Iar de-atunci au trecut, iată, şase ani...
Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimănui. Camarazii mei, când m-au
văzut, au fost nespus de bucuroşi că mai trăiam. Eram îndurerat, dar lor le-am
spus: „Sunt ostenit...”
Acum mi-a mai trecut
puţin. Adică... nu chiar de tot. Ştiu însă bine că s-a-ntors acasă, pe planeta
lui, deoarece, în revărsatul zorilor, nu i-am mai găsit trupul. Nu era un trup
atât de greu... Şi mi-e drag, noaptea, să ascult stelele. E ca şi cum aş
asculta cinci sute de milioane de clopoţei...
Numai că, iată, se petrece
un lucru nemaipomenit. Botniţei pe care i-am desenat-o micului prinţ, am uitat
să-i adaug legătoarea de piele. N-o fi putut s-o pună niciodată la botul oii
lui. Şi-atunci, mă-ntreb: „Oare ce s-a
petrecut acolo? Se prea poate ca oaia să fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spun: „De bună seamă, nu! Micul prinţ, în fiecare
noapte, îşi închide floarea sub clopotu-i de sticlă şi păzeşte bine oaia...” Atunci sunt fericit. Şi stelele, toate, râd
încetişor.
Alteori îmi spun: „Te mai fură câteodată gândul şi-i de-ajuns!
A uitat, într-o seară, de clopotul de sticlă, ori poate oaia, peste noapte, a
ieşit din lada ei pe nesimţite...” Şi-atunci toţi clopoţeii se preschimbă-n
lacrimi!...
Totul, acolo, e învăluit
într-o adâncă taină. Pentru voi, care de asemeni îl iubiţi pe micul prinţ, ca
şi pentru mine, nimic în univers nu mai rămâne cum a fost, de vreme ce undeva,
acolo, nu se ştie unde, o oaie, pe care n-o cunoaştem, a mâncat, ori ba, un
trandafir...
Uitaţi-vă la cer.
Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi veţi vedea cum totul e
altfel... Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată că lucrul
acesta e atât de preţios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasă şi cea mai
tristă privelişte din lume. E aceeaşi privelişte pe care aţi văzut-o şi cu două
pagini mai înainte, dar eu am desenat-o încă odată, ca să v-o arăt mai bine. În
locul acesta micul prinţ s-a ivit pe Pământ, apoi a dispărut.
Uitaţi-vă atent la priveliştea aceasta, astfel încât să
fiţi siguri că o veţi recunoaşte dacă într-o bună zi veţi călători prin Africa,
în pustiu. Şi dacă veţi ajunge să treceţi şi pe acolo, vă rog din suflet, nu vă
grăbiţi, zăboviţi puţin în dreptul stelei. Şi-atunci, dacă vine la voi un
copil, dacă râde, dacă are păr de aur, dacă nu răspunde când e întrebat, veţi
ghici desigur cine e. Aşa că fiţi buni! Nu mă lăsaţi să fiu atât de trist:
scrieţi-mi de îndată că s-a-ntors...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu