EVEREST
1953 —PRIMA BARIERĂ
Societatea
Regală de Geografie,
Biroul
Expediţiei pe muntele Everest.
l
Kensington Gore Londra S. W, 7.
16
octombrie, 1952
Dragă Hillary,
Cred că ţi-a scris Eric Shipton
despre schimbarea făcută în conducerea expediţiei Everest din 1953 şi probabil
că ai aflat ştirea şi din ziare, îmi închipui că cele întîmplate te-au mirat şi
te-au dezamăgit; păcat că lucrurile s-au petrecut aşa şi că Eric Shipton a avut
atîta ghinion!
Cred însă că eşti de aceeaşi părere
cu mine că noi avem datoria să continuăm cu hotărîre organizarea cuceririi
vîrfului.
 |
| John Hunt |
Aştept
cu toată nerăbdarea să lucrăm împreună în această problemă care ne interesează.
Al
dumitale, John Hunt
* * *
Prin această scrisoare am
făcut cunoştinţă cu omul care avea să joace un rol hotărîtor în organizarea
succesului final al cuceririi Everestului.
Într-adevăr, cunoşteam şi
dezaprobam hotărîrea Comitetului pentru Himalaya de a schimba conducătorii la
mijlocul drumului şi eram profund dezamăgit că Shipton fusese înlocuit.
„Everest fără Shipton nu poate fi acelaşi lucru, îmi ziceam eu. Şi la urma, urmei,
cine o fi acest tip Hunt? Nu am mai auzit niciodată de el! Mă întreb dacă e bun
la ceva !"
Priceperea lui Hunt se
dovedi însă curînd, cînd am primit prin poştă o serie de planuri amănunţite
care, trebuie să recunosc, în ciuda aversiunii mele, dădeau soluţiile cele mai
exacte. Atît Lowe cît şi eu aşteptam cu multă nerăbdare să aflăm componenţa
grupului şi am fost foarte bucuroşi cînd am aflat că vor mai lua parte Evans, Bourdillon
şi Gregory, care participaseră la expediţia de pe Cho Oyu, şi Ward care fusese
cu noi în expediţia de recunoaştere din 1951. Din grupul de alpinişti mai
făceau parte Wylie şi Noyce, care obţinuseră rezultate excelente în diversele
ascensiuni din munţii Himalayei, Westmacott şi Band care făcuseră ascensiuni
remarcabile în Alpii europeni. Dintre cei care nu aveau să participe la
ascensiuni erau Stobart, operatorul cinematografic şi vechiul nostru prieten,
doctorul Griffiths Pugh, a cărui prezenţă însemna nenumărate experienţe
fiziologice pe pielea unor alpinişti imprudenţi.
Cum George Lowe şi cu mine
eram izolaţi de restul grupului, nu-i puteam ajuta decît cu sfaturi, dar era
limpede că organizarea expediţiei se făcea cu paşi vertiginoşi, iar echipamentul
nostru avea să fie dintre cele mai bune. De data aceasta asaltul muntelui urma
să se facă cu ajutorul aparatelor de oxigen; în acest scop se făceau sforţări
uriaşe pentru perfectarea a două tipuri diferite de aparate pe care urma să le
întrebuinţăm.
La începutul lunii martie,
ne-am întrunit la Kathmandu toţi membrii expediţiei; aci l-am întîlnit pentru
întîia oară pe John Hunt. Din prima clipă, am fost impresionat profund de
energia sa dinamică, de capacitatea lui organizatorică şi de felul său încîntător
de a se purta cu oamenii. Caracterul lui s-a conturat perfect la prima noastră
convorbire, cînd mi-a spus ca intenţionează „să fie mereu în fruntea
expediţiei". Deşi îl cunoşteam doar de cîteva minute, impresia puternică
pe care mi-o produse mă făcu să nu mă îndoiesc de spusele sale. Tot la
Kathmandu l-am cunoscut pentru prima oară şi pe Tenzing. Era robust şi bine
făcut. Chipul său exprima încredere şi modestie totodată. Curînd deveni un
membru preţuit al grupului nostru şi se făcu iubit de toţi prin zîmbetul lui
încîntător şi prin blîndeţea firii sale.
La 10 martie, am părăsit
Kathmandu, pornind în marş domol spre poalele Everestului. Timp de 17 zile am
urcat dealuri şi am coborît văi, străbătînd minunatul ţinut al Nepalului pe o
vreme nesperat de bună. Înotam în toate rîurile, mîncam cît şapte şi dormeam
sub cerul înstelat. La mănăstirea Thyangboche unde am poposit eram cu toţii
într-o formă perfectă şi bine dispuşi.
Uriaşul masiv al
Everestului, înălţat mult deasupra peretelui pe care-l alcătuiau masivele
Nuptse şi Lhotse, pe care-l revedeam, ne-a produs o emoţie puternică. Ardeam de
nerăbdare să ne încercăm puterile cu el.
Am instalat o
tabără-de-bază temporară la Thyangboche unde am despachetat tot echipamentul şi
am rămas cîteva zile, verificîndu-l şi învăţînd cum să-l mînuim. Bourdillon,
mai ales, ne-a dat lămuriri preţioase de folosire a diferitelor tipuri d’aparate
d’oxigen. Planul nostru avea ca prim scop întărirea rezistenţei fizice şi
adaptarea la altitudini mari, prin ascensiuni de orientare prin mulţimea de văi
cu gheţari din jurul Everestului. Prima perioadă de aclimatizare a fost fixată
între 30 martie şi 6 aprilie; împărţiţi în grupuri de cîte trei sau patru am
plecat în recunoaştere prin văile din apropiere. Ne-am regrupat cu toţii la
Thyangboche la 6 aprilie şi, după cum se pare, fiecare făcuse o excursie
minunată, înălţimile vîrfurilor explorate depăşeau 6 000 m, iar constatările
făcute erau foarte utile. Inceputul expediţiei se arăta, în general, cît se
poate de bun.
A doua perioadă de
aclimatizare urma să înceapă peste cîteva zile. Hunt îmi ceru să-mi conduc
grupul pe gheţarul Khumbu ca să fac recunoaşterea căderii de gheaţă care duce
în Circul-de-vest. Bucuria mea era de nedescris. Din grupul meu mai
făcea parte Michael Westmacott, George Band şi, la cererea mea, George Lowe.
Ştiam că ascensiunea pe căderea de gheaţă însemna o muncă grea şi simţeam
nevoia să-l ştiu alături de mine pe vechiul meu prieten. Timp de două zile
ne-am sfătuit şi am făcut planuri împreună; ne-am ales corturile, corzile,
primusurile, pitoanele şi carabinierele. Am pregătit alimentele, am calculat
cantitatea necesară de combustibil, am controlat echipamentul şerpaşilor şi, în
sfîrşit, am angajat o ceată de culii care să ne ducă poverile pe gheţarul
Khumbu. Pugh şi Stobart au cerut să
vină şi ei cu noi, ceea ce însemna mai mult echipament, mai multă mîncare şi
mai mulţi culii.
La 9 aprilie dimineaţa, am
plecat toţi şase din Thyangboche, întovărăşiţi de cinci şerpaşi de mari
înălţimi şi de 39 de culii, dintre care aproape jumătate erau femei. Am
străbătut în pas uşor valea Imja, pînă dincolo de satul Pangboche, abătîndu-ne
apoi în sus pe valea Chola. Cerul întunecat şi ameninţător ne-a silit să
întindem pasul şi să poposim peste noapte în satul părăsit Phalong Karpo, în
plin viscol. A doua zi de dimineaţă totul era alb în jurul nostru. Chiar şi pe
terenurile din jurul corturilor se aşezase un strat de mai bine de 10 cm de
zăpadă, iar mai sus era cu mult mai gros. Muntele Ama Dablam, înveşmîntat în
albul imaculat al zăpezii proaspăt căzute şi încununat cu un penaj lung de
zăpadă spulberată de vînt, strălucea în razele soarelui de dimineaţă ca o
feerie. Nu ştiam ce să fac. Ardeam cu toţii de nerăbdare să urcăm în susul văii
şi să asaltăm neîntîrziat căderea de gheaţă, dar culii noştri nu aveau ochelari
de soare iar noi nu aveam nicio pereche de rezervă. Mă temeam ca din cauza albeţii
zăpezii să nu orbească cineva.
Cu toate acestea nu puteam
aştepta nici topirea zăpezii; aceasta ar fi însemnat zădărnicirea planurilor
noastre. Plin de îngrijorare, m-am sfătuit cu şerpaşii. Aceştia mă asigurară ca
toţi culii voiau să meargă mai departe şi că nu le păsa cîtuşi de puţin de albeaţa
strălucitoare a zăpezii. Imi liniştii conştiinţa tulburată cu gîndul că ei
cunosc locurile acelea şi că vor şti singuri cum să-şi poarte de grijă. Le
cerui deci să împacheteze şi pornirăm mai departe printr-o lume de basm,
îngheţată, făurită din cristale sclipitoare de zăpadă. Cuprins de o bucurie
copilărească zvîrleam în aer pumni de fulgi de zăpadă ca să-i văd doar cum
sclipesc în lumina blîndă a soarelui de dimineaţă.
După o cotitură, intrarăm
în valea Khumbu, unde suirăm pieptiş prin zăpada adîncă de aproape 30 cm.
Soarele strălucea puternic acum, iar sclipirea zăpezii era orbitoare. Toţi cei
ce aveau ochelari şi i-au pus, dar restul culiilor închideau ochii de durere la
lumina puternică a zăpezii. Cu inima grea, îmi imputam uşurinţa cu care
nesocotisem ceea ce îmi dictase bunul meu simţ; dar acum nu mai aveam altă
ieşire, trebuia să urcăm cu hotărîre mai departe, deoarece cu cît ajungeam mai
repede la destinaţie, cu atît era mai bine. Intenţionam să înnoptăm la Lobuje,
un mic grup de adăposturi construite din bolovani şi din bucăţi de pămînt cu
iarbă, la aproape 5 000 m, pe albia înverzită de lîngă gheţarul Khumbu. Am
ajuns primul acolo şi priveam plin de întristare coloana care înainta încet,
încet. Şi ce jalnic arătau! Mergeau agale, cu capetele plecate, cu ochii
umflaţi şi lăcrămînd. Mă cuprinse o amară deznădejde. „Ce mai conducător sunt
şi eu! Nu am plecat nici de două zile şi mi-am orbit toată echipa!"
Tîrziu, după-amiază, se porni din nou să ningă; deznădejdea mea era fără
margini. Ceea ce mă mira foarte mult era faptul că tovarăşii mei nu luau de loc
în tragic această catastrofă; ba chiar, George Lowe, bătrînul meu prieten îmi
alungă gîndurile negre spunînd admirativ despre potopul de ninsoare: „E
straşnic!" M-am dus la culcare amărît, convins că oamenii nu vor mai vedea
o săptămînă întreagă de-acum încolo.
Nu-mi putusem închipui
însă puterea de refacere a şerpaşilor noştri robuşti. A doua zi dimineaţa,
numai patru şerpaşi cerură să li se achite drepturile şi să plece înapoi.
Ceilalţi, cu toate că aveau încă ochii împăienjeniţi, voiau să meargă mai
departe. Nu puteam însă să-i las să pornească iarăşi peste întinderea
strălucitoare de zăpadă fără ceva care să le apere cît de cît ochii, dar nu
eram în stare să găsesc nicio soluţie. Inventivul Stobart ne veni însă în
ajutor. Faţă de vasta lui experienţă în decursul căreia a trebuit să înfrunte
atacurile leilor din Africa şi ciocnirile de aisberguri în Antarctica, problema
noastră era, fără îndoială, doar un fleac pentru el. Cîţiva din grupul nostru
aveau ochelari de schi cu lentile mari şi cu rezerve de celuloid. Stobart le
strînse pe toate, le tăie în bucăţi mici de aproape 2,5 cm în diametru, apoi
scoase un rulou mare de bandă de lipit şi nişte sfoară şi, nu după mult timp,
reuşi să fabrice primul exemplar din noul tip de ochelari de zăpadă. Succesul
fu imediat, aşa că întregul grup se puse pe lucru cu foarfeci şi bandă de
lipit, ca să-i confecţionăm în serie. Ne trebuiau vreo treizeci de perechi ca
să putem dă fiecărui şerpaş cîte una.
Operaţia ne luă aproape
toată dimineaţa, astfel că pînă să plecăm din Lobuje se făcuse destul de
tîrziu. Zăpada strălucea foarte puternic. Nu mi-a trebuit mult timp să-mi dau
seama că unii dintre şerpaşi erau într-o stare mult mai rea decît îmi
declaraseră. O fată, mai cu seamă, era aproape oarbă, dar păşea hotărîtă
înainte, sprijinindu-se cu mîna de şerpaşul din faţă, ca să-şi găsească drumul.
Starea ei era atît de disperată,
încît m-am hotărît să fiu tare şi s-o trimit înapoi. I-am luat povara din
spate, i-am pus salariul în palmă şi i-am închis apoi pumnul. I-au trebuit
cîteva clipe ca să înţeleagă ce voiam şi deodată, cu un gest sălbatic, azvîrli
banii în zăpadă, îşi ridică povara şi împleticindu-se porni după tovarăşii ei.
După cîteva ore de mers continuu şi
anevoios, am dat de un şir lung de pietroaie colţuroase care acopereau un
gheţar afluent şi am pornit să ne facem drum peste ele. Vremea se stricase din
nou şi începuse să ningă. George Lowe şi cu mine am luat-o repede înainte ca să
alegem un drum bun cît timp mai aveam vizibilitate, iar şerpaşii veneau
tîrîndu-se încet pe urmele noastre. După un drum lung am ajuns, în sfîrşit, la
capătul morenei, după care am traversat peste o regiune netedă, acoperită cu
zăpadă, pentru a ne instala tabăra la marginea unui lac. Cîţiva şerpaşi mai
voinici ne urmau la o mică distanţă, dar mulţi dintre ei nici măcar nu se
zăreau. M-am înapoiat cu George să le dăm o mînă de ajutor. Departe, în urmă,
pe morenă, găsii o femeie împleticindu-se prin zăpadă sub povara unei cutii
mari de peste 30 kg. Era aproape sfîrşită de puteri şi i-am luat povara.
Ea o purta cu ajutorul unei glamnice(*)
şi, cum nu aveam asupra mea curele de legat greutăţi, am fost nevoit să adopt
şi eu sistemul ei. La început, înaintam nespus de greu, dar curînd am învăţat
să ţin povara în echilibru şi am descoperit că puteam înainta chiar destul de
repede. În felul acesta am transportat toate poverile, iar pînă la căderea
nopţii am reuşit să aduc şi ultimul şerpaş în tabără. În amurgul întunecat,
prin ninsoarea care cădea într-una, aşezarea taberei noastre alcătuia un tablou
cît se poate de trist. Curînd însă, focurile taberei înălţate sub fiecare din
bolovanii uriaşi care ne străjuiau, mirosul plăcut al bucatelor care se
pregăteau şi rîsetele pline de voie bună ale şerpaşilor au adus o bună dispoziţie
generală, cu toată oboseala care ne cuprinsese.
Cînd
ne-am trezit a doua zi de dimineaţă vremea era frumoasă şi în timp ce luam
gustarea de dimineaţă nu ne puteam dezlipi ochii de pe minunatele ace de gheaţă
ale lui Nuptse, care se înălţa drept deasupra noastră, de cealaltă parte a
gheţarului. În tabără toţi erau în aşteptare, deoarece era ziua în care trebuia
să alegem locul taberei-de-bază şi să facem prima cercetare a căderii de
gheaţă. Pornirăm curînd la drum şi începurăm urcuşul pe gheţarul Khumbu. Un şir
fără sfîrşit de movile de morenă ne stăteau în cale, dar, în cele din urmă,
ajunserăm şi pe porţiunea netedă din mijlocul gheţarului, pe care o urcarăm cu
uşurinţă, de-a lungul unei albii străjuite de turnuri mari de gheaţă. De aici
puteam zări, din cînd în cînd, căderea de gheaţă haotic îngrămădită,
revărsîndu-se din gura larg deschisă a Circului-de-vest. Departe, sus, deasupra
noastră, se contura piramida întunecată şi înfricoşătoare a Everestului,
plutind ca o nălucire cu flamura sa zdrenţuită de zăpadă biciuită de vînt,
fluturînd în aerul rarefiat. Pînă la el părea o cale nesfîrşit de lungă.
Ne-am
continuat urcuşul pe un drum şerpuitor printre ace de gheaţă lungi şi subţiri,
printre stînci drepte de neurcat, sărind peste pîraie reci care-şi aveau
izvorul chiar în gheţar, sau ocolind cu iuţeală bolovani uriaşi care stăteau
gata să se prăvălească. La amiază, am ajuns pe locul unde fusese instalată
tabăra-de-bază a elveţienilor — o întindere stearpă de gheaţă presărată cu
blocuri de stînci şi cu destule locuri netede unde se puteau instala cîteva
corturi. Dădurăm jos poverile şi pornirăm în recunoaştere. Strigătul lui George
Lowe ne atrase imediat spre locul unde se află. Descoperise o grămadă foarte
mare de lemn de ienupăr pentru foc, suficientă pentru o săptămînă întreagă. Cu
oarecare părere de rău am făcut plata şerpaşilor, urmărindu-i apoi cu privirea
cum coborau veseli în mare viteză pe gheţar în jos. Fuseseră oameni foarte
curajoşi şi ne părea rău să-i vedem plecînd.
După-amiază,
am pornit singur să caut un drum mai uşor spre poalele căderii de gheaţă.
Răspunderea pe care mi-o încredinţase John Hunt era foarte mare şi din această
cauză hotărîsem ca în cele şase zile cîte mai erau pînă la sosirea lui să
încercăm, dacă era omeneşte posibil, să ajungem la capătul de sus al căderii de
gheaţă. Deasupra taberei noastre de bază, gheţarul Khumbu avea înfăţişarea unei
întinderi sălbatice de turnuri de gheaţă, străbătută de văgăuni şerpuitoare. Am
pătruns într-una din ele, apoi într-alta şi iar într-alta, pînă cînd, după un
ceas de mers, am ajuns la poalele căderii de gheaţă. Mare lucru nu am putut
vedea din cauza norilor care se lăsau din ce în ce mai jos, dar mi-am putut dă
imediat seama că partea de jos a căderii de gheaţă era cu mult mai greu de urcat
decît fusese în 1951. Părea totuşi accesibilă. Întors în tabără, le povestii şi
celorlalţi ceea ce văzusem. Hotărîrăm
ca a doua zi să încercăm instalarea unei tabere cît mai sus posibil, pe pantele
inferioare. Seara, cînd ne-am retras în corturi, începuse să ningă din nou.
N-apucară să mijească
zorile şi începurăm să alegem echipamentul şi să-l împachetăm. Din
nefericire, George Lowe era bolnav, dar Westmacott şi Band erau într-o formă
excelentă. La ora 9, ne luarăm rămas
bun de la George şi de la ceilalţi şi pornirăm toţi trei, însoţiţi de patru
şerpaşi, în bătaia caldă a soarelui, de-a lungul potecii, printre turnurile de
gheaţă. Acum puteam vedea bine întreaga cădere de gheaţă, dar cu cît ne
apropiam de ea, cu atît înfăţişarea ei ne descuraja mai mult. Avea o înfăţişare
înspăimîntătoare. Chiar porţiunile de la poale, considerate de noi mai uşor de
trecut, erau despicate de nenumărate crevase şi ameninţate de turnuri de gheaţă
care stăteau gata să se prăvălească. Ne dădurăm imediat seama că nu era locul
potrivit pentru aşezarea unei tabere, aşa că trimiserăm înapoi la bază pe cei
patru şerpaşi împreună cu tot echipamentul, în timp ce Band, Westmacott şi cu
mine pornirăm mai departe în recunoaştere. Legaţi în coardă, ne-am croit cu
grijă drumul spre stînga căderii de gheaţă, mereu în căutarea unui traseu care
să poată fi folosit în deplină siguranţă şi de hamalii noştri neexperimentaţi
şi încărcaţi cu poveri. La început, înaintam destul de uşor peste crevase mari
cu poduri de gheaţă groasă pe un drum întortocheat, intrînd şi ieşind din ele
aproape fără nicio greutate. Dar unghiul pe care-l formau crevasele abătea
încet, încet, drumul spre dreapta şi, în cele din urmă, ne văzurăm siliţi să ne
oprim în faţa unui perete înalt de gheaţă. Westmacott care mergea în frunte
atacă cu forţă obstacolul. El săpă un şir de trepte de-a curmezişul peretelui,
spre stînga, unde, fiind despicat de o crevasă, forma un colţ. Apoi ciopli cu
mare migală nişte trepte largi, în sus, pe colţul de gheaţă abrupt. După multe
eforturi ajunse la capătul de sus şi se căţără deasupra, dispărînd pentru
cîteva clipe din faţa noastră. Strigătul său vesel ne vesti că găsise o
platformă sigură şi că deci putem urca şi noi. Band se caţără încet după el şi
apoi alt strigăt anunţă şi rîndul meu. Traversai baza peretelui pînă la colţ şi
începui să urc. Acesta era foarte drept şi totodată foarte periculos, deoarece
în stînga puteam privi drept în jos în adîncimile unei crevase de 15—20 m. Dar
Michael Westmacott făcuse o treabă bună aşa că am urcat treptele tăiate de el
fără nicio greutate. Imi regăsii tovarăşii de echipă şi numirăm locul acesta
prăpăstios „Spaima lui Mike", nume care a fost adoptat după aceea de toată
lumea. Echipele care au venit în urma noastră au instalat pe porţiunea aceasta
o balustradă fixă din frînghie, pentru ca hamalii să poată urca pe acolo în
deplină siguranţă.
Era rîndul meu să trec în
frunte ca să caut un drum printr-un labirint de crevase enorme. Trebuia cu
orice preţ să ne întoarcem spre stînga. Multe din punţile peste care treceam
erau doar nişte lespezi de gheaţă, puţin rezistente şi lipsite de stabilitate,
peşte care nu era nimerit să treacă hamalii, însă ne-am dat seama că mai tîrziu
le-am putea face mai accesibile. Inaintarăm încet o jumătate de oră şi
ajunserăm la marginea celei mai mari crevase pe care o întîlnisem pînă atunci.
Avea aproape 12 m lăţime şi era colosal de adîncă. Plin de îngrijorare, căutam
un drum de trecere peste ea sau posibilitatea de a o ocoli. Singurul mijloc de
trecere pe care reuşii să-l întrevăd era un bloc de gheaţă înţepenit peste
crevasă, chiar aproape de margini, dar din păcate cam nesigur. La prima apăsare
avui impresia ca se va prăbuşi sfărîmîndu-se în adîncurile care se deschideau
de sub el; cu toate acestea hotărîi să încerc să-l trec. Am pornit cu mare
băgare de seamă peste el, în timp ce Westmacott mă asigura solid cu coarda.
Nu-mi plăcea deloc! Il simţeam cum îmi tremură sub picioare şi, cu cît
înaintam, cu atît riscam să cad mai în adînc. Chiar şi de partea cealaltă, pe
care ajunsesem cu bine, nu eram în afară de orice pericol. Buza superioară a
crevasei era mult mai înaltă decît puntea, aşa că trebuia să mă caţăr pe un
perete de gheaţă înalt de 6 m.
Suspendat într-o poziţie
nesigură, începui să tai cîteva trepte largi în gheaţa tare, crestînd apoi
deasupra lor mai multe prize pentru mîini. După aceea, începui să urc treptele
cu groaza morţii în suflet, ţinîndu-mă disperat cu o singură mînă, în timp ce
corpul îmi atîrna în gol, peste crevasă. Continuam să tai cu mîna liberă alte
trepte şi în felul acesta obositor şi incomod, urcai încet peretele. Numai eu
ştiu ce mare uşurare am simţit cînd am reuşit să cuprind cu mîna marginea de
sus a crevasei şi să înfig pioletul în zăpadă sigură. Incă o zvîcnire şi o
icnire şi iată-mă deasupra.
Aşa s-a născut
„Spaima lui Hillary". Locul acesta nu ne-a plăcut niciodată şi a fost
folosit numai de cîteva ori pînă cînd ceilalţi din echipă au găsit un drum mult
mai sigur, care ocolea mult spre stînga.
Am
revenit apoi la sistemul obişnuit de trecere a crevaselor — o cercetare atentă
şi apoi un salt sălbatic, dacă nu era prea lată; pentru cele mari căutam cu
înfrigurare o punte care să ne susţină greutatea. Şi cu toate că ne opream
foarte des, pînă la urmă reuşeam întotdeauna să ne croim drum.
Ajunserăm
în sfîrşit pe o şa mică şi înzăpezită unde ne-am aşezat să ne odihnim şi să
gustăm ceva. Privirăm de acolo
drumul dinaintea noastră. De aici aspectul căderii de gheaţă se schimba
complet. Pantele din faţă formate din blocuri mari şi nestabile de gheaţă,
îngrămădite unul peste altul, gata să cadă în orice moment erau mult mai
prăpăstioase. Locul era cît se poate de primejdios, iar sfărîmăturile de gheaţă
presărate pe zăpada de dedesubt dovedeau cu prisosinţă că la orice mişcare
bruscă a gheţarului, cîteva din blocurile de gheaţă se puteau prăvăli. Singurul
traseu posibil pe care-l puteam vedea era peste o rîpă abruptă, printre
blocurile îngheţate; dar chiar şi aceasta era ameninţată de gheaţa care atîrna
deasupra ei pe ambele laturi. Cum nu aveam altă posibilitate, trebuia să
folosim această cale. Pornirăm aşadar repede în susul viroagei, poticnindu-ne
de rămăşiţele de avalanşe, cioplind trepte în pantele de gheaţă şi căutînd să
înaintăm atît de iute cît ne permiteau plămînii noştri greu încercaţi. Singura
dorinţă era să ieşim din această regiune periculoasă cît mai repede posibil.
Ajunserăm la capătul rîpei gîfîind, şi ne căţărarăm imediat ce ieşirăm din ea,
în dreapta. De acolo ne urcarăm pe un bloc mare, care părea ceva mai stabil
decît celelalte, de unde privirăm înapoi spre „Aleea iadului" mulţumiţi că
reuşisem să trecem cu bine prin ea.
Dar nici drumul dinaintea noastră nu arăta
să fie mult mai bun. Era pur şi simplu o îngrămădeală de blocuri de gheaţă. Incepui
să caut un loc de trecere printre ele. Uneori mă puteam strecura, aproape
strivit, printre două blocuri, alteori trebuia să-mi tai trepte pe deasupra lor
şi chiar — din fericire numai de cîteva ori — să-mi croiesc un drum pe sub ele.
Munca asta ne distrugea nervii şi înaintam desigur foarte încet. Acum se putea
vedea porţiunea unde căderea de gheaţă devenea ceva mai netedă şi ne-am dat
imediat seama că elveţienii îşi aşezaseră tabăra acolo. Ne mai rămîneau totuşi
vreo 180 m pînă la porţiunea netedă, iar terenul care ne despărţea de ea era
aproape imposibil de străbătut. Descurajaţi, obosiţi şi destul de înfricoşaţi,
ne-am decis să încheiem activitatea pentru ziua aceea şi ne-am întors, mergînd
încet, la confortul şi siguranţa pe care ni le oferea tabăra-de-bază.
A doua zi, am reînnoit
atacul împreună cu Westmacott, însoţiţi de data aceasta de Ang Namgyal, un
alpinist de încredere, foarte încercat. Urcarăm pe urmele din ajun, înaintînd
de data aceasta mult mai repede deoarece cunoşteam drumul, şi am sosit la
„Aleea iadului" fără prea multe greutăţi. Aici ne aştepta o surpriză
foarte neplăcută. Cam pe la jumătatea drumului, în susul rîpei, poteca fusese
ştearsă pe o lungime de aproximativ 6 m de sfărîmăturile unor blocuri de gheaţă
care căzuseră în timpul nopţii de pe înălţimi. Fiecare bloc care atîrna
deasupra capetelor noastre căpăta acum o înfăţişare şi mai ameninţătoare şi,
străbătuţi de fiori reci de teamă de-a lungul şirei spinării ne repezirăm în
susul rîpei. Traversarăm apoi labirintul de blocuri de gheaţă unde ne-a mai revenit
curajul, fiindcă aparent nimic nu se schimbase şi ajunserăm la punctul cel mai
îndepărtat, atins cu o zi înainte. Reîncepurăm aceeaşi înaintare chinuită pe
teren necunoscut. Mai întîi încercarăm un mare ocol spre dreapta. Croindu-ne
drum peste blocurile de gheaţă şi prin jurul lor, înaintarăm cam 90 m spre
mijlocul căderii de gheaţă, căutînd printre zidurile de apărare ale acesteia un
loc prin care am fi putut urca în susul ei. Ne oprirăm însă descurajaţi în faţa
unei crevase transversale imense, lată de cel puţin 15 m şi străjuită de un şir
de seracuri ascuţite. Ne-am reîntors atunci la locul de unde pornisem. Singurul
lucru care ne mai rămînea de făcut era să încercăm să străbatem regiunea din
faţă, cu tot aspectul ei înspăimîntător. În dreapta noastră imediat, se aflau
două blocuri mari de gheaţă înalte de 12—15 m pe care, gîndeam eu, dacă am
reuşi să le trecem de partea cealaltă, am putea apoi înainta o bună distanţă.
Am început prin urmare să tai un şir de trepte în susul pereţilor strălucitori
ai blocurilor, făcîndu-mi în acelaşi timp în gheaţă mici prize pentru mîini.
Mi-am întins puternic mîinile peste margine şi cu o schimbare bruscă a
centrului de greutate m-am zvîrlit deasupra. Căutai îndată obstacolele pe care
le-am mai avea de înfruntat şi-i strigai lui Westmacott vestea bună, că puteam
continua drumul pe acolo. Urcară şi ceilalţi doi şi pornirăm apoi cu toţii mai
departe. Cu emoţie crescîndă, trecurăm peste o jumătate de duzină de blocuri de
gheaţă oprindu-ne apoi surprinşi în faţa aspectului neobişnuit al terenului din
faţa noastră. În mijlocul căderii de gheaţă avusese loc o prăbuşire enormă, iar
la picioarele noastre se deschidea o rîpă largă şi nu prea adîncă, printre
ruine de gheaţă, urcînd apoi lin pînă la platforma largă care constituia primul
nostru obiectiv. Fundul rîpei era destul de neted, dar despicat de un labirint
de crevase orizontale şi verticale ca un teren noroios uscat de soare. Arăta destul
de nesigur, dîndu-ţi impresia că în orice moment s-ar fi putut prăbuşi. Ne
aflam în vechea noastră regiune a „Bombei atomice", însă prin ea puteam
ajunge unde doream şi acesta era principalul.
Cu nervii încordaţi, ca în
astfel de situaţii, m-am lăsat în jos pe panta rîpei şi am început cercetările.
Westmacott mă fila strîns în coardă, aşa că am desprins de la locul ei o bucată
mare de gheaţă pe care am împins-o în jos într-o crevasă. În prima clipă nu se
întîmplă nimic, dar imediat se auzi din adîncuri un bubuit surd şi terenul se
zgudui sub noi. Socotii că regiunea era şubredă, dar nu într-atît încît să nu-mi
permită înaintarea. Am hotărît să merg mai departe. Primele crevase întîlnite
erau largi, cu aspecte nu prea plăcute şi cu toate că reuşisem să traversez,
eram îngrijorat de felul cum tremurau şi bubuiau la fiecare lovitură de piolet.
Am pus în sfîrşit piciorul pe prima porţiune a labirintului de crevase şi, deşi
vedeam urme vădite de zguduiri recente, am respirat uşurat cînd am simţit teren
stabil sub picioarele mele. Am mers mai departe cu paşi mari peste crevasele
înguste întîlnite în cale, pînă am ajuns în sfîrşit la ultimele. Aici rîpa se
strîmta, iar pînă la platforma de zăpadă dinaintea noastră mai erau doar două
crevase. Locul era de-a dreptul descurajant. De ambele părţi se înălţau pereţi
reci îngheţaţi, iar pe deasupra capetelor noastre se întindea ameninţător un
deget uriaş de gheaţă. N-am mai pierdut nicio clipă şi, deşi crevasele erau
largi şi cu malul opus mai înalt, ne-am adunat toate forţele şi am sărit peste
ele. Am ajuns astfel pe platforma largă şi însorită.
Făcuserăm pînă acum mai
mult de jumătate din drumul care ducea în susul căderii de gheaţă şi ne găseam
la o altitudine de 5 900 m. Ne oprirăm să căutăm un loc pentru tabără. Platforma
era destul de întinsă dar, examinată mai cu atenţie, avea prea puţine locuri
care să nu fie, mai mult sau mai puţin, expuse pericolului avalanşelor de
deasupra. În cele din urmă, descoperirăm o mică limbă de gheaţă pe care ne puteam instala.
În spatele nostru, la mică distanţă, se înălţa un serac enorm, înclinat, care,
după calculele noastre, chiar de ar fi căzut nu ne-ar fi putut provoca decît o
spaimă mare. După un scurt popas
pentru masă, am coborît din nou. Doream să îmbunătăţim poteca şi să o facem mai
sigură; în acest scop am început să cioplim gheaţa cu furie. În punctele mai
grele am săpat în gheaţă trepte mari, iar cea care atîrna deasupra potecii a
fost dărîmată; pe pantele abrupte ca şi peste blocurile greu de trecut am tăiat
un drum sigur. Nu am
putut face nimic ca să îmbunătăţim stabilitatea terenului, dar cel puţin am
redus timpul necesar pentru străbaterea zonei periculoase. Ne-am întors la tabăra-de-bază mai mult
decît încîntaţi de realizările noastre, iar aventurile zilei nu şi-au pierdut
farmecul prin povestirea lor.
Seara ne-am sfătuit
îndelung. Deşi stabilisem un drum care înainta destul de mult pe căderea de
gheaţă, pericolele serioase pe care le prezenta mă nemulţumeau. Nu voiam să
pierdem nicio clipă în mod inutil, fiindcă sarcina noastră era să găsim ruta
cea mai bună, ca să nu expunem hamalii la riscuri inutile. Am hotărît prin
urmare ca în ziua următoare să explorăm centrul căderii de gheaţă şi să căutăm
un drum mai puţin periculos. De-abia ne culcasem cînd Westmacott avu pe
neaşteptate o criză violentă. Şi cu toate că după cîteva ore criza trecuse,
durerile chinuitoare şi vărsăturile îl slăbiseră într-atît încît nu se mai
putea conta pe el cîteva zile. Westmacott lucrase splendid pe căderea de gheaţă
bănuiam însă că îl doborîse altitudinea cu care nu era obişnuit Din fericire,
George Lowe se făcuse bine între timp, aşa că forţele echipei noastre rămâneau
aceleaşi.
Am
pornit deci în zori, împreună cu Lowe şi Band, spre centrul căderii de gheaţă.
Cum avusesem două zile de încordare serioasă, am început să urc mai încet;
ceilalţi doi mergeau bine aşa că ei făceau tot greul. Am ajuns fără multe
greutăţi pînă la baza căderii de gheaţă unde am examinat diferitele
posibilităţi de a ajunge deasupra ei. Pe o oarecare distanţă, căderea de gheaţă
era destul de abruptă dar mai puţin sfărîmată decît în drumul nostru de pînă
acum. Band şi Lowe începură căţăratul în susul pantelor abrupte şi cîştigarăm
repede înălţime, urcînd şirurile lung de trepte tăiate de ei. Pe ambele părţi,
povîrnişurile erau mărginite de seracuri grozav de instabile după înfăţişare,
şi din aceasta cauză ne ţineam cu mare grijă cît mai departe de raza lor de
bătaie. De-abia apucarăm să urcăm o porţiune foarte abruptă şi să ajungem pe
creasta unei movile de gheaţă, cînd, deodată, cu o iuţeală înfricoşătoare, un
serac înalt se sparse în două la numai 15 m în dreapta noastră şi lunecă
măturînd totul în calea lui, sfărîmîndu-se sălbatic în mii şi mii de blocuri de
gheaţă. Era un avertisment serios pentru orice lipsă de atenţie. Se vedea
limpede ca ruta pe care o alesesem, deşi promiţătoare la început, avea să
devină foarte curînd imposibilă. Ne
căţărarăm peste un povîrniş acoperit în parte cu gheaţă, trecînd peste un şir
de seracuri instabile care ne barau drumul. Printre două dintre cele mai
înclinate exista o deschizătură, dar şi aceasta era ameninţată de un bloc care
atîrna drept deasupra ei. Niciunul din noi nu a găsit destul curaj ca să
încerce să treacă prin deschizătură, aşa că fără un cuvînt am coborît înapoi în
tabără. Ne-am dat seama că singurul drum posibil era cel de pe partea stîngă,
cu toate neajunsurile şi pericolele sale.
Ajunşi în tabără, ne
vîrîrăm repede în sacii calzi de dormit. Ningea din nou, dar faptul nu ne putea
tulbura cu nimic senzaţia de confort pe care o aveam, stînd culcaţi, bînd ceşti
mari cu ceai fierbinte şi discutând despre întîmplările din ziua aceea. Eram
aproape adormit cînd fui trezit de un strigăt neobişnuit. După o clipă, uşa
cortului fu dată la o parte şi apăru chipul vesel al unui şerpaş care aduse o
dată cu el şi o răbufneală de zăpadă proaspătă. El îmi înmînă un bilet din
partea lui „Burra Sahib", din care reieşea că John Hunt împreună cu Noyce
şi Ward erau în tabăra-de-jos de la lac, unde sosiseră cu cîteva zile înainte
de termen. Vestea ne-a consternat. Dorisem din toată inima să atingem vîrful
căderii de gheaţă înaintea sosirii lui Hunt, iar venirea lui timpurie era
pentru noi un adevărat dezastru. „Probabil că toţi vor să ia parte la
distracţie", bombănii eu în gînd. Hotărîrăm să grăbim instalarea taberei a
II-a. Westmacott nu se întremase încă, aşa că ne-am înţeles ca Lowe, Band şi cu
mine să instalăm tabăra pentru noaptea următoare, pe podişul de pe căderea de
gheaţă. Pugh şi Stobart, care duseseră o viaţă liniştită pînă acum, încercînd
în felul acesta să se obişnuiască mai uşor cu altitudinea, se hotărîră să ne
însoţească şi ei.
Dimineaţa următoare la ora
9,30, am plecat împreună cu trei şerpaşi ca să ne ducă o parte din bagaje.
Zăpada proaspătă acoperise mai toate urmele din ajun, dar cum marcasem drumul
cu steguleţe, nu ne-a fost greu să-l descoperim. Stobart era hotărît să facă un
film în culori şi ne instrui, o bună bucată de timp, ce să facem ca să-i
reuşească filmul cît mai bine. În acest scop, „Spaima lui Mike" şi „Spaima
lui Hillary" serviră drept decor unor scene înfiorătoare de luptă cu
moartea. În cele din urmă, sătui de această diversiune, pornirăm să urcăm mai
departe şi constatarăm că, deoarece cunoşteam bine drumul, el devenea mult mai
uşor şi mai sigur. Pînă şi „Aleea iadului" părea liniştită şi paşnică sub
stratul de zăpadă proaspătă. Cu toate acestea pe şerpaşi nu-i mulţumea traseul.
Deşi poverile lor erau numai cu puţin mai grele decît ale noastre, urcau foarte
greu şi nu pierdeau niciun prilej să ne spună că drumul era mult mai periculos
acum decît fusese anul trecut cu expediţia elveţiană. În sfîrşit, prin popasuri
dese şi prin discuţii convingătoare, am reuşit să-i facem să treacă peste
blocurile de gheaţă spre regiunea „Bombei atomice".
De data aceasta,
cel care conducea era George Lowe. Ajuns
la prima crevasă, el se opri şi o privi cu vădită neplăcere. „Cred că n-aţi
trecut pe puntea asta, nu-i aşa, Ed ?" îmi strigă el, întorcîndu-se spre
mine. Îl asigurai însă că pe acolo trecusem. Fără să se lase cîtuşi de puţin
convins, George izbi cu pioletul în puntea de gheaţă, înainte de a o încerca cu
greutatea să proprie. Spre uluirea noastră, a amîndurora, puntea dispăru
imediat din ochii noştri pentru ca o clipă mai tîrziu întreaga regiune să se
cutremure şi să se zguduie în trepidaţii violente. Cînd totul se linişti,
simţii privirea mustrătoare a lui George aţintită asupra mea; am mormăit
vinovat ceva despre izbiturile unor oameni „cu mîna aşa de grea, încît ar putea
să darîme şi podul din portul Sidney" şi am pornit în altă cercetare
anevoioasă pentru găsirea unui alt loc de trecere peste crevasă.
La cincizeci de paşi spre
stînga se afla o altă punte, de data aceasta mai rezistentă. Am trecut-o cu
mare atenţie şi ne-am întors pe marginea opusă pînă la vechiul nostru drum. Am
intrat apoi în labirintul de crevase. În timpul celor două zile cît am lipsit
avusese loc o schimbare vădită — unele dintre blocuri se lăsaseră mai jos cu
cîţiva metri iar altele fuseseră împinse în sus; am reuşit totuşi să păşim de
pe un bloc pe celălalt pînă la ultimele crevase. În lipsa noastră şi acestea se
lărgiseră puţin, şi nu mai puturăm să sărim peste ele cu greutatea în spate. Mi-am
lăsat povara jos şi am sărit cu bine dincolo. George Lowe a legat toţi sacii de
o coardă şi mi-a aruncat capătul acesteia ca să-i
trag pînă la mine. După ce i-am asigurat în coardă pe şerpaşi din ambele părţi,
i-am convins să sară şi ei peste crevasă. Odată bagajele cărate, începurăm să
cioplim gheaţa ca să pregătim o suprafaţa netedă pentru corturi. După ce le-am
ridicat, am trecut şerpaşii înapoi peste ultimele două crevase, încredinţîndu-i
lui Pugh şi Stobart să-i conducă în siguranţă la tabăra-de-bază.
Lowe,
Band şi cu mine ne-am instalat în cele două corturi mici pe care le aveam. Am
pus îndată primusul în funcţiune, adulmecînd cu nesaţ mirosul supei de pasăre
care ne umplea corturile. Nici chiar zăpada care începu din nou să cadă nu
izbuti să ne ştirbească sentimentul de mulţumire. Noaptea tîrziu, tîrîndu-ne
afară din corturi, constatarăm că ninsoarea se aşternuse într-un strat gros de
aproape 10 cm, în ciuda cerului senin de deasupra noastră. Ne aflam într-un loc impresionant, înconjuraţi de
toate părţile de cetăţi de gheaţă sfărîmată. Chiar seracul enorm din spatele
taberei părea, în lumina difuză a dimineţii, ca se mai apropiase de noi. Se
lăsase un ger aspru şi era o linişte deplină. Dar dacă rămîneai o clipă
nemişcat, urechea începea să desluşească glasul tainic al vieţii ascunse a
gheţarului — auzeai o plesnitură uşoară sau o trosnitură ascuţită, sau pocnitura
slabă a unui serac prăbuşindu-se în depărtare, sau bubuitul brusc al unei
avalanşe care se prăvălea peste turnurile de gheaţă care atîrnau de pe Nuptse.
De sus, de departe, auzeai necontenit un urlet puternic asemeni talazurilor
care se sparg de ţărm şi ştiai că e vîntul care-şi şuieră sălbatica-i melodie
printre stîncile de pe vîrful Everest. Da, într-adevăr, tabăra a II-a era un
loc impresionant, pe care nu l-am putut îndrăgi niciodată.
În dimineaţa următoare,
cînd ne-am deşteptat, era un ger năprasnic, dar în sacii noştri dubli ne era
destul de cald. Am aprins primusul şi ne-am pregătit gustarea de dimineaţă, dar
nu am cutezat să ieşim afară decît după ce am simţit bătaia soarelui în
corturile noastre. Ne-am prins atunci colţarii şi ne-am legat în coardă.
În lumina clară a dimineţii, vedeam
drumul dinaintea noastră foarte accidentat. De aici înainte gheţarul îşi
schimba cu desăvîrşire înfăţişarea. Sub tabăra a II-a blocurile de gheaţă nu
erau prea mari; doar cîteva depăşeau înălţimea de 9 m, pe cînd mai sus de noi,
blocurile atingeau proporţii uriaşe. Tăiate în unghiuri drepte, cu feţe înalte
de 30 m, ele se înălţau ca nişte valuri peste pragul Circului şi, asemenea unor
aisberguri maiestuoase, îşi croiau drumul încet şi hotărît la vale, pînă la poalele
gheţarului. Singura noastră cale era de a încerca să urcăm mai departe printre
ele, să ne căţărăm peste gheaţa sfărîmată de la poalele lor şi să ne ferim de
bolovanii de deasupra capetelor noastre care se desprindeau cu regularitate de
pe laturile lor, devastînd pantele de dedesubt. Drumul părea aproape imposibil
de urcat, dar n-aveam încotro: trebuia să încercăm tot pe acolo. Am pornit de
la corturi şi am mers pe o rîpă lungă, sărind peste cîteva crevase mici, urcînd
din ce în ce cu mai multă inimă. Am ajuns la baza primului bloc de gheaţă
privind rîpa cu multă groază. Se vedea bine că era foarte expusă. Panta abruptă
din faţa blocului era acoperită cu aşchii de gheaţă, multe dintre ele proaspăt
căzute. Singurul mod de a trece dincolo de acest bloc era să traversăm de-a
lungul pantei, spre dreapta. Am suit repede de-a buşilea pe povîrniş, căutînd
să avem permanent un bloc mare de gheaţă între noi şi gheaţa ameninţătoare de
deasupra. Gîfîind din greu, în aerul rarefiat, am ajuns la capătul pantei şi ne-am
lăsat în jos, într-o groapă cu zăpadă, care părea ferită de orice primejdie.
Ne-am aşezat acolo să ne
odihnim puţin. Band se obişnuia greu cu altitudinea şi suferea din cauza ei. Ca
să ieşim din groapa în care ne aflam, exista o singură cale şi aceea ducea
peste vîrful unui serac înclinat. Ridicînd resemnat din umeri, am pornit drept
spre el. Am tăiat o jumătate de duzină de trepte în latura abruptă a seracului
ajungînd pe vîrf, de unde mă puteam lăsa să cad în jos cîţiva metri spre
dreapta. Fără să mai pierd timp, am mers peste serac pînă la crevasa care îl
despărţea de terenul mai stabil de deasupra. Am tăiat cîte o platformă
confortabilă de ambele părţi ale crevasei şi apoi am făcut uşor un pas peste
ea.
George Lowe preluă acum conducerea. Abia făcu
însă cîţiva metri şi rămase nemişcat pentru o clipă, privind drept înainte. Ne făcu apoi semn să venim la el. Ne-am
suit şi noi şi am privit peste margine. „Asta-i mai rău decît tot ce-am
întîlnit pînă acum" îmi fulgeră prin minte. Intr-adevăr, pe următoarele
cîteva sute de metri, terenul era brăzdat de nenumărate crevase foarte
întortocheate, proaspăt deschise şi ameninţat din toate părţile de blocuri de
gheaţă suspendau sau de seracuri cu baza tăiată. Am rămas tăcuţi cîtva timp.
„N-avem ce face, trebuie să încercăm" spuse George şi începu să taie un
şir de trepte în jos spre fundul primei crevase. Timp de o jumătate de oră
pioletul său lucră fără încetare, tăind un drum destul de şubred fie printre
crevase, fie ocolindu-le, fie trecînd peste ele. Ultima crevasă a fost cea mai
grea dintre toate. Gheaţa de pe cele două margini ale ei se desprindea uşor,
neavînd nicio stabilitate, aşa încît, dacă terenul ar fi cedat undeva, ar fi
declanşat prăbuşirea unui morman întreg de blocuri care stăteau gata să cadă.
Singurul mod de trecere
era peste o punte subţire de gheaţă care se lăţea puţin la mijlocul ei. Nu era
de mirare că George ezita să o treacă. „Dă-i drumul înainte, George!", îi
strigai eu cu curajul celui ce se afla la capătul celălalt al corzii. „N-ai
grijă, eşti asigurat clasa întîi!" George îmi aruncă o privire ucigătoare
apoi respiră adînc, şi, uşor ca o pană, zbură nu alta, peste crevasă. Cred că
de-abia a atins limba de gheaţă, încît aceasta nici n-a avut timpul necesar să
se rupă. George se caţără apoi cîţiva metri în sus, pe partea cealaltă şi ne
trecu şi pe noi puntea asigurîndu-ne cu coarda întinsă. Această limbă de gheaţă
ne-a folosit de minune timp de vreo săptămînă, sau aşa ceva, pînă ce îi veni
rîndul să o treacă şi lui Tom Bourdillon care cîntarea 95 kg. Tom era
colosal de puternic şi nu o dată l-am auzit spunînd uimit despre ceva „mi s-a
rupt deodată în mîini". Tom se apropie de puntea noastră, atunci pentru prima
oară, şi ca să-i încerce stabilitatea o apăsă „uşurel" cu pioletul, aşa de
uşurel încît aceasta, zguduită din temelii, îşi dădu duhul şi dispăru fără urme
în adîncurile crevasei. După această întîmplare a trebuit să facem o punte
serioasa peste crevasă, aşezînd de-a curmezişul ei o scară de aluminiu.
Georg-Lowe şi cu mine am poreclit-o „crevasa macabră", poreclă ce exprima
destul de bine simţămintele noastre în ceea ce o privea.
În
faţa noastră era o întindere nesfîrşită de blocuri de gheaţă. Deşi arătau absolut imposibil de escaladat ne
spuneam ca trebuia cu orice preţ să găsim un drum peste ele. Nu aveam doar să
oprim acum expediţia, după ce ajunsesem la jumătatea drumului pe căderea de
gheaţă. În disperare, am încercat să ne abatem spre dreapta, către gheţarii
care atîrnau de pe Nuptse. Timp de o oră, cu groază în inimi, George Lowe ne
conduse printr-un adevărat purgatoriu de gheţuri sfărîmate. Ştiam că nu era
bine să trecem pe acolo dar trebuia să înaintăm într-un fel sau altul. Mereu
însă ne întorcea din drum cîte un zid uriaş de gheaţă. Ca o ultimă încercare, am căutat să
facem un ocol spre stînga. Aproape
că pierdusem orice speranţă, cînd descoperirăm în sfîrşit un traseu posibil. Cu
ajutorul colţarilor, am urcat apoi o serie de pante abrupte, deschizîndu-ne cu
greu drum printre sfărîmăturile acoperite cu zăpadă ale seracurilor prăvălite
în calea noastră. Am cîştigat încet înălţime, ajungînd în cele din urmă pe
creasta unei şei mici, acoperite de un strat gros de zăpadă. Am poposit
spre a ne odihni şi a îmbuca ceva.
Priveam lipsit de încredere traseul
dinaintea mea cînd deodată mă năpădi un val de emoţie: „Ei prieteni! Muchia
aceea e marginea Circului-de-vest; dacă ne putem căţăra pe stînca de acolo, am
reuşit!" Dar stînca arăta tot atît de inaccesibilă ca şi toate celelalte.
„Poate e mai bine să o ocolim", am spus cu disperare, însă între noi şi
cotul pe care trebuia să-l facem se găsea obişnuita îngrămădeală de blocuri de
gheaţă şi de crevase. Am pornit, prin urmare, să ne croim drum peste ele. M-am
lăsat să lunec în jos de pe şa şi, cu o lovitură de piolet, am tăiat din drum o
bucată de gheaţă care căzu într-o crevasă. În clipa următoare, terenul
se zgudui puternic sub picioarele mele. „Altă porţiune care se clatină — strigai eu celor din spate — ţineţi coarda
întinsă”.
Ne-am adunat cu toţii la
cotul stîncii. O serie de seracuri mici ne bloca drumul. George încerca să
treacă peste ele. La fiecare lovitură de piolet însă, seracurile se cutremurau
destul de tare, fapt care ne-a convins că ne osteneam degeaba. Chiar la cotul
stîncii se găseau doi pereţi subţiri de gheaţă care se înălţau vertical, lăsînd
între ei o deschizătură de vreo 60 cm, printre care se zărea, de cealaltă
parte, un teren accesibil. Nu era prea prudent să trecem pe acolo, mai ales dacă
pereţii s-ar fi apropiat, chiar în momentul trecerii printre ei... Ei bine, cel
ce ar trece, ar simţi atunci ceea ce simte nuca între dinţii spărgătorului de
nuci. M-am cutremurat în sinea mea dar, neavînd încotro, am început să tai
trepte pe ambii pereţi. Gheaţa suna a gol, pereţii însă nu se clintiră. Am
intrat între ei continuînd să tai trepte. Nu după mult timp am reuşit să ies pe
partea cealaltă, la loc sigur. Am strîns coarda şi ceilalţi au trecut şi ei cît
au putut mai repede.
Am mai mers cîţiva metri
depărtîndu-mă de cotul stîncii şi am privit terenul din faţa noastră. Nu prea
era promiţător, ce-i drept! Peretele de gheaţă era mult mai mic, dar nu puteam
zări nicio spărtură în această solidă baricadă naturală. Am pornit de-a lungul
bazei stîncilor, cercetîndu-le amănunţit. Intr-un loc, partea de sus se
retrăgea formînd un unghi accesibil urcării, dar baza, care era înaltă de
aproape 5 m, se apleca înainte şi nu vedeam nicio posibilitate de a mă căţăra
pe ea. Am ocolit atunci altă stîncă. Drept în faţa mea, un contrafort de gheaţă
se rezema alene de peretele ei. L-am cercetat cu privirea pînă sus şi am văzut
că se termina pe o faţă dreaptă. Dar deodată ceva îmi atrase atenţia. Partea de
sus a feţei era despicată de o crăpătură verticală — acolo începea o crevasă.
Dacă pătrundeam în interiorul crevasei, atunci puteam să-mi croiesc drum pînă
sus. Lowe şi Band erau de aceeaşi părere: era singura noastră şansă.
Am început prin urmare să tai trepte în
sus pe contrafort. Acesta era foarte abrupt iar gheaţa dură şi netedă căuta
parcă mereu să mă împingă jos de pe trepte. Am ajuns la capătul contrafortului
şi m-am lipit de peretele rece de deasupra, în timp ce de-abia îmi trăgeam
sufletul. Nu mi-a plăcut cum arătau treptele pe care le făcusem în continuare
şi care duceau spre crevasă. Gheaţa care se bomba în afară ca o surplombă îmi
făcea aproape imposibilă menţinerea echilibrului, iar sub mine se deschidea o
prăpastie adîncă. Dacă aş fi putut aduce la mine, sus pe contrafort, pe vreunul
din tovarăşii mei ca să mă asigure în coardă, aş fi putut totuşi să încerc să
înaintez. Am căutat un loc potrivit să-mi înfig undeva pioletul şi am reuşit
să-l înţepenesc puternic între contrafort şi perete. Am făcut o buclă de
autoasigurare şi am prins-o de piolet, ceea ce mi s-a părut un sprijin destul
de solid. Band începu să urce încet pe treptele tăiate şi eu filam coarda. A
ajuns repede sub mine şi de acolo şi-a înfipt şi el pioletul alături de al meu.
Mi-a făcut asigurarea la pioletul său şi în felul acesta am fost gata să
pornesc mai departe. Mi-am întins braţul cu grijă şi am cioplit o treaptă în
interiorul crevasei, pe unul din pereţi. Apoi, fără să mai stau pe gînduri, am
pornit în jurul peretelui de gheaţă surplombat, intrînd în întunericul
înfiorător al crevasei. Era ca şi cum aş fi intrat într-o altă lume, o lume în
care domnea o lumină verde, odihnitoare, cu pereţi reci şi alunecoşi. M-am
oprit să-mi recapăt echilibrul şi am privit în sus. Marginea crevasei se afla doar la vreo 4 m
deasupra mea. Am început să tai un şir de trepte în fiecare din cei doi pereţi
şi aşchiile de gheaţă pe care le făceam cădeau zornăind voios în adîncurile
crevasei de sub mine. Tremuram de încordare şi cu picioarele înfipte în cei doi
pereţi am urcat treptele făcute, tăind mereu altele, mai departe. Ajuns sus am
întins mîna şi am curăţat zăpada de pe marginea de deasupra crevasei. M-am mai
înălţat apoi cu o treaptă. În clipa următoare am întins braţul peste margine
şi, cîteva secunde mai tîrziu, eram afară din crevasă. Cu un strigăt de uşurare
şi bucurie, i-am chemat pe ceilalţi să urce după mine. Nu puteam să-i văd, dar
în timp ce filam coarda, îmi dădeam seama că urcau — după zgomotele pe care le
făceau şi care dădeau impresia că vin din fundul pămîntului. În sfîrşit apăru
un braţ, apoi capul lui Band ieşi şi el din crevasă, tîrîndu-se spre mine.
George Lowe apăru îndată în urma lui.
Am privit de acolo în
jurul nostru. Nu mai era nicio îndoială — ne aflam pe pragul Circului-de-vest.
Stînca pe care stăteam părea gata să pornească în orice moment în josul căderii
de gheaţă, dar era legată de regiunea din spatele lui printr-o punte excelentă
de zăpadă. Cuprinşi de un nou avînt am trecut-o ca la asalt, am urcat o pantă
micuţă şi ne-am oprit să privim sub noi o văgăună plină de zăpadă cu aspect
îmbietor. Era un loc ideal pentru tabăra a III-a, foarte spaţios şi destul de
sigur.
Ne-am reîntors apoi
coborînd pe căderea de gheaţă, plini de elan şi sfidîndu-i primejdiile. Ne-am
răsucit trupurile prin crăpătura crevasei, ne-am strecurat aproape striviţi
prin „spărgătorul de nuci" şi am traversat repede spre şaua mică. De
acolo, printr-o lungă traversare am descoperit o cale scurtă în jos spre
„crevasa macabră". Am trecut cu mare grabă de partea cealaltă şi am
pătruns în labirintul crevaselor de dincolo de ea. Coborînd peste seracul
înclinat, pe la poalele primelor turnuri de gheaţă, ne-am lăsat în jos pe
ultima rîpă spre tabăra a II-a. Acum, puteam vedea corturile şi, spre
surprinderea noastră, am zărit lîngă ele două persoane. Le-am făcut semne cu
mîna şi am coborît grăbiţi la tabără. Cei de jos erau John Hunt şi Ang Namgyal.
Ne-am bucurat mult văzîndu-i. Hunt părea foarte mulţumit de noutăţile noastre,
deşi era departe de a fi încîntat de aspectul primejdios al traseului
descoperit. El urcase drumul greu de
la tabăra de lîngă lac, stăpînit de dorinţa vie de a afla personal tot ce
realizasem. L-am condus pe Hunt înapoi pe traseul proaspăt făcut pînă la
„crevasa macabră", ca să-şi dea seama cum arăta drumul, apoi ne-am
reîntors la tabăra a II-a unde ne aştepta toată lumea.
Nu-l invidiam de loc pe
John Hunt pentru faptul că trebuia să hotărască dacă acest drum putea să fie
folosit de către hamalii noştri. Desigur că traseul prezenta pericole, însă
atît George Lowe cît şi eu eram convinşi că nu exista altul. Singura
alternativă era să abandonăm complet asaltul, ceea ce nu era de conceput. Hunt
a fost de acord, aşa după cum şi bănuiam, că trebuia să folosim traseul
descoperit, dar sublinie că era de datoria noastră să nu precupeţim niciun
efort pentru a putea reduce la minimum primejdiile lui. Ne-am legat toţi în
coardă şi, ducîndu-ne fiecare echipamentul personal, am pornit la vale. Am
traversat cu grijă regiunea „Bombei atomice" urmînd drumul şerpuitor
printre blocurile de gheaţa, am trecut grăbiţi prin „Aleea iadului" şi am
ajuns la tabăra-de-bază într-un timp surprinzător de scurt, destul de obosiţi,
ce-i drept, dar pe deplin mulţumiţi de rezultatul sforţărilor noastre.
(*) Suport moale pe care femeile de la ţară
îl pun pe cap cînd duc poveri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu