Şcoală de înot
De îndată ce au ieşit din găoace şi s-a uscat puful de pe ei, puii de raţă
intră cu mama lor în apă şi înoată minunat. Ai crede că lucrurile se petrec la
fel şi cu puii de vidră, mamifer pentru care apa e în cea mai mare parte mediu
de viaţă şi elementul care o hrăneşte. Se pare însă că vidra s-a desprins de
neamul ei terestru — bursuc, jder, beică...— prea degrabă, deşi cu milioane de
ani înainte, pentru ca puii să fi moştenit instinctiv modul de viaţă acvatic,
cu toate că corpul şi labele lor li s-au adaptat la înot. Se întîmplă că vidre
ţinute în captivitate, prinse de pui foarte mici, nu se îndeamnă să intre în
apă, nu ştiu să prindă peşte, deşi îl mănîncă cu plăcere pe cel dat de mîna
omului. La început vidra-mamă trebuie să-şi îndemne puii ca să intre în apă şi
apoi să-i înveţe să vîneze peşte. Paznicul Achim, care avea în grijă o apă cu
păstrăvi, mi-a povestit o scenă petrecută între o vidră şi doi pui mărişori,
cam de trei luni.
Se odihnea pe înserat pe un mal înalt, de unde vedea o porţiune bună a
rîului. Deodată vede mişcare în bălăriile de pe malul din faţă, vede vidra şi
se scîrbeşte că n-are cu el puşca. Cel puţin să o pîndească ce face.
Vidra spionează din ochi în sus şi în jos, apoi scoate un şuierat foarte
încet, neasemuit mai slab decît cel cu care se cheamă ele la jocurile de
dragoste. Indată ies la iveală doi pui mărişori şi păşesc pe urma bătrînei pînă
în buza apei, care acolo spăla pat domol de nisip. Şi-a mai mirosit puii, i-a
mai mîngîiat cu limba si a intrat încet în apă. Nu s-a îndepărtat nici la doi
paşi, a început ca un dans. Inota în cerc mic, se răsturna pe spate, bătea apa
cu labele, uneori scotea acel şuier înfundat. Era de înţeles că îşi chema puii.
Puii s-au apropiat, au petrecut din ochi mişcările mamei, au pus botişoarele în
marginea apei şi s-au retras pe ţărm, umblînd încoace şi încolo nehotărîţi. A
mai chemat bătrîna o vreme, apoi şi-a pierdut răbdarea. A ieşit pe masa de
prund şi, nici una nici două, a buşit cu botul pe unul dintre pui, l-a atins şi
cu o labă şi l-a împins în apă. Spaimă pe bietul pui! Nu ştia cum să scape mai
degrabă, s-a zbătut, a ieşit la uscat şi nu s-a oprit pînă la rădăcina unui
brad din margine. Vidra a luat la şcoală pe celălalt pui. Şi cu el a păţit la
fel, dar cu asta n-a încheiat ora de lecţie, poate prima. Ieşea la mal, îşi
chema puii şi, cînd pe unul cînd pe altul, îi împingea în apă. De la un timp va
fi văzut că aşa nu merge, trebuie să aplice o metodă nouă si trebuie să-i ducă
în apă mai adîncă, unde nu dau cu labele de fund şi, vrînd-nevrînd, trebuie să
înoate. Iată îl prinde pe unul cu gura de după cap, intră cu el în apă,
depărtişor, şi îi dă drumul. Acum a fost spaima cea mare! A dat puiul din lăbuţe,
dezordonat, ca un copil gata să se înece, s-a ţinut o clipă la suprafaţă, apoi
i s-a înfundat capul, a început să strănute, să tuşească. Bătrîna din preajmă
îi dădea tîrcoale, îl lăsa să se necăjească. Cu chiu cu vai a ieşit puiul la
mal şi a rămas tare supărat şi înfricoşat. Hai la celălalt! Hoţul a văzut ce a
păţit frate-său şi a dat să se ascundă în tufe. In zadar! L-a îmbăiat bine şi
l-a lăsat să iasă din apa adîncă cu puterea lui, cum va şti. Acesta a fost mai
isteţ, a înotat destul de bine, apă n-a băut, dar nici nu i-a prea plăcut
aventura.
Ca şi cînd ar fi voit să-i împace, vidra a început să se joace cu puii pe
nisipul uscat, încălzit de soarele de peste zi. Se tăvăleau, se hîrjoneau,
bătrîna lăsa să o înşface cu gurile de unde apucau, alerga stîngaci ca să o
urmărească şi să o prindă. Iat-o intrată şi în marginea apei, stînd în
picioarele ei scurte. In elanul jocului au intrat şi puii şi acum se bălătăceau
toţi trei în apa de o şchioapă.
Atunci Achim nu şi-a mai putut îneca tusea care îl strîngea de gît de mult.
S-a răscolit vidra, au sărit şi puii, şi într-o clipă prundul a fost gol. Numai
urmele de pe el mai mărturiseau că acolo a fost o oră de lecţie.
Cred că nu au avut nevoie de multe.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu