
toţi dracii! – urlă Trurl şi iar dispăru în măruntaiele maşinii. Se auziră din
nou ciocănituri, huruituri, plesnituri, ca şi blestemele înăbuşite ale
constructorului. La un moment dat scoase capul prin mica clapă de la etajul
trei şi strigă: Dă-i drumul acuma!
Clapauţius apăsă pe butonul de contact.
Electrobardul începu să tremure din creştet până-n tălpi şi rosti:
Râvnind mocirstă murdă, lângeraş şoldos,
Singurcipca mimoaică...
Aici se întrerupse, căci Trurl, înfuriat,
trăsese de un cablu. Ceva hârâi înăuntru şi maşina tăcu. Clapauţius râdea cu
lacrimi, ţinându-se cu mâinile de burtă. Trurl umbla de colo până colo, roşu de
ciudă. Deodată ceva trosni, pocni şi maşina începu grav şi pe înţeles:
Egoism, trufie, ură – sufletului sunt micime.
Se convinse de îndată, dorind, cu Electrobard
Să se-ntreacă-un oarecare Clapauţius, nici
sutime
N-o s-atingă’n lupta dreaptă cu vestitul
goliard.
— Ha,
ha! Poftim! O epigramă! Cât se poate de potrivită! strigă Trurl, coborând în
cerc pe scările în spirală atât de repede că aproape căzu în braţele colegului
său care, puţin surprins, încetase să mai râdă.
— A,
e o prostie – zise repede Clapauţius. Şi în afară de asta, nu a făcut-o el, ci
tu!
— Cum
adică, eu?!
— Ai
scris-o tu mai înainte. Îmi dau seama după răutatea neputincioasă a
conţinutului şi primitivismului rimelor.
— Aşa!
Atunci, poftim, cere altceva! Orice pofteşti! Ei, de ce taci? Ţi-e frică, ai?
— Nu
mi-e frică deloc, mă gândesc doar – zise iritat Clapauţius, căznindu-se să
găsească cea mai grea dintre problemele posibile, deoarece era convins pe drept
cuvânt că disputa în jurul perfectibilităţii versurilor compuse de maşină nu se
va termina uşor.
—
Să facă o poezie despre
cibernetică! – zise el deodată, luminându-se la faţă. Să fie nu mai mult de
şase versuri, dar să vorbească despre dragoste şi trădare, despre muzică,
despre negrii africani, despre sferele înalte, despre nefericire, despre
incest. Totul să fie rimat şi toate cuvintele să înceapă cu C.
— Daa?
Şi n-ai vrea să-ţi toarne o întreagă conferinţă despre teoria generală a
automatelor nelimitate? i-o trânti Trurl, înfuriat la culme. Cum poţi să pui
asemenea condiţii pros...
Dar nu termină, căci dulcele glas de bariton, umplând hala toată, începuse:
Călin, cibertoman, cinic, căta ca o comoară
Al crăiesei cernite corp curat ca cristalul
Cu citera cântându-i. Crăiasa cea cuminte
Credea-n curatu-i cuget,
ciudatele-i cuvinte...
...Călin culcuşul cercă cu cumnăţica-i
chioară!!
— Ei,
ce mai zici? – întrebă Trurl satisfăcut, punându-şi mâinile în şold. Dar
Clapauţius, fără să stea pe gânduri, spuse repede:
— Acum ceva cu G! Un catren despre o fiinţă care
a fost totodată maşină gânditoare şi negânditoare, impulsivă şi crudă, care a
avut şaisprezece iubite, aripi, patru cufere pictate, şi în fiecare cufăr câte
o mie de taleri de aur cu chipul împăratului Barbă-ncâlcită, care avea două
palate şi care a dus o viaţă de ucigaş de...
— Ghebosul Grig Generatorul, gârbovindu-şi
grumazul, ghiorăi greţos... Începu maşina, dar Trurl sări la pupitru, apăsă pe
întrerupător şi, acoperindu-l cu propriul corp, strigă, aproape sufocat:
— Gata
cu toate prostiile astea! N-am să admit să se prăpădească un asemenea talent!
Ori comanzi nişte versuri ca lumea, ori s-a terminat!
