- Oamenii, zise
micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce
caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.
Şi adăugă:
- Nu merită
atâta osteneală...
Fântâna pe care
o descoperisem noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene
sunt nişte simple gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de
ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla niciun sat, iar mie mi se părea că
visez.
- Ciudat, îi
spusei micului prinţ, sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi
funia...
El râse, apucă
de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o
morişcă veche, după ce vântul a adormit o vreme îndelungată.
- I-auzi, zise
micul prinţ, noi trezim fântâna şi ea cântă...
Nu voiam ca el
să se ostenească.
- Lasă-mă pe
mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afară
ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o deasupra, cumpănind-o
bine. Cântecul scripetelui îmi stăruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura,
vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de
apa asta, zise micul prinţ, dă-mi să beau...
Iar eu atunci am
înţeles ce căutase!
I-am dus ciutura
la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu
totul altceva decat o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub
stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar de
bună pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de
Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau
întreaga strălucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe
meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o
singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc,
i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea
ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă...
- De bună seamă,
i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ
adăugă:
- Ochii însă
sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Băusem şi eu.
Răsuflasem uşurat. Nisipul, în revărsatul zorilor, e de culoarea mierei.
Culoarea aceea, ca de miere, mă făcea de asemeni fericit. De ce oare eram
cuprins de nelinişte...
- Trebuie să-ţi
ţii făgăduinţa, îmi spuse cu blândeţe micul prinţ, care din nou se aşezase
lângă mine.
- Ce făgăduinţă?
- Ştii tu... o
botniţă pentru oaia mea... eu sunt răspunzător de floarea aceea!
Am scos schiţele
desenelor din buzunar. Micul prinţ le zări şi zise, râzând:
- Baobabii tăi
cam seamănă cu nişte verze...
- Vai!
Şi eu care eram
aşa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile...
cam seamănă cu nişte coarne... sunt prea lungi!
Şi iarăşi râse.
- Eşti nedrept,
băieţaş, eu nu mă pricepeam să desenez nimic altceva în afară de şerpi boa
întregi şi şerpi boa spintecaţi.
- A, da! merge
şi-aşa, zise el, copiii ştiu.
Aşa că desenai o
botniţă. Şi, dându-i-o, simţii cum mi se frânge inima.
- Nu înţeleg ce
ai de gând.
El însă nu-mi
răspunse. Rosti:
- Ştii, când am
căzut eu pe Pământ... mâine e un an de-atunci...
Apoi, după o
lungă tăcere, adăugă:
- Am căzut
pe-aici, pe-aproape...
Şi se îmbujoră.
Şi iarăşi, fără
să înţeleg de ce, mă încercă o amărăciune ciudată. În mine, totuşi, se iscă o
întrebare:
- Nu din
întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, acum o săptămână, te
plimbai aşa, de unul singur, la mii de leghe de orice aşezare omenească! Te
întorceai la locul căderii?
Micul prinţ se
îmbujoră din nou.
Iar eu adăugai
şovăitor:
- Poate fiindcă
se-mplineşte anul?...
Micul prinţ din
nou se-mbujoră. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar dacă te îmbujorezi
înseamnă „da”, nu-i aşa?
- Vai! am rostit
eu, mi-e teamă...
El însă îmi
spuse:
- Acum trebuie
să lucrezi. Trebuie sa te întorci la maşina ta. Eu te aştept aici. Vino înapoi
mâine seară...
Mie însă nu-mi
trecu neliniştea. Îmi aminteam de vulpe. Eşti în pericol să mai şi plângi
puţin, dacă te-ai lăsat îmblânzit...
Cap21 Cap1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu