Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(1)

Dacă totuşi noaptea...

– Măcar să presupunem! am spus eu, cu toate că mă plictisisem.

– De ce să presupunem? zise ea. N-are nici un rost să presupunem ce nu ştim. Şi uiţi că noaptea trebuie să dorm.

Doctorul bea cafea, lăudînd-o în tăcere. Se uita la cafea cu interes, după aceea se uita la noi. Totuşi mai tîrziu interveni:

– Poţi să presupui ce vrei. Presupunerile sunt un cîştig.

Încurajat, am zis repede:

– Ia gîndiţi-vă că o minge (şi am căutat stăruitor o metaforă sau ceva apropiat, dar n-am izbutit să găsesc nimic)... O minge! am adăugat, o minge rotundă de fotbal care, bine ţintită de bocancul centrului înaintaş (aşa am spus, necunoscînd alt termen mai specific), în loc să intre în poartă, ar rămîne suspendată în aer. Ce s-ar întîmpla cu cele două echipe, cu arbitrul, cu o sută de mii de spectatori?... Telespectatorii pot crede că e un defect de transmisie, dar cei din tribune?

Rîzînd, doctorul spuse:

– Asta nu se poate presupune.

Ea nu rîse, dar zise la fel:

– Cum s-ar putea presupune! şi adăugă: Eşti astenic.

– De ce? s-a auzit în odaie şi nu sunt sigur nici azi dacă a întrebat-o doctorul sau am întrebat-o eu.

– Pentru că fotbalul, zise ea, are legile lui. O minge nu poate să rămînă în aer! apoi mă întrebă: Crezi că mi-ar sta bine o poşetă olive la rochia care-i gata vineri?

– Da, am zis. Cred că da... Dar - şi am făcut o pauză - dacă cineva cu alt unghi de refracţie a luminii, aflat întîmplător deasupra stadionului şi, îţi dai seama, invizibil, ar apuca mingea fie pentru că l-a deranjat, fie pentru că vrea să rîdă?.,.

Ceea ce m-a mirat (şi pot spune că din clipa aceea m-am împrietenit definitiv cu doctorul care pînă atunci nu ştiam dacă vine pentru mine sau pentru ea sau pentru că la anumite ore n-are ce face acasă), a fost glasul lui schimbat. El a ridicat o mînă în sus, exclamînd:

– Stai!

Ea s-a uitat indiferentă pe geam la un avion care semnaliza în aer apropiindu-se de aeroport, apoi a ieşit fără să spuie dacă se mai întoarce sau nu. Dar cînd s-a întors cu o batistă care-i trebuise nu ştiu pentru ce, fiindcă n-a întrebuinţat-o toată seara decît după întîmplarea pe care n-avea cum s-o prevadă, şi cu atît mai puţin să prevadă că va avea nevoie tocmai atunci de batistă, a zis:

– Şi ce dacă! apoi i-a comunicat doctorului: Nu ştiu ce are omul ăsta, că în ultimul timp m-am şi gîndit dacă n-o să înnebunească. I-a intrat în cap că am mai fost vizitaţi de nişte marţieni sau ştiu eu de cine, care vor să mai vină... Ce zici de asta?!

Mi-am muşcat buzele.

– Ea nu vrea să înţeleagă! am strigat. Doctore, există dovezi materiale! Mi se părea caraghios să-i conving pe alţii de ceea ce ei nu aveau nevoie, şi totuşi am spus: Uite, să-ţi citesc un text vedic! şi răscolind în sertar, am găsit o fişă pe care am citit-o. Ea o ştia, doctorul nu. Era vorba de o evidentă astronavă, venită din spaţiul cosmic şi întoarsă în el. I se descria chiar modul de funcţionare.

După aceea doctorul zise:

– Nu ştiu dacă textul e autentic. Cîţi fantaşti nu inventează texte găsite în sticle!

Am zis rece:

– Poţi să controlezi. Caută-ţi un sanscritolog.

Ei i se păru că l-am jignit pe doctor şi vru să repare:

– Chiar dacă textul e autentic, tot nu văd nimic extraordinar! zise ea. Legende. Visurile oamenilor...

– Legende, da! am spus eu. Dar nu visuri, aici cel puţin nu visul este... Omul e un imitator, cîteodată genial, da. Chiar el se laudă că fură secretele naturii. Le imită, uneori le perfecţionează, dar modelul? Modelul era pasărea, şi unde-i aici pasărea? Icar şi-a făcut aripi, ei şi?

– Chiar tu mi-ai spus că Etana a zburat călare pe vultur! zise ea.

– Stai, lasă-l pe Etana... deşi! mi-am adus eu aminte şi am urmat cu încîntare: Vultur - vultur! dar Etana vede la un moment dat Pămîntul ca discul Lunii... auziţi, ca un disc!

– În definitiv, treaba ta! zise dînsa. Crede ce vrei.

– Nu! zise atunci doctorul. Nu crede el orice. Ştiu bine că nu crede orice.

– Cum o să cred orice! am zis. Sunt însă enigme care...

– Şi ce folos dacă le dezlegăm? mă întrerupse ea.

– Greu de spus, zise doctorul.

– Vezi! îmi reproşă ea; apoi, despre mine: îşî consumă viaţa cu prostii în loc s-o trăiască. Într-un restaurant ferească sfîntul să intre, o muzică de dans nu-l atrage. Sunt sigură că nici maşină n-o să avem... Şi ştie el de ce a trăit?

– Nu vreau să te mîhnesc, dar ştiu! am zis în silă, însă ea nu încheiase:

– El moare să afle ce-i cu terasa din Baalbek, ce e cu tava aia din Salvador şi cine mai ştie ce... Staţi, că sună!

Într-adevăr, suna. Ea se duse să deschidă.

– Ce-i cu terasa? întrebă doctorul.

Am scos din sertar nişte fotografii. Lespezile din care e făcută păreau neverosimil de uriaşe faţă de oamenii fotografiaţi alături.

– Vezi, doctore, am spus eu: unele blocuri au cîte o mie cinci sute de tone. Cine le-a ridicat şi cum?

– Nu cumva, zise doctorul nesigur, ca la piramide?

– Cu o greutate de o sută de ori mai mare la fiecare bloc?! şi am început să zîmbesc, adăugînd: Nu se poate realiza practic decît cel mult o tracţiune, dar te întreb cu ce? Şi la urma urmei ce facem acum, prelegeri? Dovezi sunt sute. Ahuramazda pe stînca de la Behystun, cînd îl salută din zbor pe Darius, ţine mîna stîngă pe un fel de manşă...

– Manşă? zise doctorul mirat.

I-am arătat o reproducere a basoreliefului şi a rămas cu privirea pierdută. S-a uitat la ceas, şi n-aş fi vrut să plece tocmai acum. Printre fotografii aveam şi tava din Salvador, pe care sunt înfăţişaţi nişte antropoizi zburînd în nişte trabuce pe deasupra unor palmieri. Aveam şi altele, dar nu mai îndrăzneam să-mi obosesc musafirul. Uşa însă se deschise şi intră nevastă-mea, însoţindu-l pe funcţionarul de la poştă, un foarte bun amic. Doctorul nu-l cunoştea decît vag.

– Ştii ce discutam! zise ea. Ai să rîzi de noi...

– N-am să rîd, zise funcţionarul de la poştă. Despre rochii şi coafuri?

Dar sună altcineva şi se duse să deschidă tot ea. Auzind vocile, am înţeles cine venise: erau vărul meu şi nevastă-sa, aceşti doi oameni care-şi consumă toate orele libere la rummy sau pocker, îşi fac slujba cu onestitate dar fără o secundă de pasiune, primele trimestriale şi le cheltuiesc la restaurant, citesc un roman de dragoste pe semestru şi de fiecare dată cînd ies duminică seara de la cinematograf îşi spun că s-a mai scurtat cu o săptămînă timpul de economii pentru un autoturism. De fapt, vărul meu nu mai citea nici măcar odată pe semestru, fiindcă avea autoturism de anul trecut.

Soţia mea îi conduse prin hol, zicînd:

– Bine că v-aţi îndurat, că la noi e plină casa de marţieni!

„Vai!” mi-am zis, auzind această duioasă ubicuitate a simbolului.

Vărul meu răspunse întrebînd în ce vas se pot pune lalelele (bîlbîit cuvînt, care ar deranja şi releele unui calculator electronic!), adică cele cîteva lalele violacee pe care le adusese, apoi dădu mîna cu noi şi îmi întinse un ziar.

– Ţi-am adus un ziar, zise el zîmbind cu ironie îngăduitoare. E ceva cu nişte semnale radio dintr-o stea. Ştiu că faci colecţie!

