vineri, 8 noiembrie 2013

Mici intamplari cu animale (172)

Jocul iedului
Am fost martorul unei scene de o rară drăgălăşenie. Pe mine m-a încîntat în chip deosebit, fiindcă pînă atunci n-am avut prilej să observ decît în treacăt şi în cîteva clipe scurte zbenguitul iezilor de capră neagră. De data aceasta scena s-a pre­lungit aproape o jumătate de ceas şi desigur că prin binoclu am văzut-o de aproape.
Prin septembrie voiam să am o imagine a terenului de vî­nătoare Sîmbăta de Sus. Teren de capre negre, cu prea puţină pădure de molid, aproape numai stîncărie acoperită pe alocuri de postate de jepi şi de smirdar. O veche cărare de vînătoare, neglijată, mă ducea de-a lungul coastei, dîndu-mi putinţa să văd şi abruptul de dincolo de vale şi văile laterale care învrîstau coasta pe care înaintam. Paznicul, om vechi în locurile ace­lea, îmi spunea pe rînd numele piscurilor, ale şurlaielor mai mari, îmi indica „locurile bune". Şi ici şi colo vedeam cioporaşe de capre negre cu iezi între ele. Cîte un ţap stătea singuratic, încă dispreţuind caprele şi mărunţişul lor. Sub un perete de dincolo, o capră cu ied. Iedul cînd suge, cînd sare împrejurul mamei, cînd se culcă la pămînt, ca să nu aibă însă stare multă vreme şi să reînceapă joaca.
Suntem obişnuiţi să vedem animalele sălbatice stîrnite, spe­riate, căutînd scăpare. Rareori le vedem în seninătatea liniştii lor. Or, aceasta este ceea ce poate încînta pe un iubitor al na­turii. Deosebit de mişcătoare şi pline de duioşie sunt scenele cu pui de sălbăticiune. Copii care se joacă, mame care îşi revarsă asupra lor o dragoste şi o îngrijire cu nimic mai prejos decît cea a mamelor noastre, înţelepte şi gata de jertfă.
De după o stîncă am privit cu multă plăcere capra şi iedul, şi mi-ar fi peste putinţă să înşir toate momentele, şi hazlii şi înduioşătoare, care mi s-au înfăţişat. Ajunge unul.
Capra păscînd, mai oprindu-se ca să vadă de ied, înainta pe stîncărie în sus. Înainta încet, pe unde era locul uşor şi unde găsea iarbă. Acolo unde trebuia să treacă locuri rele se avînta în salturi. Apoi a luat-o mai cu nădejde: pesemne voia să treacă creasta. Iedul rămînea în urmă. Dar cînd se îndepărta capra la treizeci-patruzeci de paşi, deodată sărea în urma ei şi, cu o sprinteneală şi o siguranţă uimitoare, trecea în salturi iuţi. Într-o clipă era lîngă bătrînă, mai făcea şi în jurul ei cîteva piruete, apoi iarăşi rămînea în urmă, lăsîndu-şi mama să înainteze singură, ca pe urmă să o ajungă în sărituri sprin­tene. Jocul s-a repetat de cîteva ori. Mi se părea că iedul vrea să facă „bravuri". Pe unde trecea bătrîna cu socoteală bună, el săgeta în zigzaguri în cîteva clipe. Mi se părea cert că iedul rămînea în urmă intenţionat, ca să aibă prilej să facă acrobaţii în voie şi într-un tempo care îi plăcea. În salturile lui părea un purice care sare pe un perete sur. E de mirare unde îşi poate rezema picioarele şi cum poate socoti distanţele, ca să nu calce alături în prăpastie. Bătrîna îşi întorcea numai une­ori capul spre el, şi nu părea neliniştită de nebuniile iedului. Avea încredere în isteţimea lui şi ceea ce făcea nu era numai joc, ci şi şcoală.
Apoi au trecut culmea. Am pornit şi noi, în nădejdea altor scene din viaţa de vară a caprelor negre.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!