— Da'
ce, astea nu-s versuri ca lumea? – începu Clapauţius.
— Nu!
Astea-s nişte jocuri, rebusuri! N-am construit maşina pentru nişte idioate de
cuvinte încrucişate! Ăsta-i un meşteşug ordinar, şi nu Marea Artă! Te rog să-i
dai o temă, poate să fie cât de grea...
Clapauţius rămase multă vreme pe gânduri, se
încruntă şi la urmă spuse:
— Bine.
Atunci să fie ceva despre dragoste şi moarte, dar totul să fie exprimat în
limbajul matematicilor superioare, mai ales al algebrei tensorilor. Poate fi
chiar topologia şi analiza superioară. Şi pe deasupra, să fie destul de
îndrăzneţ din punct de vedere erotic, chiar cu anumite îndrăzneli şi în sfere
cibernetice.
— Ai înnebunit, se vede. Despre dragoste în
spirit matematic? Nu, te-ai scrântit de-a binelea – începu Trurl. Dar amuţi, o
dată cu Clapauţius, căci Electrobardul se porni să recite:
Integrând în după-amiaza arzătoare
Ale Ciberiadei grupuri
unimodulare,
Timidul cibernetic în mari extreme căzu,
Neştiind, dragoste să fie sau nu?
Feriţi din cale-bi Laplacieni, de seară
până-n zori,
Şi versori ai vectorilor din zori până-n
seară!
Mai aproape, contraimagini, căci e vremea
doară
Iubita s-o reduci la dulci îmbrăţişări!
Vibraţii semimetrice, în geamăn reunite,
El schimbă în rotaţii, cuplaje returnante,
Şi atâta de cascadice, rapide, trepidante,
Că dintr-o clipă-ntr-alta trezesc
scurtcircuite!
Tu, clasă transfinală! Mărime-a nemărginirii!
Continuum ireductibil! Vă spun ca să se ştie!
Pe Crhistoffel cu Stoks îi dărui pe vecie
Pentru prima şi ultima derivată a iubirii.
Adâncuri plurifolii de spaţii interstelare
Arată-le celor prinşi în teorii-chichiţe,
Ciberiadă a ciprişilor, cu totul bimodală
În gradienţi înmulţiţi cu zbor de porumbiţe!
O, nu ştie ce-i plăcerea cel ce necunoscute
Meandre ale lui Moebius cercetează
Şi studiul tipologic blând nu-l inaugurează
În spaţiile lui Weyl şi Brouwer neştiute!
Tu, multistratuală a simţirii comitantă,
Cât eşti de preţioasă numai acela simte
Ce parametrii acestor fantome
le presimte,
Pierind în nanosecunde şi arzând de îndată!
Ca punctul intrat în sistem
holonomastic,
Lipsit, prin asimptotă, de coordonatele lui
zero,
Aşa, în ultima proiecţie, cu o ultimă
mângâiere,
Sărmanul cibernetic se stinge de dragoste...
Şi cu aceasta turnirul poetic se încheie,
Clapauţius se întoarse îndată acasă, spunând că o să se întoarcă cu noi teme,
dar nu se mai arătă, de teamă că, fără să vrea, o să-i ofere lui Trurl încă un
motiv de laudă. Acesta, în schimb, declară că Clapauţius a fugit, neputându-şi
ascunde puternica emoţie. La care, Clapauţius ripostă, spunând că de când l-a
construit pe Electrobard, Trurl şi-a luat-o în cap de-a binelea.
După puţină vreme, vestea despre bardul electric
ajunse la adevăraţii, adică la obişnuiţii poeţi. Jigniţi de moarte, hotărâră să
ignore maşina. Dar se găsiră câţiva care, prea curioşi, se furişară să vadă cum
arată Electrobardul. Trurl îi primi politicos, în hala plină de hârtii scrise,
fiindcă bardul scria întruna zi şi noapte. Poeţii erau avangardişti, în schimb
Electrobardul compunea în stil clasic, fiindcă Trurl, pricepându-se prea puţin
la poezie, îşi bazase programele "inspiratoare" pe operele
clasicilor. Oaspeţii începură să-şi bată joc de Electrobard, încât acestuia mai
că nu-i plesniră tuburile catodice, şi se îndepărtară triumfători. Dar maşina
poseda un sistem de autoprogramare, adică un circuit special de amplificare
ambiţională cu siguranţe de şase kiloamperi, aşa că în scurt timp totul se
schimbă din temelii. Versurile ei deveniră întunecate, echivoce, magice şi
emoţionante, complet neinteligibile. Şi astfel, când veni al doilea grup de
poeţi, ca s-o ironizeze şi s-o ia peste picior, maşina le răspunse cu o
improvizaţie atât de modernă, că li se opri răsuflarea, iar a doua poezie
provocă o serioasă criză unuia dintre creatorii din generaţia vârstnică,
posesor a două Premii şi al unui monument în parcul oraşului. De atunci niciun
poet nu se mai putu abţine de la a-l provoca pe Electrobard la un turnir liric.
Şi veneau din toate părţile, cărând după ei saci plini de manuscrise.
Electrobardul îl lăsa pe musafir să recite, apoi prindea îndată algoritmul
poeziei lui şi, bazându-se pe el, îi răspundea cu versuri în acelaşi spirit,
dar de două sute douăzeci până la trei sute patruzeci şi şapte de ori mai bune.
Curând ajunse la o asemenea îndemânare, încât cu
un sonet, două, făcea praf pe cel mai vestit poet. Şi asta nu era bine, pentru
că se dovedi că dintre toţi ieşeau basma curată doar grafomanii, care nu
disting versurile bune de cele rele. Aceştia se întorceau deci nepedepsiţi,
doar unul şi-a frânt piciorul, împiedicându-se la ieşire de un mare poem epic
al lui Electrobard, un poem cu totul nou, care începea cam aşa:
Pustiu întunecos...în bezna
pustie
O urmă pipăibilă, dar neadevărată,
Şi vântul turbat, privirea încă vie,
Şi paşi ca ai întoarsei din război armată.
În
schimb, pe adevăraţii poeţi, Electrobardul îi decima, deşi indirect, pentru că
nu le făcea niciun rău. Cu toate astea, un liric venerabil, apoi doi avangardişti
se sinuciseră, sărind din vârful unei stânci care, printr-o fatală coincidenţă,
se afla tocmai pe drumul care lega reşedinţa lui Trurl de staţia de cale
ferată.
Poeţii convocară îndată nenumărate adunări de
protest şi cerură ca maşina să fie sigilată. Dar în afară de ei nimeni nu luă
în seamă cele întâmplate. Ce-i drept, redacţiile gazetelor se bucurau chiar,
deoarece Electrobardul, scriind sub câteva mii de pseudonime în acelaşi timp,
avea mereu gata poeme de dimensiuni diferite pentru orice ocazie, iar această
poezie ocazională era astfel scrisă încât cetăţenii îşi smulgeau gazetele din
mâini şi pe străzi puteai vedea numai chipuri strălucind de satisfacţie,
zâmbete distrate, sau se auzeau oftaturi uşoare. Versurile Electrobardului erau
cunoscute de toţi. Văzduhul se cutremura de rimele lui superbe, iar naturile
mai sensibile, cucerite de metaforele sau asonanţele special construite, mai că
na leşinau uneori. Dar gigantul inspiraţiei poetice era pregătit şi pentru
asemenea situaţii, deoarece îndată producea un număr corespunzător de sonete
dezmeticitoare.
Trurl însă avea din cauza acestei invenţii numai
necazuri. Clasicii, ca mai bătrâni, nu prea-l deranjau, dacă n-ar fi să socotim
pietrele cu care-i spărgeau sistematic geamurile sau anumite substanţe cărora
nu li se poate spune pe nume şi cu care îi era mereu împroşcată casa. Mai rău
era cu cei tineri. Un poet din generaţia cea mai tânără, ale cărui versuri se
distingeau prin marea lor forţă lirică, iar el însuşi prin cea fizică, l-a
bătut măr. Cât timp a stat în spital, s-au întâmplat şi alte lucruri mai rele.
Nu exista zi fără o nouă sinucidere, fără vreo înmormântare. La poarta
spitalului se postaseră pichete, se auzeau împuşcături, pentru că în loc de
manuscrise poeţii aduceau tot mai des în serviete puşti mitraliere,
ameninţându-l pe Electrobard căruia însă, având o natură de oţel, nu i se putea
întâmpla mare lucru. Întors acasă, disperat şi slăbit, constructorul hotărî
într-o noapte să demonteze cu propriile mâini geniul pe care-l crease.
Când, şchiopătând uşor, se apropie de maşină, aceasta, văzând în mâna lui
cleştele şi în ochi fulgerări de disperare, izbucni în versuri de un lirism
covârşitor, cerându-i îndurare, iar bietul Trurl, printre suspine, aruncă cât colo
instrumentele şi făcu cale întoarsă, înotând până la genunchi în creaţii ale
electrospiritului, care umpleau ca un ocean foşnitor de hârtii întreaga hală.
Însă
în luna următoare, când văzu cât are de plătit pentru electricitatea consumată
de maşină, i se făcu negru înaintea ochilor. Ar fi fost bucuros să se poată
sfătui cu vechiul său prieten Clapauţius, dar acesta dispăruse, de parcă l-ar
fi înghiţit pământul. Nevoit să-şi stoarcă singur creierii, într-o noapte Trurl
îi tăie maşinii curentul, o demontă, o încarcă pe o navă, o duse pe un mic
planetoid şi acolo o montă la loc, dându-i ca izvor de energie creatoare o
grămadă de atomi.
Apoi se întoarse pe furiş acasă. Dar cu asta
necazurile nu s-au sfârşit, căci Electrobardul, neamaiputând să-şi publice
operele, începu să le transmită pe toate lungimile de undă, provocând
echipajelor rachetelor şi pasagerilor acestora o stare de amorţeală lirică.
Persoanele mai sensibile cădeau pradă crizelor de admiraţie, urmate de o apatie
generală. Stabilind care e cauza, comandantul navigaţiei cosmice se adresă
oficial lui Trurl cu cererea de a lichida imediat aparatul care-i aparţinea şi
care, prin lirismul lui, deranja ordinea publică şi dăuna sănătăţi pasagerilor.
Atunci Trurl începu să se ascundă. Nemaiputând
fi găsit, fură trimişi pe planetoid nişte montori care să-i astupe
Electrobardului orificiul liric. Dar el îi zăpăci pe toţi cu câteva balade,
încât nu-şi putură îndeplini misiunea. În locul lor fură trimişi atunci nişte
surzi, dar Electrobardul le transmise informaţia lirică prin semne. Se vorbea
tot mai mult despre necesitatea trimiterii unei expediţii disciplinare sau
despre bombardarea electropoetului. Din fericire, tocmai atunci îl cumpără un
principe din sistemul astral vecin şi-l transportă, împreună cu micul
planetoid, în împărăţia lui.
Abia acum Trurl putu să-şi facă din nou apariţia
şi să răsufle cu adevărat. Ce-i drept, pe bolta sudică, din când în când se pot
vedea explozii de supernove, cum nici cei mai bătrâni nu-şi amintesc să fi
văzut, şi umblă zvonul că acestea ar avea o oarecare legătură cu poezia. Asta
pentru că principele care-l stăpânea acum pe Electrobard, sclav al unor
capricii cât se poate de ciudate, poruncise, se pare, astroinginerilor lui să-l
conecteze la constelaţia uriaşilor albi şi, ca urmare a acestui fapt fiecare strofă
este transformată în protuberanţe gigantice de sori, cel mai mare poet al
Cosmosului transmiţându-şi astfel operele prin impulsuri de foc tuturor
abisurilor galactice deodată. Într-un cuvânt, acel principe făcu din
Electrobard un motor liric al aglomeraţiilor de stele. Dar chiar dacă în toate
astea ar fi fost măcar o fărâmă de adevăr, lucrurile se petreceau prea departe
ca să poată deranja somnul lui Trurl, care s-a jurat pe toţi sfinţii să nu se
mai apuce niciodată de modelarea cibernetică a proceselor de creaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu