Trei milenii de umor (31)

La un banchet îmbelşugat, cînd limbile au început să se dezlege, un comesean care băuse mai mult i s-a adresat lui Rene Descartes:

—    N-am bănuit niciodată că mîncărurile gustoase şi vinul vechi pot: să placă atît de mult unor filozofi! V-am urmărit întreaga seară şi văd că nu v-aţi dat înapoi de la nimic! 

—    Credeaţi, i-a răspuns Descartes, că mîncărurile bune se gă­tesc numai pentru proşti?

Acasă, în strictă intimitate, gînditorul olandez Baruch de Spinoza purta un halat din stambă ieftină. Auzind acest lucru, prin intermediul servitorului său, un consilier comunal i-a făcut cadou filozofului un halat de casă confecţionat din ca­tifea. Spinoza i-a trimis imediat un bileţel cu următoarele rînduri: „Cu acest halat regesc din catifea am să devin oare alt om? Este un lucru rău dacă ambalajul este mai bun decît conţinutul"

Montesquieu făcea un schimb de idei cu o aristocrată. Aceasta i-a mărturisit:

—    Am o taină pe care n-o dezvălui decît domniei voastre. Studiez filozofia.

—  O, distinsa mea doamnă, a oftat Montesquieu, vă răpiţi din orele de somn ca să pătrundeţi tainele filozofiei! Îmi per­mit să vă dau un sfat: studiaţi filozofia ca să învăţaţi cum să dormiţi mai mult şi mai bine!

Odată, pe cînd ironicul Voltaire participa la o festivitate unde oratorii vorbeau mult şi lamentabil, un aristocrat l-a întrebat pe unul dintre lacheii care serveau băuturile:

—  Ascultă, Jean, cine este tînărul care vorbeşte atît de tare şi mai ales atît de mult?

Voltaire s-a amestecat în vorbă:

—  Stimate domn, el nu are nume aristocratic, dar numele pe care îl poartă solicită atenţie înzecită. E fiul unui puternic al zilei!

Un zevzec, care voia să impresioneze doamnele prezente prin presupusa sa inteligenţă, l-a întrebat pe filozoful Lichten­berg:

—    Care este de fapt deosebirea dintre timp şi eternitate?

—  Din păcate, a răspuns zîmbind filozoful, trebuie să vă rămîn dator cu acest răspuns pînă cînd voi găsi suficient timp ca să vă... demontez în bucăţi. După aceea dumneavoastră veţi avea nevoie de o eternitate pentru a vă remonta! (adevarul e ca nu cunosc un raspuns mai tembel decat asta - R.B)

Într-o zi geroasă de februarie în anul 1804, s-a stins din viaţă Immanuel Kant. Inainte de a trece dincolo, muribundul şi-a plimbat ochii asupra came­rei, apoi asupra celor prezenţi. Abia şoptit, el a murmurat:

—    E bine!

Descoperise oare Kant hotarul între viaţă şi moarte? Sau era bilanţul întregii lui vieţi?

Pe vremea studenţiei, Hegel obişnuia să frecventeze împreună cu amicii săi o cafenea unde juca biliard în fiecare după amiază. Odată, filozoful, aflat în încleştarea jocului şi fiind cu spatele spre intrare, a avut ghinionul să izbească puter­nic pe un domn care tocmai intrase în local. Hegel nu mai ştia ce să facă pentru a repara greşeala. Cel jignit însă nu-i per­mitea să spună nimic, acoperind cu vocea-i de bas scuzele lui Hegel.

—    Drept cine mă iei, domnule?

—   Vă consider un domn onest şi iubitor de adevăr, căruia îi cer mii de scuze pentru cele întîmplate, a reuşit să spună Hegel. (iubitor de adevar?!?!?! - lui Tiberiu Ban asta nu prea-i pasa de ce tampenii da tiparului. Oricum nu conta in vremurile alea - R.B)

—    Iar eu vă consider un bădăran necioplit i-a răspuns violent străinul.

—    Atunci regret foarte mult, a răspuns calm Hegel, că ambii ne-am înşelat atît de tare!

Hegel căzuse la pat. Ultimele cuvinte ale muribundului, spun cei prezenţi, ar fi fost următoarele:

—    Dintre toţi elevii mei numai unul m-a înţeles — dar şi acela m-a înţeles greşit!

P30