Funcţionarul de la poştă, prietenul meu, îşi îngădui să surîdă, prima dată de cînd îl ştiam. Zic asta, fiindcă era totdeauna un ins liniştit şi retras, cu o inteligenţă pe care şi-o manifesta delicat, neştiind să bîrfească ori să ironizeze. Cineva, poate chiar doctorul, mi-a şi spus că i se pare un om care parcă ascunde ceva, deşi n-aş zice, fiindcă numai el nu putea fi omul planurilor secrete, sau... Ştiu eu, poate o fi avînd ceva pe suflet. Dar nefiind nici infatuat, nici nehotărît, avînd o inimă bună de care se foloseau toţi, ce ar fi avut de ascuns? Bineînţeles, medicii sunt mai sceptici. Eu însă ţineam mult la el, şi pentru că îmi devenise interlocutorul cel mai plăcut mai cu seamă în ce priveşte toate ipotezele astea ale mele. Nevastă-mea nu că nu-l agrea, deşi i se tot părea ciudată nepotrivirea între slujba lui măruntă şi cultura întinsă. Dar omul, ca burlac fără obligaţii, nedoritor de lux, îşi trecea timpul citind. Poate că n-avea studii cu diplomă, ca să aibă funcţii mai mari. Nu, nu puteam accepta ce mi-a spus nevastă-mea odată într-o doară: anume că n-o fi avînd recomandaţii prea bune. „Ştii tu cine-i el? Ce, el e ca doctorul pe care-l ştii pe de rost?!” zicea ea, dar asta era o exagerare a ei. Deşi, de dragul exactităţii, trebuie să adaug că omul vorbea cu un uşor accent străin, sau mai bine zis vorbea mult prea corect, şi se ştie că vorbitorii autentici ai unei limbi nu vorbesc niciodată aşa de corect gramatical şi fonetic ca străinii care o învaţă bine din cărţi.

Acum, fiindcă pînă şi funcţionarul de la poştă zîmbise (nu ştiu, pentru mine, pentru vărul meu...), am pus ziarul de o parte, prefăcîndu-mă neinteresat. Iar soţia vărului meu spuse:

– Dacă poimîine nu plouă, mergem la munte.

Doctorul stătea rezemat de fereastră şi privea lacul. Fără să părăsească priveliştea, care probabil îl odihnea, zise alene:

– S-ar putea să mai fi fost pe Pămînt. La urma urmei de ce să nu umble prin spaţiu şi alţii, dacă am început şi noi...

Am vrut să mă bucur. Totdeauna cînd începi să dezlegi enigme, pentru că le dezlegi în chip dezinteresat în loc să te desfătezi ca rîma la soare sau ca filistinul pe ringul de dans, simţi nevoia să te bucuri cu altul. Doctorul însă adăugă pasiv:

– Totuşi, o revenire mi se pare mai puţin probabilă. Dacă au venit, puteau să rămînă. Mi-ai arătat documente din care poate rezultă că au plecat, nu însă...

– Dar sunt promisiuni! am zis înfierbîntat.

– Ei, ştiu, ştiu! nu m-a lăsat să închei. Ştiu. Simbolul ăsta mesianic al întoarcerii aparţine mai tuturor credinţelor... Şi ai să zici că pot veni alţii. Pot. Dar cu ce probabilitate? O dată la un milion de ani? Mulţumesc.

Aş fi vrut să am la îndemînă într-un tabel sinoptic concentrat măcar toate dovezile pe care le ştiam eu. Numai aşa, ca să i le arăt deodată, să calculăm, să-l conving. I-am şi spus. A răspuns cam rece, poate plictisit:

– Şi la urma urmei chiar dacă aş admite prin absurd ipoteza promisiunii, mă rog, şi că ei ar veni peste un an sau peste un mileniu, cu ce ne-am alege?     N-avem noi viaţa şi treburile noastre, ca să nu mai fim nevoiţi să ne gîndim numai la venirea lor? Să zicem că ar fi să vină. Or să vină, or să vadă că Pămîntul e ocupat şi poate or să se ducă. Prespunerea lui Wells mi se pare ridicolă... Chiar dumneata spui mereu că o civilizaţie cosmică superioară - iar una inferioară nici nu e capabilă de călătorii - n-ai zis aşa? nu poate nutri intenţii criminale. E limpede. Aşa că sunt liniştit.

Am rîs. M-a întrebat din ochi de ce rîd. A trebuit să-i mărturisesc, deşi voisem să tac. I-am spus:

– Cînd mergi pe stradă şi calci o furnică, observi ca ai călcat-o?

