În preajma
acelei fântâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. A doua zi spre
seară, pe când mă înapoiam de la treburile mele, l-am zărit încă de departe pe
micul meu prinţ, şezând acolo, sus, cu picoarele atârnând în gol.
Şi l-am auzit vorbind:
- Cum adică, nu-ţi aduci aminte?
zicea el. Nu e chiar aici?
Fără îndoială, i-a răspuns un glas
de undeva, căci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar
locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Încă
nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul prinţ vorbi din nou:
- ... bineînţeles. Ai să vezi unde
încep urmele mele pe nisip. N-ai decât să mă aştepţi acolo. Am să vin la
noapte.
Mă aflam la douăzeci de metri
depărtare de zid şi încă nu vedeam nimic.
Micul prinţ mai spuse, după o
tăcere:
- Ai venin bun? Eşti sigur că n-ai
să mă faci să sufăr multă vreme?
M-am oprit cu inima strânsă, dar tot
nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau să
cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam
acolo, înălţat spre micul prinţ, un şarpe boa din aceia galbeni, care te răpun
în treizeci de secunde. Căutându-mă prin buzunar, ca să-mi scot revolverul, am
început să alerg, însă şarpele, la zgomotul pe care-l făceam, se lăsă uşor la
vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântână ţâşnitoare care moare, şi, fără să se
prea grăbească, se furişă printre pietre, cu un foşnet mărunt şi metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când
să-l prind în braţe pe prostuţul meu de prinţ micuţ, care se făcuse alb ca
zăpada.
- Ce năzbâtie mai e şi asta?
Acuma-mi stai de vorbă şi cu şerpii!
I-am desfăcut nelipsitul fular de
aur. L-am udat cu apă pe la tâmple şi i-am dat să bea. Şi nu mă mai încumetam
să-i pun nici o întrebare. El, privindu-mă cu ochi pătrunzători, îşi petrecu
braţele pe după gâtul meu. Simţeam cum îi bate inima, asemeni unei păsări care
moare, când ai împuşcat-o. Îmi vorbi:
- Mă bucur că ai descoperit ce-i
trebuia maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă...
- De unde ştii?
Voisem tocmai să-l înştiinţez că, în
ciuda tuturor aşteptărilor, izbutisem să-mi repar avionul!
Nu-mi dădu nici un răspuns la
întrebare, ci adăugă:
- Azi mă întorc
şi eu acasă...
Pe urmă, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai
greu...
Îmi dădeam seama că se va întâmpla
ceva cu totul neobişnuit. Îl strângeam în braţe ca pe un copilaş şi-mi părea,
cu toate astea, că lunecă în jos, ca-ntr-o genune, şi nu puteam să fac nimic ca
să-l opresc.
Avea o privire adâncă, pierdută-n
depărtări:
- Am cu mine oaia. Şi lada pentru
oaie. Şi botniţa...
Şi surâse cu tristeţe.
Am aşteptat aşa, un timp îndelungat.
Simţeam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ţi-a fost frică, puişor...
Fireşte că-i fusese frică! Dar a râs
încetişor:
- Diseară o să-mi fie şi mai
frică...
Din nou mi-a dat fiori de gheaţă
simţământul că avea să se întâmple ceva de neînlăturat. Şi-am înţeles atunci că
niciodată n-aş putea să mă împac cu gândul că n-am să-l mai aud râzând. Pentru
mine, râsul lui era ca o fântână în pustiu.
- Puişor, mai vreau să te aud
râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se
va afla atunci chiar deasupra locului unde-am căzut anul trecut...
- Nu-i aşa, puişor, că nu-i decât un
vis urât, povestea ta cu şarpele, şi cu întâlnirea, şi cu steaua...
El însă n-a răspuns la întrebare, ci
mi-a spus:
- Lucrul cel mai preţios rămâne
nevăzut...
- Desigur...
- La fel e şi cu floarea. Dacă te-ai
îndrăgostit de-o floare, care se găseşte pe o stea, ţi-e drag, noap- tea, să te
uiţi pe cer. Toate stelele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e şi cu apa. Apa din care
mi-ai dat tu să beau era asemeni unei melodii, datorită scripetelui şi
funiei... ţi-aduci aminte... era bună...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea.
Steaua mea e prea micuţă, ca să-ţi arăt unde se află. E mai bine aşa. Pentru
tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Aşa încât te vei uita cu drag la
toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Şi-apoi, aş vrea să-ţi fac un
dar...
Din nou a râs.
- Ah! puişor, puişor, îmi place când
aud râsul ăsta!
- Chiar el va fi şi darul meu... va
fi aşa cum e apa...
- Ce vrei să spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toţi
oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii,
sunt numai nişte luminiţe. Savanţii văd în ele doar probleme. Pentru
businessmanul meu, erau bucăţi de aur. Însă toate stelele acestea nu au grai...
Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei să
spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer,
fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele voi râde,
atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea,
tu singur, stele care ştiu să râdă!
Şi-a râs din nou.
- Iar după ce-ţi va fi trecut
durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi
de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori
fereastra, aşa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că
râzi de câte ori te uiţi pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna
stelele mă fac să râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ţi-am jucat un
renghi grozav...
Şi-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca şi când, în loc
de stele, ţi-aş fi dăruit o sumedenie de clopoţei ce ştiu să râdă...
Şi-a râs din nou. Pe urmă iarăşi a
devenit serios:
- La noapte... ştii... să nu mai
vii.
- N-am să mă despart de tine.
- Ţi se va părea că sufăr... voi
părea întrucâtva că mor. Aşa se-ntâmplă. Nu veni să vezi, nu merită...
- N-am să mă despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Dacă-ţi spun aceste lucruri... e
din pricina şarpelui. Nu e bine să te muşte... Şerpii sunt nişte lighioane
răutăciose. Nişte lighioane care pot să te muşte numai din plăcere...
- N-am să mă despart de tine.
Însă ceva îl linişti:
- E drept, că, pentru a doua
muşcătură, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am văzut când
a plecat. A fugit pe nesimţite. Când am izbutit să-i dau de urmă, mergea
întins, cu pas grăbit. Nu mi-a spus decât:
- A! eşti aici...
Şi m-a luat de mână. Apoi din nou
s-a tulburat:
- Rău ai făcut. Te va îndurera. Îţi
va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...
Eu nu spuneam nimic.
- Înţelegi. E prea departe. Nu pot
că car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însă ca un înveliş vechi şi
părăsit. Un înveliş vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totuşi, se
mai osteni să-mi spună:
- Ştii, va fi plăcut. Şi eu voi
privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripete
ruginit. Toate stelele-mi vor da să beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea
cinci sute de milioane de clopoţei, eu voi avea în schimb cinci sute de
milioane de fântâni...
Şi a tăcut şi el, deoarece
plângea...
- Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas
numai eu singur!
Şi s-a aşezat, deoarece i se făcuse
frică.
A mai rostit:
- Ştii... floarea mea... eu sunt
răspunzător de ea. Şi e atât de plăpândă! Şi e atât de neştiutoare! Nu are
decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere de lume...
M-am aşezat şi eu, căci nu mă mai
ţineau picioarele.
A zis:
- Iată... asta-i tot...
A mai şovăit puţin, apoi s-a
ridicat. A făcut un pas. Eu n-am putut să mă clintesc din loc. Pe urmă, n-a mai
fost nimic decât o fulgerare galbenă pe lângă glezna lui. A rămas o clipă
nemişcat. N-a ţipat. S-a prăbuşit încet, precum se prăbuşeşte un copac. Şi niciun
zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu