Jocul
iedului
Am fost martorul unei scene de o
rară drăgălăşenie. Pe mine m-a încîntat în chip deosebit, fiindcă pînă atunci
n-am avut prilej să observ decît în treacăt şi în cîteva clipe scurte zbenguitul
iezilor de capră neagră. De data aceasta scena s-a prelungit aproape o
jumătate de ceas şi desigur că prin binoclu am văzut-o de aproape.
Prin septembrie voiam să am o
imagine a terenului de vînătoare Sîmbăta de Sus. Teren de capre negre, cu prea
puţină pădure de molid, aproape numai stîncărie acoperită pe alocuri de postate
de jepi şi de smirdar. O veche cărare de vînătoare, neglijată, mă ducea de-a
lungul coastei, dîndu-mi putinţa să văd şi abruptul de dincolo de vale şi văile
laterale care învrîstau coasta pe care înaintam. Paznicul, om vechi în locurile
acelea, îmi spunea pe rînd numele piscurilor, ale şurlaielor mai mari, îmi
indica „locurile bune". Şi ici şi colo vedeam cioporaşe de capre negre cu
iezi între ele. Cîte un ţap stătea singuratic, încă dispreţuind caprele şi mărunţişul
lor. Sub un perete de dincolo,
o capră cu ied. Iedul cînd suge, cînd sare împrejurul mamei, cînd se culcă la
pămînt, ca să nu aibă însă stare multă vreme şi să reînceapă joaca.
Suntem obişnuiţi să vedem animalele
sălbatice stîrnite, speriate, căutînd scăpare. Rareori le vedem în seninătatea
liniştii
lor. Or, aceasta este ceea ce poate încînta pe un iubitor al naturii. Deosebit
de mişcătoare şi pline de duioşie sunt scenele cu pui de sălbăticiune. Copii
care se joacă, mame care îşi revarsă asupra lor o dragoste şi o îngrijire cu
nimic mai prejos decît cea a mamelor noastre, înţelepte şi gata de jertfă.
De după o stîncă am privit cu multă
plăcere capra şi iedul, şi mi-ar fi peste putinţă să înşir toate momentele, şi
hazlii şi înduioşătoare, care mi s-au înfăţişat. Ajunge unul.
Capra păscînd, mai oprindu-se ca să
vadă de ied, înainta pe stîncărie în sus. Înainta încet, pe unde era locul uşor
şi unde găsea iarbă. Acolo unde trebuia să treacă locuri rele se avînta în
salturi. Apoi a luat-o mai cu nădejde: pesemne voia să treacă creasta. Iedul
rămînea în urmă. Dar cînd se îndepărta capra la treizeci-patruzeci de paşi,
deodată sărea în urma ei şi, cu o sprinteneală şi o siguranţă uimitoare, trecea
în salturi iuţi. Într-o clipă era lîngă bătrînă, mai făcea şi în jurul ei
cîteva piruete, apoi iarăşi rămînea în urmă, lăsîndu-şi mama să înainteze
singură, ca pe urmă să o ajungă în sărituri sprintene. Jocul s-a repetat de
cîteva ori. Mi se părea că iedul vrea să facă „bravuri". Pe unde trecea
bătrîna cu socoteală bună, el săgeta în zigzaguri în cîteva clipe. Mi se părea cert că iedul rămînea
în urmă intenţionat, ca să aibă prilej să facă acrobaţii în voie şi într-un
tempo care îi plăcea. În salturile lui părea un purice care sare pe un perete
sur. E de mirare unde îşi poate rezema picioarele şi cum poate socoti
distanţele, ca să nu calce alături în prăpastie. Bătrîna îşi întorcea numai uneori
capul spre el, şi nu părea neliniştită de nebuniile iedului. Avea încredere în
isteţimea lui şi ceea ce făcea nu era numai joc, ci şi şcoală.
Apoi au trecut culmea. Am pornit şi
noi, în nădejdea altor scene din viaţa de vară a caprelor negre.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu