Acum cateva zile, m-am trezit cu catelusa Cindy bolnava. Statea pur si simplu intr-un singur loc, fara sa se aseze, tinea capul in pamant si ofta - cel putin scotea niste sunete care mie mi se parea ca aduc cu oftatul. De mancat a mancat, dar ceva mai tarziu a vomitat niste lichide. Asa ca la patru cand am ajuns acasa, am luat-o pe sus si, impreuna cu Maria, am mers la Kleintierklinik. Am asteptat ce-am asteptat, pana a aparut o domnisoara subtire, care ne-a dus intr-un mic cabinet, ne-a cerut tot felul de informatii despre Cindy, apoi a plecat si a zis ca doamna doctor o sa vina imediat.
Am stat si am stat acolo, in cabinet, pana ni s-a urat. Cand n-am mai suportat, am iesit pe coridor si m-am dus pe la usi sa vad ce se petrece si sa inteleaga toti ca mie nu-mi convine ceva. M-am intersectat cu tot felul de personaje cu cagule, unele impingand targi cu caini sedati, operati sau neputinciosi. Ce mai, un adevarat infern al cainilor. Apoi am dat peste domnisoara subtire: statea in picioare intr-un alt cabinet, langa un birou unde o cucoana scria ceva. M-am uitat la ea si am facut gestul ala prin care ne place noua foarte mult sa aratam ca l-am prins pe celalalt cu mîţa-n sac, ca l-am dibuit cat e de nemernic si ca suntem dezarmati in fata nimicniciei lui: am ridicat umerii, departand in acelasi timp bratele, cu palmele in sus. Domnisoara s-a imbujorat, a aratat cu degetul catre cucoana care scria si a zis: "Vine acum".
M-am intors la Maria si Cindy, am mai asteptat vreo cinci minute si, in sfarsit, a aparut doamna doctor. Mi-a intins mana, s-a prezentat, asa ca i-am prezentat si eu toata familia, plus cateaua.
A urmat o noua ancheta privind obiceiurile si viata lui Cindy. In cele din urma, a zis ca e vorba de viermi si nu mai stiu ce chestie gastrica. I-a facut lui Cindy nu mai putin de trei injectii, apoi mi-a umplut o punga cu pilule si mi-a dat sfatul pe care speram sa nu mi-l dea: bichonii nu au voie sa manance carne. Maria, care mereu imi spunea acelasi lucru, s-a luminat la fata. Eu insa, nu m-am lasat. I-am spus doctoritei ca bichonul e o rasa straveche de caini de companie, ca vechii egipteni cresteau asa ceva, ca Nefertiti si Cleopatra aveau cate unul etc. Doamna doctor dadea din cap de parca ar fi stiut cu precizie toate astea, cu toate ca faza cu Nefertiti era de la mine. Apoi i-am spus asa: "deci bichonii au supravietuit ca specie mii de ani". A dat din cap. "Atunci spuneti-mi va rog, ce mancau ei inainte de a se fi inventat grauntele astea cu vitamine si minerale pentru care iubitorii de caini platesc miliarde de dolari anual"? Aici am prins-o. N-a stiut ce sa spuna, s-a foit, s-a facut ca se uita dupa niste lucruri prin dulap, apoi a zis: "Carne probabil, dar nu traiau mult". N-am mai insistat, dar m-am gandit ca mizeria asta cu grauntele pe care trebuie sa le ciuguleasca animalele de casa nu e decat o afacere a unor smecheri, care sunt atat de smecheri incat au reusit sa prosteasca milioane de oameni. In ziua de azi, nu numai bichonii ciugulesc graunte, ca gainile. Toate rasele de caini au grauntele lor speciale, in functie de greutate, varsta, sensibilitati etc. Doamne fereste sa-i dai unei huidume de lup alsacian un os cu niscai zgarciuri pe el - imediat se imbolnaveste de stomac si trebuie dus la spital.
Pentru mine ramane un mare mister: cum a suprevietuit mii si mii de ani o rasa care a mancat nesanatos de la o generatie la alta? Si daca tot a mancat carne, cum de nu s-a adaptat rasa asta in asa fel incat cateii contemporani sa poata manca la fel ca mosii si stramosii lor? Ce-ar fi zis batranul Darwin despre asta? Te pomeni ca ar fi renuntat la ideile lui despre evolutie si ereditate!
Oricum, am decis ca Richi si Cindy nu vor mai manca niciodata altceva decat graunte. Pot eu sa ma opun unor firme care stiu sa puna in grauntele alea tot ce are nevoie fiecare animal in parte, in functie de clima, altitudine, umiditate, ereditate, numar de fire de par in blana si capacitate pulmonara? Da de unde!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu