Imparatia oglinzilor strambe (12)

În care se povesteşte cum Olga era cît pe ce să se înece în cascadă

Olga înota bine. Vrînd să scape de Rutluv, s-a aruncat neînfricată în rîu. Se cufundă adînc în apă, atinse cu picioarele fundul stîncos şi făcu un efort, săltîndu-se numaidecît. Apa o aduse uşor la suprafaţă.

Scoţînd capul afară, Olga îşi trase răsuflarea şi ascultă cu atenţie. In jur era linişte şi întuneric. Curentul apei o îndepărta cu repeziciune de castel, purtînd-o spre întunericul strîmtorii unde se auzea un vuiet surd de valuri ce se rostogoleau. Era pesemne o cascadă. Asta înseamnă că... nu-i mai rămîn decît cîteva clipe de trăit... O cuprinse teama. Încercă să înoate spre mal, dar îi venea foarte greu să lupte împotriva curentului. Vuietul cascadei se auzea din ce în ce mai puternic. Curentul coti brusc şi o răsuci în loc pe fată, lovind-o cu capul de o piatră ascunsă sub apă.

     Olga îşi pierdu cunoştinţa, iar peste o clipă, cînd îşi veni în fire, văzu în faţă o mică insulă, situată ceva mai la stînga de direcţia în care o purta curentul. Fetiţa înotă spre ea, încordîndu-şi ultimele puteri. Peste cîteva clipe, torentul vijelios o aruncă pe insulă, care nu era altceva decît o stîncă uriaşă.

Rămase aici multă vreme, întinsă cu faţa în jos şi cu mîinile încleştate de un colţ al stîncii. Ceva mai încolo, la cîţiva paşi, clocotea cascada. Apa se rostogolea cu vuiet la vale şi mii de stropi mărunţi formau un nor compact care se rotea neîncetat deasupra torentului.

Olga privi în sus şi văzu deasupra capului cîteva frunze. Un stejar bătrîn, aplecat peste rîu, întindea înspre stîncă o creangă groasă de parcă ar fi întins o mînâ. Olga se ridică în picioare şi încercă să apuce creanga. Era însă prea sus, şi fetiţa, făcînd o mişcare greşită, alunecă, gata să se rostogolească în apă.

Rămase cîteva clipe în loc, apoi măsură din ochi distanţa şi făcu un salt. Se agăţă de creangă şi abia acum îşi dădu seama că pantofii plini de apă şi hainele ude leoarcă o vor împiedica să se urce pe creangă. Îi va veni greu. Cum de nu i-a trecut prin minte să se dezbrace? Sleită de puteri, stătea atîrnată deasupra stîncii. Prin urmare, totul s-a sfîrşit... Olga scrîşni din dinţi. „Ba nu, nu, orice ar fi, trebuie să mă urc în copac!“ îşi zise ea şi, încordîndu-şi ultimele puteri, săltă un picior pe creangă. Asta a fost salvarea ei.

Cam o jumătate de minut rămase aşa, odihnindu-se. Apoi, făcînd încă un efort, se aşeză călare pe creangă şi, sprijinindu-se în mîini cu băgare de seamă, înaintă pînă la trunchiul copacului. Se instală mai comod pe partea mai groasă a crengii şi privi în jur. Pe mal, două siluete omeneşti se apropiau de stejar. Cu toate că lumina lunii era destul de palidă, Olga îi recunoscu pe slujitorii frumoasei doamne. Cei doi se opriră la umbra steja­rului. Unul din ei strigă în gura mare, căutînd să acopere vuie­tul cascadei:

—         Auzi, Bor! Crezi că s-a înecat?

—         Ba bine că nu! răspunse tot atît de tare Bor. In partea asta a rîului, nici chiar un om în toată firea nu scapă cu viaţă! D-apoi un copil! Şi chiar dacă a scăpat, cu atît mai bine. Să tragem cîteva fumuri, prietene!

Slujitorii îşi aprinseră pipele şi îşi văzură de drum.

Olga se dădu repede jos din copac şi o porni pe poteca în­gustă de munte, păşind cu atenţie şi uitîndu-se ţintă înainte. Norul întunecos care acoperise luna pentru cîteva clipe lunecă după o stîncă şi totul se lumină în jur. Olga se învioră şi grăbi pasul. Curînd însă, luna se ascunse şi ea după stîncă, norii acoperiră cerul şi se făcu întuneric beznă.

In faţă se zăriră nişte umbre stranii, cîteva perechi de ochi luciră în beznă. Se auzi un urlet sălbatic şi respingător. „Şacalii, pesemne”... — îşi zise în gînd Olga.

Se opri în loc şi ridică de jos cîteva pietre.

—         Marş! Marş de-aici! strigă ea, aruncînd cu pietre în întuneric.

Şacalii o luară la fugă. Olgăi i se păru chiar că fugeau cu cozile între picioare. Porni din nou, cîntînd în surdină cîntecul pionieresc al detaşamentului său:

De piedici mari, cînd ţelu-i clar,

Tu nu te-nspăimînta.

Tot înainte, aşadar,

Cum cere ţara ta!

Cîntînd, Olga auzea parcă vorbele încurajatoare ale unui bun prieten. Mergea mereu înainte. Se împurpurau piscurile munţilor, mai vesel clipoceau izvoarele. Apoi răsări soarele, şi Olga se opri uluită în loc.

Jos, departe de tot, se vedea o oglindă uriaşă ce începea de la poalele muntelui pe care stătea Olga şi se pierdea, contopindu-se cu cerul, tocmai dincolo de linia orizontului. Munţii, soa­rele, norii se reflectau în oglinda strălucitoare. Era o privelişte minunată. Şi pretutindeni, pe suprafaţa sinilie, Olga văzu oa­meni muncind. Pricepu numaidecît că erau plantaţiile de orez ale ministrului Iocsorb.

Coborînd de pe munte, Olga se opri şi respiră adînc. Începeau plantaţiile de orez. Acum însă, văzute de aproape, ele nu mai semănau cu o oglindă sinilie. Erau mlaştini obişnuite deasupra cărora plutea un abur cald, cu miros de lut umed. In apa stă­tută colcăiau o sumedenie de larve. Gîndaci cu picioruşe lungi şi subţiri mişunau la suprafaţă.

Poteca o cotea la dreapta şi, şerpuind printre colibe mici de papură, ducea spre un deal înalt, pe care, înconjurată de verdeaţă, Olga zări o clădire frumoasă, cu coloane albe la intrare.

„Pesemne e castelul lui Iocsorb” — îşi zise Olga, înaintînd printre colibele de papură şi întîlnind ici-colo, pe uliţa pustie, doar străjeri cu un aer plictisit şi copii cu buze palide şi ochii încercănaţi. Copiii aceştia o petreceau cu priviri mirate, iar străjerii ridicau halebardele, salutîndu-1 pe pajul maiestă­ţii sale.

„Bieţii copii, ce palizi sunt — se gîndea Olga. Cei mari mun­cesc desigur cu toţii pe plantaţiile de orez."

Nu greşise. Acolo unde se sfîrşeau colibele şi începea mlaş­tina văzu bătrîni alături de tineri trudind pînă la brîu în apă. Dar ce e asta? I se păru că aude cîteva glasuri cîntînd în sur­dină acelaşi cîntec pe care-1 auzise mai înainte :

Trăim slujindu-i pe bogaţi,

Minciuna vrea să ne doboare,

Dar afle gîzii blestemaţi

Că Adevărul moarte n-are!

Olga simţi că inima începe să-i bată mai tare, că i se pune un nod în gît şi că o podidesc lacrimile. Nu cunoştea pe niciunul dintre oamenii aceştia care munceau în apa stătută, dar îşi dădea seama că va găsi printre ei mulţi prieteni adevăraţi.

„Şi totuşi, cum ajung la Iocsorb? Ce-i spun?” se întrebă ea. „Voi reuşi oare să pun mîna pe cheie?“ Scutură din cap şi îşi zise: „Nu, nu trebuie să-mi pierd speranţa. E mai bine să cumpănesc totul în linişte. Tata rîdea întotdeauna de felul meu pripit de a fi şi-mi repeta într-una: «Graba strică treaba». Tată dragă! Of, dacă ai vedea-o acuma pe fiica ta! Desigur ai zice: «Vezi ce greşeli faci, Olga? Şi toate astea, fiindcă nu-i asculţi pe cei mari şi-ţi vîri nasul unde nu-ţi fierbe oala!» Ce-aş putea răspunde? Aş zice că am vrut să văd şi eu măcar cu un ochi cum arată o împărăţie din basme. Oare cînd am aflat că Neteirp trebuie să fie executat, nu era de datoria mea să-l salvez? Oare tata şi mama, chiar şi bunica, în situaţia mea, n-ar fi procedat la fel? Şi totuşi, ce-i de făcut acuma? Ce-o fi cu Aglo? Unde e? O fi scăpat din ghearele lui Rutluv? Of! Ce greşeală am făcut rămînînd peste noapte la Arepiv!“ se gîndea Olga, apropiindu-se de castelul lui Iocsorb.

— Of, Aglo, Aglo! Cît de greu îmi e cu tine — îşi continuă Olga firul gîndurilor, de data asta însă cu voce tare. Şi totuşi eşti o fată bună şi eşti singura mea prietenă în ţara asta străină... Cît de mult aş vrea să te văd!

Olga coti, mai făcu doi-trei paşi şi se apropie de grilajul castelului. In faţa porţii stătea o caleaşcă la care erau înhămaţi patru cai. Pe capră se afla Bor. Mergînd pe potecă, şi nu pe drum, Olga nu putuse să vadă caleaşca ce zbura ca o vijelie prin munţi, aducîndu-i la castelul lui Iocsorb pe Rutluv şi pe fiica lui, Arepiv.

Cap11  Cap13