Doctorul mă privi atent, apoi zise:

– Înţeleg ce spui. Nu sunt chiar aşa de nătărău ca să fiu idilic. Totuşi nu uita că cine pleacă de pe planeta lui spre alta e pregătit să fie atent şi la furnici...

– De multe ori aşa este, zise funcţionarul de la poştă.

Doctorul îl privi scurt, surîse afabil şi reluă, mai ales că între timp, în camera cealaltă, începuse între nevastă-mea, vărul meu şi soţia lui un pocker cu mînă moartă, fiindcă dintre noi ceilalţi nici chiar doctorul nu juca.

– Dacă am intuit, zise doctorul, poate că ai dreptate. Uneori mă faci şi pe mine să mă opresc la nişte confruntări, care altădată nu mi-ar fi dat prin minte nici în vis. O pacientă a mea a fost bătută săptămîna trecută aproape mortal, în lift, de o vecină.

– De ce? a întrebat funcţionarul de la poştă.

Doctorul ridică din umeri:

– Pentru unii dintre noi e mai greu de înţeles. Soţul vecinei s-a culcat cu pacienta mea. Vecina i-a prins. El e în derută: nevastă-sa a cumpărat maşină, cealaltă îl iubea mi se pare şi-i făcea tot felul de daruri, din banii soţului ei.

– Se întîmplă! zise funcţionarul de la poştă. Eu tăceam.

– Am aflat şi eu că se întîmplă, zise doctorul cu dezgust. I-am făcut pacientei mele reanimare. De cînd s-a făcut bine, se răzbună pe soţ, bineînţeles, nu pe amant, care a spălat putina de pe cîmpul de bătaie. Alţii consumă ore fără număr în cîrciumi sau îşi spun anecdote insipide sau se ciorovăiesc o săptămînă ca să afirme sau să infirme genialitatea bocancului unui student care nu mai învaţă fizică din cauza antrenamentelor, dar pierde şi jocul... Uite, totdeauna păţesc aşa din cauza dumitale! îmi spuse doctorul cu umor. Mă faci să ţin discursuri.

– Omul n-are pic de orgoliu, e încă barbar! zise funcţionarul de la poştă.

Nu eram convins, fiindcă ştiam că omul tinde să fie mai presus de semenii săi, tinzînd de fapt să fie mai presus de sine. Căci omul în intimitate, cînd e filistin se doreşte director, cînd e pasional se doreşte erou, cînd e intelectual se doreşte geniu şi cînd e mistic se doreşte zeu. Eu le-aş fi spus prietenilor mei asta, întrebîndu-mă faţă de ei dacă acest orgoliu nu trebuie căutat cumva în memoria genetică a fiinţei omeneşti, ca un reflex străvechi, dacă admitem că odinioară oamenii s-ar fi alimentat intelectual ori poate chiar s-au amestecat biologic prin fraternizare cu alte fiinţe. Dar cum era să-i întreb aşa ceva!

– Şi dacă totuşi, am zis eu ca să zic ceva, dacă totuşi în noaptea asta care vine, cum stăm noi la geam, o astronavă...

Doctorul m-a întrerupt:

– Ştii, zise el, am vorbit deunăzi cu prietenul nostru, ştii care... Omul e totuşi astronom. Mă lasă să mă uit prin telescoapele lui din amiciţie, dar rîde pînă şi de cuvîntul paleoastronautică.

Atunci am zîmbit acru, zicînd:

– Pentru că asta e istorie, şi el nu-i decît un contabil de stele, atîta tot.

– Eşti răutăcios! zise doctorul. Vrei să mă faci să mai ţin un discurs, dar uite, nu-l ţin.

Nu mă miram deloc. Aproape toţi oamenii gîndesc confortabil. Intuind dificultatea înţelegerii unor fenomene insolite, ei se feresc la timp. A zis şi poetul că eşti nebun cînd le-nţelegi, aşa că de ce să înnebunească lumea gîndind?

Doctorul mi-a surprins gîndul. Al naibii doctor! Mi-a spus cu linişte falsă:

– Uite ce frumos sună: patru rîndunici, două mari şi două mici. Şi ce comod! Trăieşti şaizeci de ani pînă la pensie şi te-ai ales cu ceva. Dumneata însă visezi marţieni pînă ai să vii la mine într-o zi să-ţi dau carbaxin.

