Faceti-va bine (304)

Ştevia

Denumire ştiinţifică: Rumex patientia.

Denumiri populare: dragomir, măcriş de grădină.

Prezentare. Ştevia, o plantă ce aparţine de familia poligonaceelor, este o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România. Tulpina  este  dreaptă,  puternică,  înaltă  până  la  doi metri.  În  partea  superioară, tulpina  de  ştevie  este  ramificată,  purtând  pe  ea  frunze  mari,  cu  peţiolul  consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roşu-palid sau roşu-vişiniu. Pentru nevoi  alimentare  se  culeg  frunzele  tinere,  primăvara,  atunci  când  se  dezvoltă  doar frunzele bazale. 

Ştevia se consumă ca atare, în salate, dar şi sub forma unor preparate culinare, potrivit gustului şi imaginaţiei fiecăruia. Valoare medicinală au, mai ales, rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când  perioada  de  vegetaţie  a  încetat,  precum  şi  seminţele.  Pentru  aplicaţii  strict medicinale se prepară infuzie, decoct, cataplasme.

Substanţe active importante: în cantitate semnificativă vitamina C, acid tartric, acid oxalic (oxalaţi), săruri minerale.

Întrebuinţări. Preparatele din ştevie, în forma lor naturală, nefiartă, au proprietăţi depurative, diuretice, tonice. Consumul de ştevie este indicat, cu precădere, în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Prin proprietăţile sale depurative, ştevia curăţă organismul de toxinele adunate în decursul iernii şi, de aceea, este folosită cu succes în curele de primăvară. Prin influenţa sa asupra organismului, ştevia contribuie şi la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, cândva fiind  considerată  şi  un  antiscorbutic  important.  Capacitatea  şteviei  de  a  combate scorbutul trebuie luată în seamă şi în ziua de azi. Ştevia este recomandată şi în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalinizantă. Preparatele din rădăcină – aceasta fiind partea cu adevărat medicinală a şteviei – au eficienţă în tratarea unor boli de piele (cum ar fi pecinginea, bubele dulci), epuizare fizică şi nervoasă, reumatism, gută, insuficienţă hepatică, icter, infecţii ale pielii. Preparatele  din  seminţe,  sub  formă  de  decoct,  sunt  folosite  ca  laxativ,  ca purgativ. Tot ca purgativ este folosită şi ştevia stânelor sau măcrişul cailor (Rumex alpinus), o specie de ştevie care creşte mai ales în zonele montane, pe locurile unde au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ştevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma  unui  rizom,  pentru  nevoi  medicinale  prelucrându-se  acest  rizom  şi  rădăcinile sale.  Ştevia  stânelor  are  un  rol  notabil  în  declanşarea  peristaltismului intestinal. Ştevia  şi  rădăcina  de  ştevie  sunt  contraindicate  celor  suferinzi  de  afecţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor şi bolnavilor cu suferinţe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi. Potrivit  unor  medici  specializaţi  în  probleme  naturiste,  preparatele  pe  bază  de ştevie  pot  crea  mari  probleme  dacă  sunt  luate  în  cantitate  mare,  mai  ales  în  cazul preparatelor obţinute din rădăcini şi seminţe. Ştevia  rămâne  cunoscută  şi  preţuită  pentru  faptul  că  este  o  mâncare  de primăvară, cu efecte importante în combaterea toxinelor şi resuscitarea organismului după perioada iernii. Efectele sale medicinale, mai puternice sau mai puţin puternice, nu  fac  decât  să  amplifice  plăcerea  de  a  consuma,  la  începutul  primăverii,  această mâncare nouă.