Inadecvarea (1)

Cred ca oricine dintre oamenii care intra pe net isi pune intrebarea daca sa deschida sau nu un blog. Unii o fac, altii nu si motivele fiecaruia difera de motivele celuilalt. Dar daca l-au deschis, cei care au facut-o au doua tipuri de motivatii, dupa cum blogurile sunt producatoare sau ne-producatoare de bani. Adica unii oameni tin un blog si scopul lor este sa faca bani cu el, altii il tin pentru a obtine cu ajutorul lui satisfactii care nu se cuantifica in bani. Eu ma numar printre cei din urma. Nu vreau sa fac bani cu blogul meu, nu vreau sa fiu vedeta, nu vreau sa ma lupt cu alti bloggeri si toate astea se vad clar din lipsa reclamelor, a bannerelor, din faptul ca nu ma inscriu pe liste, nu particip la concursuri etc.

Dar ce vreau eu sa fac cu blogul meu ? Ma intreb asta de la o vreme. Il tin oarecum in virtutea inertiei si pentru ca nu-mi vine sa renunt la ceva ce este al meu. Cam asta ar fi, la prima vedere. Daca sap mai adanc, gasesc totusi o posibila explicatie care nu e chiar atat de directa. E vorba de inadecvarea mea la lumea reala, care ma obliga sa ma exprim in lumea virtuala, pentru ca altfel probabil as muri. Sunt unul dintre cei care daca nu se pot exprima, pierd sensul existentei. Din pacate, in lumea reala posibilitatile mele de a ma exprima au ajuns la un nivel extrem de scazut. Adevarul e ca de indata ce am plecat din Sinaia, procesul asta de imputinare a inceput sa se manifeste implacabil. El nu s-a mai oprit niciodata si, in ultimii ani, a luat o turnura oarecum dramatica – pentru ca stau intr-o tara straina, unde nu am chiar pe nimeni. Daca nu ar fi existat internetul, chiar nu-mi pot imagina ce s-ar fi intamplat cu mine. «Dar ai o familie, ai o fetita minunata!» ar putea sa mi se spuna. «Asa este, am. Si totusi…»

Acest «totusi» exprima inadecvarea despre care am vorbit mai sus. Radacinile ei sunt de mare adancime, au legatura cu acceptarea sau neacceptarea de catre om a acelei mari traume care se numeste nastere. Dar asta e alta poveste si poate o voi spune altcandva. Sunt inadecvat pentru viata aceasta – este convingerea pe care mi-am construit-o cu migala in ultimii zece ani si gradul meu de inadecvare este urias. Am adunat fapte, dovezi, am facut legaturi intre lucruri, am inteles putin cate putin. Acum sunt sigur ca asa stau lucrurile. In mod normal, dupa ce afli asta, te sinucizi. De ce n-o fac? Simplu, pentru ca odata cu intelegerea inadecvarii mele am mai avut o revelatie : foarte multi sunt ca mine, si daca nu esti singurul, atunci poti sa rezisti. La rigoare, as putea spune ca aproape toti oamenii traiesc intr-o stare de neadecvare, mai mult sau mai putin pronuntata.

Cum poti sa-ti dai seama de asta? Iarasi simplu: comparandu-te cu modelele, cu cei pe care ar trebui sa-i urmezi. Incearca numai si o sa constati ca nu esti in stare sa mergi pe urmele lor si atunci te ambitionezi sa-i urmezi, razi de ei sau ii renegi. Modelul crestinilor este Cristos. E suficient sa te compari cu el numai o secunda ca sa constati ca esti inadecvat. Dar nu vreau sa intru in aceasta discutie aici, poate o s-o fac mai tarziu.

Ce poate face omul inadecvat in momentul cand descopera ca este inadecvat? Daca-i pasa, are solutii, de la sinucidere pana la urmarea lui Cristos. O gama larga, asadar. Daca nu-i pasa, traieste intr-o stare de gratie, nu-l tulbura nimic, traieste pur si simplu asa cum e, in filosofia lui «oricum nu pot schimba nimic din ceea ce mi s-a dat».

Mie imi pasa. Insa nu stiu sa raspund la intrebarea «de ce imi pasa, cand ar putea la fel de bine sa nu-mi pese?». Pentru ca poate sa-ti pese de spaima (daca nu fac nimic voi fi pedepsit) sau poate sa-ti pese de ciuda (de ce tocmai eu, de ce trebuia sa fiu eu in halul asta de inadecvat?) sau poate sa-ti pese din dorinta de a-ti demonstra dreptatea (eu am stiut ca aici se ajunge). Poate ca exista si din cei care percep efectiv o lumina si merg efectiv catre ea, temandu-se in orice clipa sa n-o piarda. Cred ca la mine functioneaza cate putin din primele trei. Si mai cred ca trebuie – mostra de gandire magica – sa ma exprim cumva, pentru ca in felul asta as putea sa ma fac inteles, sa ma explic, si deznodamantul s-ar amana. E ca la dentist: cand vezi cum se apropie de tine mana cu freza suieratoare, tocmai atunci trebuie sa mai spui ceva care nu suporta amanare si care iti tradeaza, de fapt, frica.

Slava domnului, exista Internetul. Aici pot sa ma exprim. Am un blog si ma exprim. Si ma gandesc sa-l inchid cat de curand.