Imparatia oglinzilor strambe (16) (final)

În care Olga aude din nou vocea oglinzii fermecate

E greu să descrii tot ce se petrecea jos pe cînd Olga cobora din turn.

 —    S-a sfîrşit cu Rutluv! S-a sfîrşit cu Rutluv! striga din răsputeri străjerul, aruncîndu-şi halebarda în aer. De cîţi ani aştept clipa asta!

Din toate părţile oraşului, oamenii năvăleau spre turn. Prin­tre ei se afla o mulţime de băieţi şi de fetiţe. Aglo venea cu Neteirp şi cu Bor. Toţi trei se repeziră la Olga, s-o sufoce nu alta cu îmbrăţişările lor. Apoi, dînd lumea la o parte, se-apro­pie de ei o femeie cu bonetă albă.

Imparatia oglinzilor strambe (15)

În care Olga îl eliberează pe Neteirp şi-l învinge pe Rutluv 

    Caii goneau atît de repede, încît fetiţelor li se părea une­ori că nu se află într-o caleaşcă obişnuită care merge pe pămînt, ci într-una care zboară prin văzduh. Prăpăstii înspăimîntătoare şi stînci povîrnite străjuiau drumul care şerpuia prin munţi şi care, pornind în spirală, se ridica tot mai sus, şi mai sus. Un vînt năprasnic şuiera şi le izbea pe fetiţe drept în faţă.

—   Numai să nu întîrziem, Aglo!

—   Da, Olga, să nu întîrziem!

—   Mai iute, mai iute, unchiule Bor!

Imparatia oglinzilor strambe (14)

În care Aglo se întîlneşte cu Olga

Aglo îl privea pe omul alcătuit din două globuri şi îşi muşca buzele, abia stăpînindu-şi rîsul. Ochii omului, situaţi pe globul superior, erau acoperiţi de pleoape zbîrcite. Iocsorb se gîndea la ceva. Rutluv şi Arepiv aşteptau în tăcere. Şi iată că pleoapele lui Iocsorb se ridicară, descoperindu-i ochii bulbucaţi.

—   Sunt de acord cu dumneata, Rutluv — zise, în sfîrşit, Iocsorb. Avem nevoie de un împărat nou. Da, da, un îm­părat nou!

Imparatia oglinzilor strambe (13)

În care Aglo se convinge de existenţa coridorului subteran

Iată ce s-a întâmplat mai înainte ca Bor să ajungă la caste­lul lui Iocsorb. Ţinînd torţa sus, deasupra capului, Bor o ducea pe Aglo în subsol.

—     Care va să zică eşti muncitor la fabrica de oglinzi şi nicidecum paj! Aşa e? întrebă Bor, măsurînd-o pe Aglo din creştet pînă-n tălpi. Şi ce ţi-o fi trăsnit prin minte să te iei în beţe cu Rutluv?

—    Of, unchiule Bor, zău că n-am nici o vină.

—    Te cred... Numai că stăpînilor noştri puţin le pasă cine-i vinovat şi cine nu.

—     Şi ce-au de gînd să facă pîn’la urmă cu mine, un­chiule Bor? 

Imparatia oglinzilor strambe (12)

În care se povesteşte cum Olga era cît pe ce să se înece în cascadă

Olga înota bine. Vrînd să scape de Rutluv, s-a aruncat neînfricată în rîu. Se cufundă adînc în apă, atinse cu picioarele fundul stîncos şi făcu un efort, săltîndu-se numaidecît. Apa o aduse uşor la suprafaţă.

Scoţînd capul afară, Olga îşi trase răsuflarea şi ascultă cu atenţie. In jur era linişte şi întuneric. Curentul apei o îndepărta cu repeziciune de castel, purtînd-o spre întunericul strîmtorii unde se auzea un vuiet surd de valuri ce se rostogoleau. Era pesemne o cascadă. Asta înseamnă că... nu-i mai rămîn decît cîteva clipe de trăit... O cuprinse teama. Încercă să înoate spre mal, dar îi venea foarte greu să lupte împotriva curentului. Vuietul cascadei se auzea din ce în ce mai puternic. Curentul coti brusc şi o răsuci în loc pe fată, lovind-o cu capul de o piatră ascunsă sub apă.

Imparatia oglinzilor strambe (11)

În care Rutluv îi propune frumoasei doamne să devină împărăteasă

—     Suntem pierdute! şopti îngrozită Aglo. Camera asta nu are decît o singură ieşire: în sală!

—     Mai încet, Aglo! Pare-se că Rutluv a şi intrat în sală. Fetele stăteau în spatele uşii masive şi ascultau cu încordare.

Aglo îşi privi prietena. Olga îşi ţinea buzele strînse, iar ochii pe jumătate închişi. Se vedea cît de colo că se gîndea foarte intens la ceva. Aglo o bătu uşor pe umăr! 

Imparatia oglinzilor strambe (10)

În care Olga şi Aglo nimeresc în castelul frumoasei doamne

Cei patru cai înhămaţi la caleaşcă goneau ca vîntul spre şirul de munţi ale căror piscuri scînteiau în depărtare. Pot­coavele de argint sunau ritmic pe drumul de piatră ce se pier­dea undeva în ceaţa de la poalele munţilor.

De la o vreme, Aglo se plictisi să tot privească ogoarele şi pătratele verzi ale podgoriilor împărăteşti.

— Hai să vorbim despre ceva, Olga — zise ea cu un aer ofensat. De ce taci tot timpul?

Imparatia oglinzilor strambe (9)

În care Olga şi Aglo ascultă ce-a vorbit împăratul cu Rutluv 

Abia seara tîrziu, mătuşa Agard trezi fetiţele din somn.

—     Împăratul o să vrea pesemne să afle cîte oglinzi aţi nu­mărat, făzăneilor. Şi mai trebuie să vă şi ondulez părul...

—    Acuşi ne sculăm, mătuşă Agard zise Olga, simţind că nu e în stare să deschidă ochii. Of, ce somn îmi e!

—      Cred şi eu! N-ai dormit toată noaptea!

Imparatia oglinzilor strambe (8)

În care Olga şi Aglo pătrund în Turnul morţii 

În liniştea deplină a nopţii, o caleaşcă la care erau înhă­maţi patru cai gonea cu zgomot pe străzile pustii ale oraşului. Părăsind periferiile, caleaşca se apropie de un turn uriaş, a cărui siluetă întunecată se înălţa deasupra oraşului şi se pierdea undeva dincolo de nori.

Caleaşca se opri şi din ea săriră sprinten două umbre sub­ţirele şi scunde. Din întuneric, o matahală de străjer le ieşi în întâmpinare.

—      În numele împăratului! strigă el, ridicînd halebarda. Intrarea interzisă! Trecerea interzisă!...

Imparatia oglinzilor strambe (7)

În care împăratul le vorbeşte pajilor despre „o problemă de stat extrem de importantă"

  Tronul aurit era bătut tot cu nestemate. Olga şi Aglo nu se uitau însă la pietrele acestea sclipitoare, ci la o cheie mare atîrnată deasupra tronului. Cheia de la lanţurile lui Neteirp

   

Imparatia oglinzilor strambe (6)

În care pajul cu aluniţă pe obrazul drept îi dă împăratului o lecţie de aritmetică

 Doi paji frumoşi, cu bucle aurii, în veşminte frumoase de catifea, intrară într-o sală a palatului unde nu era ţipenie de om. Călcînd cu pantofii lor strălucitori pe podeaua de cristal a sălii, cei doi paji se apropiară de o masă uriaşă, încărcată cu tot soiul de tacîmuri şi farfurii, şi se opriră unul în dreapta, celălalt în stînga jilţului în care trebuia să se aşeze împăratul.

—  Oare împăratul o să ia singur gustarea de dimineaţă? La masa asta încap cinci sute de oameni! zise pajul cu aluniţă pe obrazul drept.

—   Ssst... vine cineva! şopti pajul cu aluniţă pe obrazul stîng. Îmi tremură genunchii de frică.

       

Imparatia oglinzilor strambe (5)

În care Olga şi Aglo devin paji la curtea împăratului

—  Ce mai fazani! exclamă uimită mătuşa Agard. Jur pe toate oglinzile strîmbe ale împărăţiei că eu, bucătăreasă bătrînă, n-am văzut în viaţa mea vînat cu funde în cosiţe!

     Murdare şi ruşinate, cele două fetiţe se ridicară în picioare în faţa femeii, a cărei tichie albă se înălţa ca un munte troienit deasupra chipului ei rumen şi plin de bunătate.

—   Vai, făzăneilor! Da’ cum aţi nimerit în coş? Pesemne nu degeaba ziceau oamenii ceia că a fost o vînătoare pe cinste!

Imparatia oglinzilor strambe (4)

În care Olga şi Aglo nimeresc în bucătăria palatului

   Cerul era spuzit de stele cînd Olga şi Aglo ajunseră în faţa palatului. Înăuntru, în sălile vaste, ardeau zeci de policandre, şi lumina lor, oglindindu-se în pereţii şi în gemurile de cristal, părea un şuvoi revărsat în care străluceau toate culorile curcubeului. Dincolo de zidul palatului se auzea clipocind apa havuzurilor, iar în copaci răsuna cîntecul vrăjit al unor păsări nevăzute.

Imparatia oglinzilor strambe (3)

În care Olga face o plimbare prin oraşul de poveste şi se convinge că nu tot ce străluceşte e aur

     Cele doua fetiţe ajunseră pe culmea dealului, de pe care se deschidea o privelişte minunată. De aici pornea o scară uriaşă de sticlă, iar jos, la capătul ei, se întindea oraşul. Era un oraş cu clădiri făurite din sticlă multicoloră, cu nenumărate turnuri în care razele de soare se răsfrîngeau ca o văpaie şi-ţi luau ochii.

Ţinîndu-se de mînă, Olga şi Aglo începură să coboare scara. Treptele sunau ca nişte strune sub picioarele lor. De o parte şi de alta, scara era străjuită de oglinzi imense. Privind într-una din ele, Olga văzu două fetiţe foarte grase şi îndesate.

Imparatia oglinzilor strambe (2)

În care Olga face cunoştinţă cu propria ei imagine şi nimereşte într-o ţară de poveşti

   Sunetele cristaline răsunau din ce în ce mai puternice. Va­luri albastre porneau unul după altul pe suprafaţa lucie a oglinzii. Ele deveneau tot mai albastre, şi mai albastre, pînă cînd cristalul ajunse să nu mai oglindească nimic. Apoi valu­rile se împrăştiară aşa cum se împrăştie ceaţa, şi sunetele dispărură. Din nou Olga văzu în oglindă şi antreul, şi propria ei imagine. Cristalul dispăruse însă. Rămăsese numai rama oglin­zii, şi Olga simţi cum de acolo, din partea cealaltă, vine o adiere de vînt.

  

Imparatia oglinzilor strambe (1)

În care Olga se ceartă cu bunica şi aude vocea oglinzii fermecate

     Aş vrea, cu voia dumneavoastră, să vă spun povestea unei fetiţe pe care o cheamă Olga şi care, pe neaşteptate, s-a uitat la ea însăşi cu ochii altuia, ca şi cum s-ar fi uitat la o persoană străină. S-a văzut, adică, aşa cum nu te poţi vedea niciodată, cum poţi vedea doar o fetiţă din faţa ta, să zicem o soră ori o prietenă. Aşadar, fetiţa Olga s-a privit multă vreme, şi lucrul acesta a ajutat-o să scape de acele neajunsuri pe care altă dată ea nu le băga în seamă.

Imparatia oglinzilor strambe

In 1956 aparea prima traducere a cartii rusului Vladimir Gubarev intitulata "Imparatia oglinzilor strambe". Pe vremea aia inca nu eram nascut, asa incat coperta cartii pe care o am in fata nu-mi spune nimic. Textul, insa, nu difera cu nimic de cel al editiei a doua, cea pe care o stiu eu si care a aparut, cred, spre sfarsitul anilor 60.