Intaia elegie duineză a lui Rilke

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi

dintre ale îngerilor cete? Chiar daca vreunul

m-ar alipi deodată de inimă: aş pieri

de străşnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i

decît pragul înspăimîntătorului si-l îndurăm anevoie

şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,

nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării. Orişicare înger e înspăimântător.

Deci, mă-nfrînez şi-mi înec într-un suspin întunecat

ademenitoarea chemare. Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit

a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni, nu,

iar iscusitele animale îşi dau de pe acuma seama

că nu suntem în largul nostru în lumea

pe care am tălmăcit-o. Ne mai rămîne, poate,

vreun copac, să-l revedem, zi după zi, pe-o dungă

de colină; ne mai rămîne strada ce ieri am străbătut-o

şi răsfăţata unei deprinderi, credinţă ce şi-a aflat

un cuib pe lîngă noi şi a rămas astfel şi nu a mai plecat.

O, dar noaptea, noaptea, cînd vîntul răsplin de largul lumilor

îţi scurmă chipul — cui nu-i rămîne ea, rîvnita, blînd dezamăgitoarea,

inimii stinghere tovarăşa de trudă şi nesomn?

Îndrăgostiţii, oare, îi simt şi ei povara?

Înlănţuindu-se, ah, ei îşi ascund unul altuia soarta.

Cum, încă tu nu o ştii? Svîrle din braţe golul

către spaţiile ce respirîndu-le ne-ngînă; poate că păsările

văzduhul lărgit îl simt cu un sbor mai lăuntric.

Într-adevăr, primăverile avut-au trebuinţă de tine.

Stele-au sclipit înspre tine aşteptînd să te înfioare. În trecut

s-a-nvolburat un val ce vroia să te legene, sau

cum treceai pe dinaintea unei ferestre deschise, o vioară

ţi se dărui. Toate acestea fost-au menire.

Dar, cum i-ai răspuns? Nu erai tu mereu

încă risipit în aşteptarea-ţi, ca şi cum totul

ţi-ar fi vestit o iubită? (Unde să-i dai adăpost

cînd mari străinele gînduri îţi vin şi se duc

şi ades rămîn în zăcătorile nopţii?)

De te încinge dorul, cîntă iubitoarele.

Vestita lor simţire mai poate încă mult spori în nemurire.

Cîntă pe cele — soarta aproape că le-o rîvneşti — părăsite,

ce nespus mai iubitoare te-ntîmpină decît celelalte,

ostoitele. De la-nceput, mereu, reînnoieşte de neîmplinita slăvire.

Dă-ţi seama: eroul nu moare niciodată, chiar prăbuşirea

îi este prilej de a fi: cea din urmă-i naştere.

Pe iubitoare însă, istovita fire înapoi le soarbe în sine,

ca şi cum, a doua oară, puterile ei nu le-ar mai putea izvodi.

La Gaspara Stampa, cu gîndul, poposit-ai de-ajuns

ca să meneşti vreo fată, pe care a părăsit-o iubitul,

să ducă mai departe îmbelşugata pildă a iubitoarei acesteia

simţind: trebuie să fiu asemenea ei?

Nu e sorocul, ca, în sfîrşit, aceste bătrîne dureri

să rodească? Nu-i vremea ca, încă iubind,

să ne dezrobim de fiinţa iubită, şi, cutremuraţi, să ne învingem:

cum învinge săgeata vibrînda coarda ca, adunată toată în salt, să fie

decît ea însăşi mai mult! Căci nicăiri nu-i oprire.

Voci, voci. Ascultă, inimă, cum în vechime

doar sfinţii ascultau: că-i ridica năprasnica chemare

de la pămînt; ei, însă, de necrezuţii, îngenuncheau mai departe

şi nu luau în seamă: aşa le fu dat să audă.

Departe de tine gîndul că ai putea cumva să înduri glasul

Atotputernicului. Ci Adierea ascult-o, neîntrerupta vestire

înfiripîndu-se din tăcere.

Dinspre morţii cei tineri vine o boare în susur spre tine.

Nu ţi-a grăit liniştit soarta lor

sub bolţi de biserici, oriunde la Roma şi Neapole?

Sau ţi s-a-ncrustat în adînc vreo sublimă inscripţie

ca aceea de pe tabela din Santa Maria Formosa.

Ce-mi vor? Domol să le înlătur

părelnica nedreptate, care puţin le stânjeneşte uneori

neprihănita mişcare a duhului.

Fireşte, e ciudat să nu mai locuieşti pe pămînt,

deprinderi abia dobîndite să le pui deoparte,

să nu mai dai înţelesul viitorului omenesc trandafirilor

şi altor lucruri, ce-s făgăduinţă bogată, fiecare în felul său;

tot ce ai fost în nesfîrşit sfielnice mîini, să nu mai fii,

şi chiar propriul tău nume să-l lepezi

ca pe o jucărie stricată. Ciudat, să nu-ţi doreşti mai departe dorinţele. Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia

flutură risipit în spaţiu.

Iar fiinţarea în moarte e grea. Mult trebuie să înveţi din nou

înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simţi o fărîmă de veşnicie.

Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea

că osebesc prea mult. Îngerii (se spune) de multe ori

nu ştiu de colindă printre făpturile celor vii

sau printre morţi. Veşnicul fluviu, necontenit, duce-n vîltoare cu sine

prin cele două tărîmuri, vîrstele toate, copleşindu-le glasul în amîndouă.

Pînă la urmă, cei petrecuţi timpuriu nu mai au nevoie de noi.

Lin se desvaţă de ce-i al pămîntului, cum blînd, pe măsură ce creşti,

te desprinzi de la pieptul mamei. Ci noi, însetoşaţii după

marile taine şi care, ades, din cerniri

ne făurim propăşire în har —: putea-vom fără ei să fim?

E de-nzadar legenda că-ntîia melodie cîndva se născu,

pustia-ncremenire cutezînd s-o străbată, pentru a-l plînge pe Linos,

şi că în spaţiul spăimîntat, în care, fulgerător şi pentru veşnicie,

un tînăr aproape divin dispăru,

golul se-nvolbură în Undirea ce astăzi

pe noi ne răpeşte, ne dă mîngîiere, ne-ajută?

Traducere: Dan Constantinescu