Seara a continuat să treacă, în vreme ce noi trei am stat de vorbă despre poeţii pe care-i iubim. „Ar trebui un cîntec încăpător precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare!” spunea doctorul cu beatitudine. Dar, ce să-i faci, releele celor vreo cincisprezece miliarde de neuroni stăteau în priză funcţionînd. Mi-am adus aminte şi am strigat numaidecît:

– „Şi căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe!”

Doctorul zîmbi. Zise:

– Acum parcă văd că-mi spui că Eminescu a intuit racheta fotonică. Nici aşa!

Am aruncat o privire către funcţionarul de la poştă, bunul meu prieten, care acum se uita liniştit la fotografiile de pe masă. I-am răspuns doctorului:

– Voiam să spun cu totul altceva, voiam să spun ca ştiinţa fără intuiţii e vax, e contabilitate de zarzavagiu... ca şi ştiinţa fără ştiinţă. Doctore, nu sunt agnostic, însă...

– Am zis eu că eşti agnostic?! se miră el.

– Nu. Dar uite, îţi aduci aminte din liceu disputa asupra primului monu-ment de limbă românească...

– Scrisoarea boierului Neacşu? întrebă funcţionarul de la poştă.

– Nu, am zis eu. Vestitul „torna, torna, fratre”.

– A! zise funcţionarul de la poştă. Strigătul ostaşului din armata lui Comentiolus.

Doctorul nu spuse nimic, doar zîmbi.

– Ani de zile, am zis eu, o mulţime de istorici şi lingvişti au catalogat propoziţia drept comandă militară şi toţi au fost mereu de acord, pînă şi-a adus aminte unul că în nicio armată nu se comandă cu „frate”. Probabil era singurul din ei care-şi făcuse stagiul militar.

– Vrei să spui, zise doctorul, că filologii citesc textele ciudate şi că discută în ele aoristul şi sinecdoca... Poate!

– Interesele sunt diferite, zise funcţionarul de la poştă. Şi e normal.

Doctorul era acum bine dispus. Vru să ne spuie ceva, sau eu am vrut să le spun lor ceva, dar acum nu mai ţin minte ce, fiindcă cei care jucau pocker strigară ceva toţi deodată. Am deschis repede uşa. Atunci vărul meu a mai strigat singur:

– Veniţi la televizor, nu ştiu ce s-a întîmplat!

Ne-am dus toţi trei. Televizorul mi s-a părut dereglat, însă prietenul meu, funcţionarul de la poştă, zise după o clipă că nu i se pare să fie nimic anormal. Ştiind că se pricepe, nu l-am mai luat în seamă pe vărul meu care zicea:

– De cînd ţi-am spus să-ţi pui o antenă ca lumea! Acum o să pierdem varietăţile.

– Varietăţi se găsesc oricînd! glumi doctorul, în timp ce eu umblam la butoane. Dar televizorul nu se putea totuşi regla şi nici studioul nu anunţa că s-ar fi defectat transmisia. Nu ştiu ce vuia în difuzor, sau nu în difuzor. Am vrut să-l închid, însă doctorul m-a oprit cu un gest şi mi-a arătat fereastra. Am înţeles (sau poate n-am înţeles) şi am deschis fereastra, ca să ne dăm seama că vuietul venea de afară. Ne-am uitat jos, de la etajul al nouălea: intervalul dintre blocuri şi stradă se umpluse de lume. Era larmă. Mulţimea venea spre lac. Am zis:

– Iese lumea de la vreun meci.

Dar vărul meu mă privi cu milă:

– Astăseară n-a fost nicăieri în oraş nicio competiţie.

M-am uitat spre lac, apoi fără să vreau m-am uitat în sus. Undeva sub Ursa Mare se mişca încet o lumină verzuie. Am privit atent împreună cu ceilalţi.

– Nu poate fi stea, am zis, fiindcă se mişcă!

– Probabil un satelit, zise funcţionarul de la poştă.

Doctorul întrebă:

– Dar mulţimea?

– Nu ştiu! am zis eu. Totuşi, parcă e prea mare pentru un satelit aşa cum se văd ei cu ochiul liber... şi se mişcă altfel! şi iar m-am uitat la mulţimea de jos. Televizorul însă bîzîia şi el, imaginea nu se arăta. N-am mai încercat să-l reglez.

Soţia vărului meu îşi aduse aminte de ceva şi spuse îngrijorată:

– Gigel, Fiatul nostru n-o să-l zgîrie lumea?

Vărul meu zise:

– M-am uitat. Nu, iubito!

Tot atunci însă doctorul mă apucă de braţ şi spuse:

– Uitaţi-vă cum scapără!

Luminiţa crescuse cît o stea de mărimea întîia şi scăpăra într-adevăr un fel de fulgere verzi. Vărul meu privi indiferent şi zise:

– Iluzie optică.

Cele două femei se retraseră de la fereastră. După un minut, nevastă-mea rosti ca după o revelaţie:

– Acum înţeleg: s-a lansat în Lună o rachetă cu oameni. Asta e!

– S-ar putea! zise doctorul. Deşi nu cred...

– Poate că nu, adăugă funcţionarul de la poştă.

În aceeaşi clipă din televizor se auziră cîteva grupuri de sunete neînţelese şi lumina ecranului parcă se fixă, lăsînd să treacă peste ea nişte umbre. Dar trecură alte minute şi nu se iviră nici crainicul, nici cortina. Jos se auzeau nişte zgomote mecanice şi un huruit metalic de diferite tonuri. Am încercat să mă uit. Nu vedeam prea bine şi mi-am adus binoclul, un binoclu foarte bun, cu care privesc uneori luna. Abia atunci am putut desluşi că se opriseră pe malul lacului nişte camioane militare, ba chiar şi macarale. Pe camioane erau instalate lunete astronomice şi încă ceva, poate radar mobil. Luîndu-mi binoclul din mînă şi privind şi el, doctorul zise emoţionat:

– Un fel de sfîrlează cu lumini împrejur. Argintie.

Pentru că vocea doctorului tremurase puţin, vărul meu spuse:

– Ce naiba, doctore? Tocmai dumitale ţi-e frică!

Funcţionarul de la poştă, prietenul meu, zise amabil:

– Emoţia faţă de necunoscut nu e neapărat frică.

– Eu m-aş duce jos! am zis atunci.

Soţia mea veni lîngă mine, se lipi de mine şi spuse cu mare mîhnire:

– Chiar acuma să mă laşi singură?

Dar vărul meu preciză:

– Să coboare dacă vrea! Cu doamnele rămîn eu.

Nu ştiam ce să fac, însă doctorul pornise spre uşă, iar după el şi funcţionarul de la poştă, aşa că m-am hotărît. Lifturile se blocaseră, cum se întîmplă totdeauna în clădirea asta cînd ai nevoie de ele. Doctorul murmură:

– Vă gîndiţi la Wells?

N-am mai răspuns nimic. Toţi trei alergam pe scară în jos.

De la etajul al treilea ieşi un vecin gras, care mă salută şi spuse nervos:

– Ce-i, mă nene, cu pacostea asta? Ori e băşcălie!

– Nu ştiu, am zis din fugă, iar doctorul tocmai atunci se opri, aducîndu-şi aminte că are un tranzistor pe care-l scoase din buzunar şi îl deschise. Auzi: „...obiectul apărut deasupra oraşului nu prezintă vreo primejdie. S-au mai semnalat obiecte similare şi în alte puncte ale globului. Savanţii consultaţi afirmă că poate fi vorba mai curînd de o experienţă masivă efectuată cu baloane meteorologice de către o ţară care pînă în prezent s-a aflat în afara cercetărilor spaţiale şi ai cărei oameni de ştiinţă au pregătit experienţa în secret...”

Un bruiaj atmosferic tulbură cîteva secunde claritatea emisiunii, apoi crainicul încheie făcînd apel la stăpînirea de sine. Puţin mai tîrziu, cînd ajunsesem afară şi căutam să ne facem loc spre parc, tranzistorul doctorului transmise:

„Ştirile primite în acest moment informează asupra unor ipoteze de ultimă oră; dacă le-am da crezare, ar trebui să le admitem relatarea, semănînd atît de mult cu un roman de anticipaţie, că am asista totuşi la vizita unei civilizaţii extraterestre. Aşa sau altminteri, ştirile sosite arată că toţi savanţii din lume sunt de acord că o civilizaţie care se deplasează de la o planetă la alta nu poate urmări, fără îndoială, decît scopuri pur ştiinţifice. Dar fiindcă nu este nimic de natură să îngrijoreze, recomandăm încă odată tuturor cetăţenilor calm şi stăpînire de sine. Cetăţeni, părăsiţi locurile aglomerate, reluaţi-vă în linişte activitatea. Oamenii de ştiinţă şi armata se află la posturile lor!”

După alte cîteva minute, crainicul zise:

„Interpretarea făcută de alţi oameni de ştiinţă, anume că aceste obiecte spaţiale ar putea fi roboţi teleghidaţi urmărind scopuri strict ştiinţifice pare cea mai aproape de adevăr. Trebuie menţionat că opiniile asupra unei invazii cosmice, inspirate din romanele lui Wells, sunt nişte simple fantezii. Oricum ar fi, viteza acestor obiecte este aşa de mare încît, intrînd în păturile dense ale atmosferei, ele riscă să se dezagrege. Cunoscutul savant specialist în domeniul...”

Urmă însă alt bruiaj, apoi din tranzistor năvăliră cîteva jeturi de sunete pe tonuri înalte. Izbutirăm să intrăm în mulţime.

– Fleacuri. Se fac experienţe! zise un bărbat cu o scurtă de piele şi, aruncîndu-şi ţigara, se strecură spre clădiri.

Am stat acolo în mulţime, cu doctorul şi cu funcţionarul de la poştă, nu ştiu cît, o oră sau trei sau mai multe ore. Nu mai vorbeam. Pe ţărmul lacului nu erau decît instalaţii militare de radar şi cîţiva astronomi cu nişte lunete, poate mai erau şi alţi specialişti, precum şi cîţiva reporteri ţăcănindu-şi aparatele fotografice şi de filmat printre cele două autobuze ale radioteleviziunii. Am observat cu mirare că obişnuiţii gură-cască ce pot fi văzuţi oriunde se întîmplă cîte ceva, aici lipseau cu desăvîrşire. Oamenii stăteau neliniştiţi şi serioşi. De pe aeroportul din apropiere decolară cîteva avioane cu reacţie, unul după altul. Militarii, astronomii şi ceilalţi specialişti erau apăraţi de costume de protecţie speciale. Un glas de crainic rosti puternic dintr-un difuzor agăţat undeva într-un copac:

„Sfătuim insistent cetăţenii să se depărteze de lac!”

M-am uitat în sus: acum sfîrleaza se vedea bine cu ochiul liber, i se zăreau chiar hublourile luminate albăstrui şi deodată cîteva jeturi verzi ţîşniră în jos de sub ea. Dar nu se auzea niciun zgomot.

– Frînează! zise încet cineva lîngă mine.

N-am apucat să mă uit la omul care vorbise, fiindcă mulţimea de oameni se desfăcu, se clătină, izbucniră urlete înfiorate şi fragmentele iregulare ale acestei mulţimi, văzute prin noapte ca nişte trupuri informe, se loviră unele de altele şi se retraseră spre oraş. Mulţi oameni intrau grăbiţi în clădiri. Am vrut să rămîn cu cei doi prieteni acolo unde stătusem, dar cineva în costum de protecţie ne făcu semn să părăsim locul, deşi eram departe de mal. Doctorul parcă nu se dădea dus, dar fiindcă funcţionarul de la poştă se îndepărtă docil şi eu îl urmai, veni după noi şi doctorul. Eram acum între două clădiri înalte, la vreo sută de metri de lac. Lume mai rămăsese.

Corpul cosmic necunoscut sau mai bine zis astronava nepamînteană era acum la înălţimea norilor. Părea că se leagănă uşor. Jeturile verzi nu se mai vedeau. Nu se auzea nimic, nicăieri, nici respiraţia noastră. Din cînd în cînd, din transistor ţîşnea cîte un jet de sunete stranii înalte. Atît. Nu bătea nici măcar vîntul. Noaptea era fără lună. Dacă n-ar fi fost luminile oraşului, m-aş fi crezut într-o peşteră. Mi-au trecut prin minte crîmpeie din felurite conversaţii cu atîţia sceptici, bolnavi de antropocentrism, care înecaseră toate enigmele istoriei într-un puhoi de simboluri, ca apoi să se intereseze mai degrabă de numărul şi vîrsta ţiitoarelor lui Gingis-han decît de ciudatele statuete din ceramica japoneză yomon sau de radiosursa CTA-102.

Cineva îmi atinse umărul. Am tresărit. O voce slabă, ca după leşin, spuse:

– Noi plecăm.

M-am uitat: vărul meu era lîngă soţia lui. Alături, cu un pardesiu pe umeri, tremura nevastă-mea, prima dată de cînd o cunosc nemaifiind în stare nici să vorbească. Vărul meu zise:

– Plecăm cu maşina spre Ploieşti. Ce-o fi, o fi!

Se duseră împleticindu-se printre blocuri, şi-i mai văzui cînd descuiau portiera. Apoi motorul hurui uşor şi automobilul trecu pe dincolo, spre nord. Într-un tîrziu, nevastă-mea izbuti să vorbească. Ea zise:

– Ce facem?

– Nimic, am zis eu. Stăm.

– Uite! şopti doctorul.

Mica mulţime de oameni, cîtă mai era, se mişcă din nou şi fără voie doctorul se trezi la cîţiva paşi de noi. Astronava se lăsa repede peste lac. Deşi eram departe, ne ferirăm din instinct. Dar la un metru de suprafaţa apei şi la doi sau trei metri de mal, astronava se opri. Hublourile albastre erau ovale. Difuzorul agăţat în copac tăcuse pînă adineauri, însă acum răbufniră din el într-o succesiune inegală mai multe grupuri de sunete pe tonuri diferite, nefiind totuşi nici paraziţi radiofonici, nici altceva ştiut. Nevastă-mea îmi spuse:

– Parcă ai fi cobit.

Tremura. Apoi începu să plîngă.

M-am gîndit la vărul meu şi la soţia lui. M-am întrebat dacă nu era mai bine să-i fi oprit, fiindcă niciunul din ei nu mai putea fi sigur pe volan. I-am şi spus soţiei mele:

– Păcat că s-au dus cu maşina aia a lor. Tu să fii liniştită, ţi-am mai spus că o civilizaţie care...

Dar prietenul meu, funcţionarul de la poştă, îmi atinse cotul. M-am uitat mai atent: o uşă a astronavei se deschidea fără zgomot şi o punte sau o scară se arcuia lin peste intervalul de apă. Apoi puntea sau scara se lipi de mal. De undeva de după clădiri, din mulţime, apărură în spaţiul gol doi bărbaţi păşind sigur şi calm direct spre astronavă. Nu aveau costume de protecţie sau altceva, erau îmbrăcaţi ca noi ceilalţi, deci nu erau dintre astronomii sau tehnicienii de pe mal. Cîţiva militari le ieşiră înainte vrînd să-i oprească şi chiar strigînd la ei. Dar unul din cei doi făcu semn că vrea să treacă şi din cauza distanţei n-am văzut bine de ce militarii s-au retras numaidecît. Funcţionarul de la poştă se uită în jur, apoi la mine. Toată lumea din preajma lacului încremenise. Puteam să văd mai bine acum, luminilor oraşului adăugîndu-li-se lumina albastră a astronavei. Cei doi bărbaţi se opriră o clipă uitîndu-se înapoi. Faţa unuia am zărit-o clar. Dacă nu era o halucinaţie, aş fi putut susţine că mai văzusem undeva figura aceea, foarte recent, ba că o ştiam chiar prea bine, însă aşa ceva mi se păru absurd. Totuşi nu m-am putut stăpîni să nu-i spun asta şi funcţionarului de la poştă care acum era încordat, părînd că se gîndeşte la ceva anume. Nevastă-mea continua să plîngă cu faţa pe umărul meu. Îmi părea rău, dar ce puteam să-i fac! La urma urmei, nimic nu se întîmplă potrivnic logicii pe care eu însumi am apărat-o de atîtea ori. Acum era însă altceva: toate presupunerile mele se realizaseră, şi tocmai asta părea de neînţeles.

Cei doi se urcară pe punte şi trecură cu paşi liniştiţi pe ea pînă la astronavă. Mulţimea privea uluită. Se scurseră alte cîteva minute sau clipe. O lumină vînătă pîlpîi în conul uriaşei sfîrleze. Mi-am aruncat privirea spre nevastă-mea şi spre funcţionarul de la poştă, care stăteau imobili. Funcţionarul de la poştă îmi simţi privirea şi zîmbi. Nu era pe faţa lui niciun fel de nelinişte sau era prea multă şi nu se mai observa. Cei doi bărbaţi se zăreau încă în uşa astronavei străine. Unul se uita încoace, îl vedeam, era cel pe care crezusem că l-am mai văzut. Nevastă-mea întinse mîna într-acolo. Zise vag:

– Cine sunt ei?

Atunci, neliniştit, m-am uitat la ea, la prietenul meu de lîngă mine, la ceilalţi care mă înconjurau, şi deodată am întrebat tresărind:

– Unde-i doctorul?!

Apoi am rămas mut uitîndu-mă fix la cei doi bărbaţi care tocmai intrau în astronavă.