Imparatia oglinzilor strambe (1)

În care Olga se ceartă cu bunica şi aude vocea oglinzii fermecate

     Aş vrea, cu voia dumneavoastră, să vă spun povestea unei fetiţe pe care o cheamă Olga şi care, pe neaşteptate, s-a uitat la ea însăşi cu ochii altuia, ca şi cum s-ar fi uitat la o persoană străină. S-a văzut, adică, aşa cum nu te poţi vedea niciodată, cum poţi vedea doar o fetiţă din faţa ta, să zicem o soră ori o prietenă. Aşadar, fetiţa Olga s-a privit multă vreme, şi lucrul acesta a ajutat-o să scape de acele neajunsuri pe care altă dată ea nu le băga în seamă.

     Dar ce anume credeţi dumneavoastră ca e cel mai important în toată povestea asta? Iată ce: faptul că Olga s-a convins că pînă şi cele mai mici lipsuri de caracter pot deveni piedici serioase în calea spre ţelul pe care ţi l-ai propus. Fetiţa noastră a nimerit într-o ţară de poveşti, unde i-a fost dat să treacă prin multe aventuri primejdioase, asemănătoare cu acelea despre care citise ea în cărţile cu poveşti de demult. Poate că şi dum­neavoastră aţi citit poveştile acelea vechi în care regii, prinţii şi doamnele de onoare sunt fiinţe atît de blinde, de mărinimoase şi de dulcege, încît par unse cu miere din creştet pînă-n tălpi. Şi iată că, pe nepusă masă, o fetiţă sovietică pe care o cheamă Olga a nimerit într-o ţară de poveşti şi a văzut acolo... Dar hai s-o luăm pe-ndelete şi veţi afla tot ce s-a întîmplat.

...In dimineaţa aceea Olga s-a purtat din cale-afară de urît. A zăbovit în pat pînă tîrziu, iar cînd bunica a încercat s-o tre­zească, a bătut din picior şi a ţipat cu o voce piţigăiată şi respingătoare:

—Lasă-mă-n pace! Ce te ţii de capul meu?

—Olga! repetă bunica. Să ştii că întîrzii la şcoală! Vocea bunicii era calmă şi blîndă, fiindcă toate bunicile sunt foarte blînde. Ele îşi iubesc atît de mult nepoţeii, încît nu se supără nici măcar atunci cînd fetiţele răsfăţate le spun fel de fel de obrăznicii.

— Iar ai citit în pat pînă tirziu — se văicări bunica, ridicînd de jos o carte pe coperta căreia sta scris: „Poveşti". Poftim! Păi te cred şi eu că ţi-i somn!

Olga se aşeză pe pat, bălăbănindu-şi picioarele desculţe. Se uita chiorîş la bunică-sa, privind-o cu un singur ochi, fiindcă pe celălalt îl mai ţinea încă închis.

— Vai ce rea eşti, bunico! Niciodată nu mă laşi să dorm în voie!

Rochia Olgăi se tăvălea sub pat. Un pantof, după îndelungate cercetări, a fost descoperit sub dulapul cu cărţi. Apoi, cînd bu­nica îi împletea cosiţele, Olga se răsucea pe scaun şi striga me­reu: „Au, mă doare!”, deşi în realitate nu o durea cîtuşi de puţin. Iar după ce îşi luă gustarea, Olga nu reuşi să-şi găsească nici cărţile, nici caietele.

     —Ieri le-am pus aici pe masă. Ce-ai făcut cu ele? Pe unde le-ai rătăcit? bombănea fetiţa, bătînd din picior.

Bunica răspunse calmă:

      —Eu nu-mi rătăcesc niciodată lucrurile. Ai grijă şi pune-le şi tu la locul lor.

   —Ba nu, ba nu! strigă Olga. Întotdeauna îmi pun lucru­rile în ordine! Tu mi-ai ascuns cărţile!... Dinadins!...

La auzul ultimelor cuvinte, pînă şi bunica îşi pierdu cu desăvîrşire răbdarea. O privi pe Olga şi zise, ridicînd tonul:

     —Neruşinato! Ei, stai tu! Îndată ce tata şi mama se vor întoarce de la lucru, le spun eu tot!

Ameninţarea îşi făcu efectul, deoarece Olga ştia de frica părinţilor săi. Bodogăni doar: „Ei, şi?”, se bosumflă şi se vîrî sub pat. Bineînţeles, cărţile nu erau acolo. Nu erau nici în baie, nici în bucătărie. Nu se ştie cîtă vreme le-ar mai fi căutat, dacă bunica n-ar fi aruncat o privire în servieta Olgăi.

     —Vezi cît eşti de distrată, Olga? Cu mîna ta le-ai pus aseară în servietă! Zău, tare aş vrea să te vezi odată cu ochii altuia! N-ai idee cît de ruşine ţi-ar fi!

Olga se simţi totuşi ruşinată pentru vorbele spuse bunicii, o sărută pe bătrînă pe obraz, îşi luă servieta şi se duse în antreu să-şi pună paltonul. Acolo, în antreu, se afla o oglindă mare, în faţa căreia Olgăi îi plăcea atît de mult să se-nvîrtească şi să pozeze.

    —Imbracă-te mai repede, Olga! îi strigă din urmă bunica. Mai sunt zece minute şi sună clopoţelul!

    Olga însă nici nu se gîndea să se-mbrace. Din oglindă o pri­vea o fetiţă cu şorţ negru şi cravată roşie la gît. Era o fetiţă ca toate celelalte, cu nişte ochi mari, albaştri, cu funde frumos legate în cosiţele de culoarea spicului de grîu. Olga se credea tare frumoasă şi de aceea nu-şi putea lua ochii de la fetiţa care o privea din oglindă. Aşa i se întîmpla întotdeauna.

— Cum, încă n-ai plecat? strigă bunica, făcîndu-şi apariţia în antreu. Aşa nu mai merge! Să ştii că astăzi o să le spun tot mamei şi tatii.

— Ei, şi? răspunse Olga şi începu să se îmbrace.

— Eşti în clasa a cincea şi te porţi de parcă ai fi la grădi­niţă. Of, de te-ai putea vedea cu ochii altuia!

În ziua aceea Olga se-ntoarse de la scoală, tunînd şi fulgerînd. Se certase cu colegele ei. Între noi fie vorba, nu era pen­tru prima dată. Se mai certase şi înainte, şi aproape întotdeauna ea era cea vinovată.

— Ce mofturoasă eşti! i-au spus colegele. Să ştii că stricăm prietenia!

— Ei, şi? zise Olga, ţuguindu-şi buzele şi prefăcîndu-se că-i pasă prea puţin. În realitate însă era destul de necăjită.

Toate astea se petreceau la sfîrşitul lunii decembrie. Se întuneca devreme. Ieşind de la şcoală, Olga nu se putu abţine să nu intre la cinema, unde rula un film nou, aşa încît, atunci cînd porni spre casă, era întuneric de-a binelea şi pe cer răsăriseră, strălucitoare, stelele. Ajungînd acasă, Olga văzu îngrozită că pe scară lumina era stinsă. Nimic pe lumea asta nu o înspăimînta mai mult decît întunericul! Tremurînd la auzul propriilor săi paşi, Olga ajunse în goană pînă la etajul la care locuia şi începu să sune atît de tare, încît biata bunică, de emoţie, abia reuşi să-i deschidă uşa.

— Ce s-a-ntîmplat? Ce este? strigă bătrîna, cuprinsă de spaimă. Unde ţi-i cheia?

— Am pierdut-o. Am pierdut-o, bunicuţo — răspunse Olga cu respiraţia întretăiată.

Bunica rămase încremenită:

— A treia oară! Spune şi tu, ce-i de făcut? Cheia mea e la mecanicul blocului. Of, Olga,             Olga, ce zăpăcită eşti! Dă fuga la mecanic şi vezi, n-o fi făcut cheia?

— Bunicuţo, pe scară e atît de întuneric... Pesemne că s-au ars siguranţele.

— Ţi-i frică?

— Ştii... Nu-mi place întunericul...
— Fricoaso! Lasă! Mă duc eu. Bunica se îmbrăcă şi o ame­ninţă pe Olga cu degetul: Să nu te-atingi de ciocolata din bufet pînă nu stai la masă. Auzi?
Zicînd aceasta, bătrîna plecă. Olga începu să se dezbrace în mare grabă. Într-un loc îşi lăsă galoşii, în altul căciuliţa, într-al treilea paltonul. Apoi, după o scurtă ezitare, scoase ciocolata din bufet şi o mîncă pe Ioc. Îi era urît. Luă o carte pe coperta căreia sta scris „Poveşti" şi se apucă s-o răsfoiască. Una din poze ii atrase în special atenţia. De pe un deal înalt se vedea în zare un oraş cu totul neobişnuit. Oraşul avea clădiri multi­colore, şi fiecare din ele cu cîte un turn în vîrf. Oameni gătiţi ca de sărbătoare se plimbau într-o piaţă în mijlocul căreia, dintr-un havuz, ţîşneau jeturi de apă. „Ce m-aş mai plimba şi eu pe-acolo" — se gîndi Olga şi auzi dintr-o dată un sunet ciudat în antreu. Fugi într-acolo şi trase cu urechea. Domnea o linişte deplină. „Pesemne că mi s-a părut” — îşi zise Olga şi, aruncînd o privire în oglindă, începu să se învîrtească şi să po­zeze în faţa ei. Se privi din creştet pînă-n tălpi, făcu cîteva piruete, închise ochii pe jumătate şi scoase limba. După cîteva clipe, duse palmele cu degetele răşchirate la nas, dîndu-şi cu tifla, izbucni în ris şi se apucă să ţopăie. Şi dintr-o dată i se păru...

Nu! Nu era cu putinţă! Încordîndu-şi auzul, Olga lovi din nou cu tocurile pantofilor în podea, şi de astă dată auzi cît se poale de limpede cum în adîncul oglinzii îi răspunse ecoul, ca un sunet îndepărtat şi cristalin. Da, ecoul răspundea din oglindă, din acelaşi antreu care se oglindea în ea, dar nu din adevăratul antreu în care se afla Olga.
Totul era atît de ciudat, încît Olga rămase mută şi nemiş­cată, ţinîndu-şi larg deschişi ochii mari şi albaştri. Apoi, în li­niştea deplina ce se lăsase în jur, auzi cum cineva oftează pre­lung şi trist. I se făcu frică. Mai aşteptă un minut şi întrebă cu glas stins:
— Cine oftează?

    — Eu — răspunse o voce melodioasă ca un clinchet de clopoţel.
    — Care eu? întrebă Olga, simţind că inima îi bate cu pu­tere.
   — Eu, oglinda — răsună din nou vocea. Olga se dădu brusc înapoi şi zise după o scurtă pauză:
    — Ştiu că obiectele nu pot vorbi...
    — Aşa e. Dar închipuie-ţi că te afli într-o lume de poveşti — răspunse vocea.
    —  Orice mi-aş închipui, totul e foarte straniu. Mi-e... mi-e teamă de tine, oglindă.
    — Foarte rău, fetiţo... Sunt cea mai blajină oglindă ferme­cată. N-o să-ti fac niciun rău. Nu-i aşa că sunt frumoasă? Îţi place doar să te uiţi în cristalul meu!
    — Adevărat — zise Olga, prinzînd curaj şi făcînd un pas spre oglindă.
    Vocea continuă să vorbească:
    — Bunica ta spune adeseori că ar vrea să te vezi cu ochii altuia...
    — Şi e cu putinţă? se miră Olga.
    — Bineînţeles că e cu putinţă, dar pentru asta trebuie să treci de partea cealaltă a oglinzii.
    — Ah, ce interesant! exclamă Olga. Dă-mi voie, te rog, să trec de partea cealaltă.

    Urmă o clipă de tăcere. Se părea că oglinda stă pe gînduri.

— Din pricina caracterului tău — se auzi din nou vocea aceea ca un clinchet de clopoţel — e destul de primejdios să treci de partea cealaltă a oglinzii.

— Am un caracter atît de urît?
În liniştea odăii răsună iarăşi un oftat prelung şi trist:
— Cum să-ţi spun... Fără îndoială că eşti o fată bună... Ai nişte ochi plini de bunătate, înseamnă că şi sufletul ţi-i la fel. Dar ai unele mici defecte care într-un moment greu pot deveni piedici serioase în calea ta!
— Nu mi-e frică de nimic! rosti Olga, hotărîtă.
— Mă rog, fie cum zici tu — răspunse vocea şi, în aceeaşi clipă, în antreu năvăli o cascadă de sunete, de parcă mii de bucăţi de cristal cădeau de undeva şi se spărgeau în ţăndări.
Olga tresări şi scăpă cartea pe care o avea la subsuoară.

P2