Arghezi povestind copiilor (3)

Papuc 

    Motanul Papuc, poate că cel dintîi din neamul lui de jaguari, degeneraţi pînă la prinderea şoarecilor domestici, suferă de strabism. Privirea lui saşie, orientată anapoda, îi dă un aspect ciudat şi o autoritate de gravură chineză. Pestriţ ca un şal şi ros ca un ghiozdan, în toate colţurile, la bot, la ceafă, la genunchi şi în vîrful urechilor, discret şi taciturn, el îşi petrece timpul, construit pe marginea mesei rotunde ca un animal decorativ, şi examinează viaţa apartamentului chiorîş.

    Infirmitatea lui se traduce, credem, prin dificultăţi de văz şi printr-o nevoie monastică de nemişcare şi tăcere. Capul lui imprudent se ciocneşte ca un pumn de picioarele mesei, de scaune şi de geamuri şi se pare că Papuc vede cîteva ore mai clar şi cîteva ore mai puţin. Mîţele îl admiră mult mai puţin decît noi şi de cîte ori iese din casă, el e victima unui fapt divers, regretabil, condus dc o pisică sau de un cotoi agresiv.

Cunoscut printre mîţele din cartier ca pisoiul prost al mahalalei, cu Papuc s-au suprimat formele şi nuanţele care se succed între întîlnire şi bătaie. Niciun adversar nu mai găseşte util să se imobilizeze la o distanţă de atac faţă de el. Dialogul a fost suprimat: ocara miorlăitului, care durează între doi luptători pe casă o jumătate de noapte, nu mai e necesară. Nimeni nu mai are nimic să-i spuie şi toţi trec de-a dreptul la căile de fapt, repezindu-se, înşfăcînd spinarea, rupînd cerbicea şi trîntind în dreapta şi stînga, alternativ şi sonor, capul trist al lui Papuc.

Pe toată faţa pămîntului, Papuc părăsit de toţi, are un singur apărător, pe stăpînul lui, şi sigur de această unică însă eficace ocrotire, înainte chiar de a fi simţit măseaua duşmanului după ceafă sau laba cu cinci undiţe în cojoc, el dă un strigăt deznădăjduit, care ieşind din accentul vocal normal al pisicii, conţine jalea unui prunc atacat de hienă. În scris, apelul lui ar putea fi reprodus cu cîteva silabe vorbite, la lectură, din gîtlej şi cu gura căscată: Aoa, Oaoa, Ioaoa, Oiaio, Ieoieoieo.

Numaidecît, stăpînul erumpe cu geamurile deschise brusc în afară, producînd o panică şi un tumult pe acoperiş, al cotoilor, care fug; sau se aruncă în curte cu o stinghie cu care izbeşte într-un coteţ de cîteva ori, alarmînd pisicăria. „Papuc!" cheamă stăpînul — şi Papuc soseşte răspunzînd: „Miorlau"; ceea ce însemnează şi: „mulţumesc", şi: „am mai scăpat odată", şi: „viu ime­diat." Poate că pisoii procedează cu Papuc sumar şi din pricină că-l ştiu protejat neobişnuit de sistematic, în do­rinţa de a-i trage bătaia, pe care niciodată n-au dus-o la capăt, şi de cele mai multe ori nici n-au început-o, înainte de a se produce marele tămbălău de geamuri, de tini­chele lovite, de bulgări şi de voci injurioase. In ajutorul lui Papuc, ameninţat cu tăvăleala, sar cîteodată toţi părtaşii familiei stăpînului şi servitorii, fiecare cu ce se găseşte în mînă, un vătrai, un cleşte, o mătură, un baston şi orchestra care izbucneşte, cu alai de vînătoare, înspăimîntă urechea cotoşmanilor adunaţi, ca nişte laşi, zece pe unul — şi acela chior — cu un zgomot haotic de meteori dezlănţuiţi.

Nimeni nu se deprinde cu infirmitatea lui şi nici Papuc. El crede că, orişicum, inima lui caldă şi pasiunea naivă de a mîngîia farmecele îndrăgostite ale unei speranţe vor găsi, dacă nu azi, mîine, o corespondenţă za­darnic visată şi căutată.

— Papuc, Papuc! resemnează-te odată pentru totdeauna şi rămîi lîngă sobă, unde ochiul stăpînului tău cu barbişon se ridică uneori de pe hîrtii, la tine, şi surîde blajin ochilor tăi încrucişaţi.