În
care Aglo se convinge de existenţa coridorului subteran
Iată
ce s-a întâmplat mai înainte ca Bor să ajungă la castelul lui Iocsorb. Ţinînd
torţa sus, deasupra capului, Bor o ducea pe Aglo în subsol.
—
Care va să zică eşti muncitor la fabrica de
oglinzi şi nicidecum paj! Aşa e? întrebă Bor, măsurînd-o pe Aglo din creştet
pînă-n tălpi. Şi ce ţi-o fi trăsnit prin minte să te iei în beţe cu Rutluv?
— Of, unchiule Bor, zău că n-am nici o vină.
— Te cred... Numai că stăpînilor noştri puţin le
pasă cine-i vinovat şi cine nu.
— Cred că n-o să-ţi fie chiar aşa de moale,
flăcăule... Ia stai niţel: da’ de unde ştii tu cum mă cheamă pe mine?
—
Am fost prezentă... Adică nu... Am fost
prezent cînd fata lui Rutluv te-a lovit cu cravaşa peste faţă şi ţi-a zis Bor.
—
Ce să-i faci! Viaţă de cîine! mormăi Bor şi se
opri nehotărît în loc.
Zidul de piatră al
hrubei avea cîteva uşi.
— Unde să te mai bag şi pe tine, flăcăule? zise
el după o clipă de gîndire. Pe cinstea mea că te-aş face scăpat, dar asta
înseamnă că trebuie să-mi iau adio de la viaţă!
Aglo îi răspunse în
grabă:
— Nu-mi da drumul, unchiule Bor. Bagă-mă mai
bine în pivniţa cu vinuri.
— In pivniţa cu vinuri? zîmbi Bor. Nu cumva ţi-o
fi şi ţie poftă să guşti din licoarea aceea străveche, atît de îndrăgită de
stăpînii noştri? Ia ascultă, da’ ştii că n-ai avut o idee rea? In pivniţa de
vinuri ai să te poţi barem odihni pe butoaie... Haide!
Bor se apropie de una din uşi şi descuie un lacăt uriaş. Uşile se deschiseră scîrţîind
din balamalele ruginite. Bor o lăsă pe Aglo să intre în pivniţă. Era o încăpere
joasă, cu tavanul boltit. In dreapta şi în stînga stăteau aliniate butoaiele
înnegrite de vreme. Cărarea dintre ele se pierdea în beznă. Mirosea a umezeală
şi a mucegai.
— Vai, ce înspăimîntător e să rămîi aici singur!
zise Aglo în şoaptă.
— Ţi-aş putea lăsa torţa, băieţaşule.
— Iţi mulţumesc, unchiule Bor!
— Cînd ţi-o fi somn, culcă-te şi tu pe butoaiele
astea, că dacă te-ntinzi pe jos, intră un frig în tine de-o să-ţi scîrţîie
încheieturile toată viaţa.
Aglo
însă nu se gîndea la odihnă. De îndată ce de partea cealaltă a uşii se auzi
ţăcănitul surd al lacătului ruginit, fetiţa o porni înainte pe poteca dintre
butoaie, luminîndu-şi drumul cu torţa. Poteca se sfîrşea în faţa unui zid de
nepătruns. Aglo se opri dezamăgită în faţa zidului şi îl pipăi. Era atît de
rece şi de umed !
Fetiţa
se întoarse pe acelaşi drum, cercetă totul cu atenţie, dar iarăşi nu văzu nimic
în afară de butoaie şi ziduri mucezite, luminate de flacăra tremurîndă a
torţei.
Incepînd
să simtă frigul şi umezeala hrubei, ţopăi de două-trei ori ca să se mai
încălzească. Apoi fugi îndărăt, se opri şi bătu cu pumnul în zid.
„Da’
unde o fi cordidorul subteran? se gîndi ea, pierzîndu-şi răbdarea. Rutluv
spunea doar că porneşte din pivniţa de vinuri. “
Aglo
ridică facla mai sus, ca să lumineze toate ungherele, şi se dădu înapoi.
— Cine-i acolo? întrebă ea, speriată.
Intr-un
ungher, ascuns după butoi, stătea un om. Purta zale de cavaler şi o cască de
metal cu apărătoarea trasă pe faţă. Intr-o mînă ţinea un scut, pe care Aglo
văzu o emblemă cu un vultur, iar în cealaltă o lance.
— De ce nu vorbiţi? întrebă Aglo încet, cu
răsuflarea întretăiată.
Omul
tăcea. Fetiţa ridică torţa şi mai sus, vrînd să-i vadă ochii prin crăpăturile
înguste ale apărătorii.
— Păziţi probabil butoaiele astea cu vin? adăugă
ea după o scurtă tăcere.
Omul
îmbrăcat în zale de cavaler nu scotea nicio vorbă.
— Să nu credeţi, vă rog, că am vrut să gust ceva
din lic... licorile voastre — bodogăni Aglo. Nu pot suferi vinul!
Omul
continua să tacă şi Aglo îi zise cu glas rugător:
— Vă implor, spuneţi măcar un cuvînt. Mă
înspăimîntă grozav tăcerea asta...
Cavalerului
pesemne că nici nu-i păsa de ea. Pînă la urmă, Aglo prinse curaj şi ridică
tonul:
— N-ai decît să taci cît ţi-o
plăcea! Numai să nu-ţi închipui carecumva că, într-adevăr, mi-e teamă de
tăcerea dumitale!
Se
strecură apoi între perete şi butoi şi se opri chiar în faţa cavalerului.
—
Hei! strigă ea, ameninţător. Dacă te-ai dezvăţat să vorbeşti, nu sta cel puţin
ca o momîie şi nu speria fetiţele... adică, am vrut să spun, băieţii...
Apoi,
prinzînd curaj, Aglo ciocăni cu degetele în pieptul de metal al cavalerului.
Zalele sunară a gol şi fetiţa izbucni în rîs. Sub zale nu era nimic. Omul
metalic era gol pe dinăuntru, ca un butoi din care s-a scurs vinul.
Zîmbind,
Aglo mai ciocăni odată în zalele cavalerului, trase de apărătoare, atinse
lancea şi, în sfîrşit, se rezemă oftînd de scutul cu emblema care înfăţişa un
vultur. Deodată scutul se mişcă din loc. Nişte arcuri zăngăniră înăuntrul
cavalerului şi ceva scîrţîi chiar în spatele fetiţei.
Aglo
se întoarse brusc şi încremeni de uimire: o parte din zid se lăsase la pămînt.
Torţa lumină cîteva trepte înguste care duceau în jos: era coridorul
subteran...
Aglo
coborî în grabă treptele lunecoase de piatră şi porni de-a lungul unui coridor
strîmt; curînd însă, torţa pîlpîi de cîteva ori şi se stinse.
Aruncînd-o
cît colo, Aglo îşi continuă drumul, ţinînd în permanenţă mîinile întinse. De pe
tavanul mucegăit se scurgeau picături reci. De cîteva ori simţi cum îi trec pe
la picioare şobolani, atingînd-o fulgerător. Inima bietei fetiţe bătea cu
putere. Dar Aglo nu se lăsa. Mergea hotărîtă înainte, rostind în şoaptă
cuvintele cîntecului pe care-l învăţase de la Olga:
De greu să nu te
temi de fel!
Te poartă, veşnic viu,
De-i zi ori noapte, către ţel,
Drapelul purpuriu!
Şi
iată, în sfîrşit, în faţă se zări o lumină palidă care abia răzbea prin
crăpăturile zidului ce părea că baricadează coridorul subteran. Pe Aglo însă,
lumina aceasta palidă o bucură întocmai cum te bucură răsăritul soarelui! Văzu
alături o pîrghie şi pricepu pe dată că trebuie să apese pe ea ca să deschidă
trecerea. Dar chiar în clipa cînd ducea mîna spre pîrghie, auzi o voce.
Privind
printr-o crăpătură, cu mîna streaşină la ochi, Aglo văzu o balustradă albă, în
formă de semicerc, năpădită de verdeaţă. Pesemne că era un boschet. In spatele
lui se desluşeau vîrfurile unei clădiri uriaşe. Pesemne că boschetul era
construit pe un loc foarte înalt.
Aglo
privi printr-o altă crăpătură şi-i văzu pe Rutluv, pe Arpiv şi pe Iocsorb, care
stăteau la masă, tolăniţi în fotolii moi şi încăpătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu