Imparatia oglinzilor strambe (11)

În care Rutluv îi propune frumoasei doamne să devină împărăteasă

—     Suntem pierdute! şopti îngrozită Aglo. Camera asta nu are decît o singură ieşire: în sală!

—     Mai încet, Aglo! Pare-se că Rutluv a şi intrat în sală. Fetele stăteau în spatele uşii masive şi ascultau cu încordare.

Aglo îşi privi prietena. Olga îşi ţinea buzele strînse, iar ochii pe jumătate închişi. Se vedea cît de colo că se gîndea foarte intens la ceva. Aglo o bătu uşor pe umăr! 

     —    Olga, de ce eşti aşa de calmă? Oare nu ţi-e teamă de Rutluv? Mie mi-e grozav de frică! Invaţă-mă şi pe mine cum eă fac să nu-mi fie frică de nimic!

—      Taci! zise încet Olga.

—      Ei, dacă-i aşa, voi fi şi eu curajoasă! rosti Aglo, scuturîndu-şi buclele blonde. Acuşi mă strecor pînă-n dreptul lui Rutluv şi aflu ce pune acolo la cale!...

Şi mai înainte ca Olga să poată scoate un cuvînt, Aglo des­chise încetişor uşa şi se strecură din odaie. Coborînd treptele în vîrful picioarelor, Aglo văzu agitîndu-se pe perete două umbre. Una era a lui Rutluv, cealaltă a frumoasei doamne. Ca să nu fie observată, Aglo se ascunse după o coloană. Umbra lui Rut­luv, cu părul zburlit şi cu nasul coroiat, era de-a dreptul înspăi­mântătoare.

—   Dacă nu vrei să mănînci — răsună vocea frumoasei doamne — bea niţel vin, dragă tată. O să te întărească.

—      Iţi mulţumesc, scumpă fiică, dar am atît de puţină vreme şi atît de multe să-ţi spun.

—      Sunt gata să te-ascult cît doreşti, dragă tată.

—   Au venit vremuri grele, fata mea — începu Rutluv. Poporul refuză tot mai des să lucreze şi să se supună.

—      Şi oglinzile strîmbe, tată dragă?

—   Poporul nu mai crede în născocirea asta, Arepiv! Numai pe împărat îl mai încîntă sticlele acelea! Orăşenii sparg oglin­zile strîmbe în plină stradă, fără să le pese de străji! Iar munci­torii, poftim ce-au început să facă...

Rutluv scoase ceva din buzunar şi-i arătă fiicei sale. Aglo văzu cum se clatină pe perete umbra frumoasei doamne.

 — O oglindă adevărată? strigă ea, îngrozită. Poporul vede adevărul? Înfiorător, tată dragă!

—      Da, înfiorător, Arepiv! Muncitorii mei nu vor să se mai supună.

—       Trebuie siliţi să se supună, tată dragă!

—       Fabricile de oglinzi sunt înconjurate de armată.

—      Ca de obicei, ai procedat înţelept, dragă tată!

—     Dar asta încă nu e totul, fata mea! A venit vremea să punem în fruntea ţării un nou împărat... Rutluv făcu o pauză şi completă: Sau poate... o împărăteasă...

—      O! exclamă frumoasa doamnă.

—      Poporul ştie foarte bine că Topsed al VII-lea e un prostă­nac. Nimeni nu-l iubeşte şi nu-l ia în serios. L-am suportat atîta timp cît în ţară era linişte. Acum însă, pe tron trebuie să se urce altcineva. O persoană inteligentă, hotărâtă şi... frumoasă.

—       Dar cine dintre ai noştri întruneşte asemenea calităţi, tată dragă?

—       Tu, scumpa mea Arepiv!

Frumoasa doamnă se ridică brusc şi, alături de umbra hîdă a lui Rutluv, se profilă silueta ei elegantă.

—      Glumeşti, tată?

—     Nicidecum! Nu eşti frumoasă? N-ai o voce ca o strună de harpă? Ce discursuri ai putea să ţii de pe balconul palatului împărătesc! Atîta doar, străduieşte-te să pari cît mai blîndă, draga mea. Toată împărăţia trebuie să ştie că-i ajuţi cu dărnicie pe cerşetori. Bineînţeles, nu cu oglinzi strîmbe!... Pentru asta însă e nevoie de ceva bani... Foarte puţini!... Ai moştenit min­tea mea. Eşti la fel de rece şi de practică, Arepiv. Cu ajutorul tău voi conduce de minune treburile statului! Voi şti să supun întreaga împărăţie! Spune-mi, eşti de acord, fata mea?

Frumoasa doamnă îşi înclină capul în tăcere şi Rutluv îi atinse părul cu buzele.

—   Împrejurările mă silesc să mă întorc urgent în oraş. Tu însă, draga mea Arepiv, fără nicio clipă de întîrziere trebuie să pleci la Iocsorb. Te miră? Da, e duşmanul meu, dar pentru moment trebuie să acţionăm împreună. Ai să-i duci scrisoarea asta şi sînt convins că-ţi va veni în ajutor. Pentru a grăbi întîlnirea cu Iocsorb te sfătuiesc să foloseşti coridorul subteran. Vezi, nu uita să iei de la Iocsorb cheia care se potriveşte la lacătul din Tumul morţii. De altfel îi spun asta şi în scrisoare.

—      La ce coridor subteran te gîndeşti, tată dragă? întrebă mirată frumoasa doamnă.

—    La vechiul coridor subteran făcut de strămoşii Rutluvilor şi ai Iocsorbilor. Se poate să nu-1 cunoşti? Strămoşii noştri au fost odinioară strâns legaţi printr-o prietenie cavalerească şi au hotărît să-şi unească domeniile printr-un coridor subteran, care începe din pivniţa de vinuri a acestui castel şi se sfîrşeşte undeva în grădina lui Iocsorb.

—     Acum îmi amintesc, tată dragă... Despre un coridor sub­teran mi se povestea în copilărie. Nu ştiu de ce însă mi se părea întotdeauna că totul nu-i decît o legendă. Şi mi-e aşa de frică de întuneric şi de şobolani! Crede-mă, tată, că pînă la Iocsorb tot atît de repede mă duce şi caleaşca. Mai cu seamă că am însoţitori. La castel înnoptează doi paji care merg şi ei la Iocsorb.

—    Cum? Doi paji? urlă Rutluv, şi umbra lui, cu mîna ridi­cată, rămase câteva clipe încremenită pe perete. Astăzi doi paji au fugit din palatul împărătesc! Au furat cheia de la lanţurile Turnului morţii! Din pricina asta nu-l pot executa pe răzvrătit!

—     Imposibil! Deşi, drept să-ţi spun, pajii ăştia mi s-au părut destul de ciudaţi.

Tremurând de frică, Aglo se dădu cîţiva paşi îndărăt, dar se împiedică de o treaptă şi căzu, lovind zgomotos cu palmele în podeaua de cristal. Rutluv se răsuci fulgerător, făcu un salt şi, apucînd-o de guler, o tîrî spre masă.

—    Însăşi providenţa mi-i aruncă în braţe pe fugării ăştia! răcni el, triumfător, cercetînd-o atent pe Aglo. Din capul locului mi s-a părut suspect! Astăzi am aflat că au şi fost în Turnul morţii! Trebuie să aflu de urgenţă de ce vor să ajungă neapărat la Iocsorb!

—      Vai, nu mă strîngeţi de mînă — gemu Aglo. Mă doare... Au!

—      Ce înseamnă toate astea? întrebă mirată frumoasa doamnă.

—      Ascultă, Arepiv dragă! Ţi-o spun eu că ăştia doi sînt paji aşa cum tu eşti spălătoreasă! Ei, puştiule, ce treabă aveţi voi cu Iocsorb?

Aglo tremura şi nu scotea o vorbă.

—      Ei?

—      Au, mă doare!...

Acuşi o să te doară şi mai rău dacă nu spui tot!

—      Au, au, nu mă strângeţi de mînă!

—     Ce treabă aveţi cu Iocsorb? Unde e cheia de la lanţuri?

Aglo tăcea.

—    Ascultă, băiete, dacă nu vorbeşti...

—    Au! Ne duceam în vizită.

     —  Minţi! Dacă nu-mi spui imediat totul, îţi ard mîna cu lumînarea asta!

Aglo nu răspundea. În liniştea din jur se auzea cum îi clănţăne dinţii în gură. Cu mîna liberă, Rutluv luă candelabrul de pe masă şi apropie flacăra lumînării de mîna fetiţei.

Aglo scoase un strigăt şi se clătină:

—      Nu, nu! Am să vă spun...

—      Ei?

Aglo tăcea. Ministrul apropie din nou lumînarea de mîna ei.

—      Au, vă spun! Am vrut...

—      Ce-aţi vrut?

—      Vai, cum mă doare!...

—     Vorbeşte odată, băiatule!

—     Au... acuşi... Ei bine, n-o să-ţi spun nimic, lua-te-ar dracu!

Cu o lovitură puternică, Rutluv o trânti pe Aglo la pămînt. Fetiţa simţi că totul se învârteşte în jur şi pentru o clipă îşi pierdu cunoştinţa.

—   Las-că mai stăm noi de vorbă! strigă ameninţător mi­nistrul. Iar acum, să auzim ce-o să ne spună celălalt ,,paj“. Rutluv urcă în grabă treptele şi deschise brusc uşa camerei în care se găsea Olga. O văzu pe pervazul ferestrei, gata să se arunce afară.

—       Stai! răcni Rutluv pe un ton poruncitor.

Insă Olga sări şi Rutluv, alergînd la fereastră, auzi departe, jos, un plescăit de apă.

—    Căutaţi în rîu! strigă Rutluv, năvălind în sală, cu buzele crispate de furie şi împroşcînd bale în toate părţile. Să mi-l aduceţi viu ori mort! Iar pe ăstălalt aruncaţi-l în beci! Iute!

Slugile o luară pe Aglo şi plecară cu ea. Iar peste un ceas, aceleaşi slugi îi raportară lui Rutluv că pajul care sărise în rîu n-a putut fi găsit. Furios din cale-afară, ministrul porunci să se continue cercetările.

—   Precum vezi, dragă Arepiv, situaţia se înrăutăţeşte — zise el, gîfîind şi ştergîndu-şi broboanele de sudoare de pe frunte. Merg şi eu cu tine la Iocsorb! O luăm prin coridorul subteran? Nu? Bine, dă ordin să se pregătească neîntârziat caleaşca! Iar între timp, caii mei să se odihnească.

Cap10  Cap12