De la Nainche Bazar pînă la poalele Everestului am mers
doar trei zile, care în multe privinţe au fost cele mai emoţionante şi mai
pline de senzaţii din cîte am trăit vreodată. Prin funduri de chei adînci
spumegau rîuri, coastele munţilor erau acoperite cu păduri dese întrerupte
numai ici şi colo de cîte o faţă de stîncă golaşă sau de vreun colţ ascuţit,
iar sus — peste pădurea înveşmîntată în coloritul unui început de toamnă — se
înălţau piscurile stranii ale ţinutului Khumbu — uriaşi versanţi îmbrăcaţi în
gheaţă, metereze de stînci înspăimîntătoare şi culmi de gheaţă crestate şi
ascuţite ca un tăiş de brici. Deşi numai rareori depăşeau 6 700 m, totuşi nu-ţi
venea să crezi că vor putea fi cucerite vreodată de om.
Urcuşul de-a lungul gheţarului Khumbu l-am făcut pe o
vreme schimbătoare, cu ninsori dese. Altitudinea începea să-şi producă
inevitabilul său efect. Riddiford şi cu mine, care coborîsem de curînd de la
mari înălţimi, cît şi Shipton, care părea că se aclimatizează automat, ne
simţeam mai bine; ceilalţi membri ai grupului însă găseau urcuşul foarte
anevoios. Ne-au trebuit cîteva zile de recunoaştere pînă ce am găsit un loc
potrivit pentru instalarea taberei-de-bază; în cele din urmă, ne-am instalat
corturile pe un făgaş lateral al gheţarului, lîngă un izvor, la înălţimea de 5
300 m.
După-amiaza, Shipton şi cu mine, înarmaţi cu cîte un
binoclu, ne-am căţărat pe o movilă de morenă din spatele taberei. De aici se
vedea priveliştea impresionantă a Everestului ce apărea, imens şi îndepărtat,
cu penajul său lung şi graţios format de zăpada spulberată de vînt. Nu părea să
fie mai aproape decît îl văzuserăm pînă atunci. Am cercetat cu binoclul cu
multă atenţie partea de sus a muntelui. Ştiam că nu există un traseu direct pînă
la el, deoarece drumul era barat de o vale întinsă, plină de gheaţă, denumită
Cwm, adică Circul-de-vest. Nimeni nu privise pînă atunci vreodată Cwm-ul iar
noi nu aveam nici cea mai mică nădejde că am putea găsi vreun drum pe laturile
sale prăpăstioase, care să ne ducă sus pe munte. Ca să ajungem în
Circul-de-vest, ar fi trebuit să facem eforturi supraomeneşti. Din toate
părţile, valea era înconjurată de peretele imens al muntelui cu înălţimi de
peste 7 600 m. Exista o singură spărtură — acolo unde gheţarul care umplea
valea se scurgea prin defileul îngust, mărginit de pereţii enormi şi
prăpăstioşi ai Crestei-de-vest a Everestului şi ai masivului Nuptse.
Printr-un salt enorm, acest gheţar, strivit în îngustimea
văii, se revărsa ca un amestec haotic de sfărîmături de blocuri de gheaţă şi
crevase spre gheţarul Khumbu, la 750 m sub el. Prin binoclu, partea de jos a
căderii de gheaţă părea accesibilă. Cu toate acestea, ne-am întors în tabără
fără prea mult entuziasm.
Dimineaţa zilei de 30 septembrie era frumoasă şi senină.
Patru din noi — Riddiford, Rourdillon, Ward şi Pasang, care se dovedise în
Garhwal a fi un alpinist încercat, plecară să cerceteze de aproape căderea de
gheaţă. Shipton dorea să se urce într-un loc de unde să poată avea o vedere de
ansamblu asupra Circului-de-vest şi mă invită să merg cu el. Am părăsit tabăra
şi am înaintat cu greu pînă la poalele unei creste ce cobora din muntele Pumori
— 7 100 m. Amîndoi eram în formă, astfel că am urcat fără oprire, înălţimea
începea însă să-şi facă efectul. Aerul rarefiat ne obosea plămînii,
neîngăduindu-ne să ne mişcăm destul de repede. La o altitudine de 5 800 m am
făcut un scurt popas, de unde am admirat minunatele privelişti ce ni se ofereau
în jur. Apoi am continuat urcuşul pe ultimele înălţimi.
Ne-am căţărat pe un vîrf de stîncă drept ca un perete, tăind cîteva trepte în
zăpada îngheţată şi am căzut istoviţi de oboseală, dar plini de bucurie, pe o platforma mică situată la o.înălţime de
6 100 m.
Aproape
din întîmplare privii spre Circul-de-vest, deşi nu mă aşteptam să văd mare
lucru. Spre uimirea mea însă, am văzut întreaga vale care se deschidea în faţa
ochilor noştri. O albie lungă, îngustă, plină de zăpadă, pornea din partea de
sus a căderii de gheaţă şi urca pieptiş pe faţa lui Lhotse, spre capătul de sus
al Circului. Şi chiar în clipa cînd acelaşi gînd îmi trecea şi mie prin minte,
îl auzii pe Shipton spunînd:
„Să
ştii că pe acolo s-ar putea să avem un drum". Dar i-am simţit în glas o
umbră de neîncredere. De pe platoul Circului-de-vest părea posibilă urcarea pe
gheţarul Lhotse — oricît de abrupt şi plin de crevase arăta acesta — iar de
acolo un traverseu lung peste o faţă abruptă ducea spre o şa la 7 900 m pe
coasta sudică a muntelui Everest — Şaua-de-sud. Drumul arăta a fi anevoios,
dar era totuşi un drum. Am discutat cu aprindere descoperirea noastră. Din
păcate nu aveam echipamentul necesar şi nici oameni destui ca să folosim
această descoperire, dar cel puţin puteam încerca să găsim un drum de-a lungul
căderii de gheaţă şi să ne întoarcem anul următor ca să atacăm muntele cu forţe puternice. Am căutat cu
privirea grupul care se afla pe căderea de gheaţă. Zărirăm doar doi din ei,
care urcau repede pe partea stîngă. După graba cu care mergeau, recunoscui pe
Riddiford şi pe Pasang.
Era cald şi plăcut pe platforma noastră şi, mulţumiţi,
ne-am luat în tihnă prînzul. Aveam de acolo o vedere minunată a drumului de
nord spre Everest, iar Shipton îmi arătă toate locurile care deveniseră celebre
datorită expediţiilor anterioare — Tabăra a V-a, Tabăra a VI-a, Banda neagră,
Banda galbenă şi Marele culoar. Şi fără îndoială că înălţimea de 8 500 m —
punctul atins de atîţi oameni curajoşi, printre care şi Shipton însuşi, părea
doar la un pas de vîrf. Coborîi creasta ameţit din pricina omoţiei de care
fusesem cuprins; eram unul dintre primii oameni care privise Circul-de-vest,
văzusem un drum nou spre Everest, iar vechiul drum, devenit clasic, îmi fusese
explicat în amănunţime de unul din cei mai renumiţi alpinişti. Ce altceva îmi
mai puteam dori ?
Grupul care pornise să cerceteze căderea de gheaţă se
reîntorsese la tabăra-de-bază după ce lipsise toată ziua. Bourdillon şi Ward
cercetaseră povîrnişurile din dreapta, pînă cînd piedici din ce în ce mai mari
şi lipsa de obişnuinţă îi siliseră să se întoarcă. Riddiford şi Pasang
avuseseră mult mai mult succes. Cum bănuisem, ei erau cei doi care merseseră
spre stînga şi urcaseră mai bine de vreo 300 m pe căderea de gheaţă, fără prea
mare greutate, înainte de a fi opriţi de o regiune aproape inaccesibilă din
cauza crevaselor. Ştirile acestea ne-au dat curaj.
A doua zi, în timp ce ceilalţi se odihneau pentru a-şi
recăpăta forţele, Shipton şi cu mine am traversat gheţarul Khumbu şi am urcat o
creastă lungă, la nordul căderii de gheaţă. De la înălţimea de aproape 6 000 m,
am putut vedea perfect căderea şi am putut urmări uşor traseul parcurs de
Riddiford. Mai rămînea încă o cale destul de lungă pînă la vîrf iar urcuşul mai
departe se arăta a fi cu mult mai greu. Amîndoi însă socoteam drumul accesibil,
aşa că ne-am decis să-l încercăm.
La 2 octombrie, Shipton, Bourdillon, Riddiford şi cu mine
am instalat o tabără la poalele căderii de gheaţă. Murray şi Ward nu se
aclimatizaseră încă destul de bine şi rămăseseră în urmă la bază. Era o zi
mizerabilă, cu ninsoare. Ne-am grăbit să ne instalăm corturile şi să ne
adăpostim în ele. Trei din şerpaşi rămăseseră cu noi. Timp de o zi şi jumătate
a nins întruna, aşa că nu ne-am mişcat din corturi. În schimb, dimineaţa zilei
de 4 octombrie a fost frumoasă şi rece. Am pornit spre căderea de gheaţă la ora
8. Zăpada adîncă era afînată şi munceam din răsputeri să ne facem drum prin ea.
Am lucrat pe rînd cu toţii. Treaba mergea totuşi surprinzător de uşor. Am cotit
la dreapta şi la stînga, printre blocuri de gheaţă adînc îngropate în zăpadă, trecînd
peste nenumărate crevase bine podite de zăpadă. Era foarte rece, iar Riddiford
şi mai cu seamă eu, sufeream cumplit din cauza că ne îngheţaseră picioarele.
Cînd am ajuns într-un loc însorit, a trebuit să ne scoatem bocancii, care nu
erau speciali pentru zăpadă, şi să ne frecăm picioarele pentru a le dezgheţa.
Nu ne-a trebuit mult să ajungem la punctul cel mai înalt,
atins cu cîteva zile în urmă de Riddiford. L-am apreciat la vreo 5 800 m
înălţime. Cum Bourdillon simţea că altitudinea îl obosea prea mult, se hotărî
să se oprească şi să ne aştepte acolo. De acum înainte urcuşul devenea cu mult
mai greu. Trebuia să ne croim drumul prin zăpada adîncă şi de care nu puteam fi
siguri. La o mică distanţă înaintea noastră, se afla o platformă mare ce se întindea
peste partea de mijloc a căderii de gheaţă. Dar drumul pînă la ea ne era barat
de un labirint de crevase şi blocuri de gheaţă, ce nu păreau să ofere nicio stabilitate.
În schimb, zăpada mare pe care o adusese musonul se
dovedi acum o adevărată binefacere. Ea podise crevasele şi
umpluse golurile dintre blocurile de gheaţă. Hotărîţi, am săpat înainte drumul
prin zăpadă, urcîndu-ne în cele din
urmă, cu greu, pe platforma din mijloc.
Drumul din faţa noastră nu arăta a fi de loc uşor.
Blocuri mari de gheaţă erau îngropate adînc în zăpadă şi multe din ele dădeau
impresia că se puteau prăvăli cu uşurinţă. Eram foarte conştienţi şi de un alt
pericol. Sus, deasupra noastră, de pe crestele Everestului şi ale lui Nuptse,
atîrnau gheţari. Din cînd în cînd, mase mari de gheaţă se desprindeau şi
lunecau la vale pe căderea de gheaţă, rupînd şi distrugînd totul în calea lor.
Pentru a le evita, trebuia să ţinem drept pe mijlocul căderii. Cu toate aceste
pericole, trecînd cu rîndul în frunte pentru a împărţi eforturile în mod egal,
înaintam cu greu în sus, ocolind crevasele sau trecînd pe sub turnuri de
gheaţă, care se înălţau drept deasupra noastră. Pe la ora unu, am socotit că
mersesem destul, aşa că ne-am oprit să ne luăm prînzul pe vîrful unei movile de
gheaţă, în bătaia soarelui. Deşi hrana şi odihna ne-au dat forţe noi, totuşi
ne-am continuat drumul cu oarecare îngrijorare. Seracuri enorme de gheaţă
îmbrăcau stîncile de-a lungul drumului, iar sfărîmăturile căzute de pe laturile
lor ne împiedicau înaintarea. Urcam acum în susul unor pante foarte abrupte şi
starea zăpezii ne făcea destule griji. Era afînată şi foarte adîncă, însă la
suprafaţă era acoperită cu o crustă întărită de vînt, care o fixa pe loc. Ne
temeam totuşi să nu lunece. Partea de sus a căderii de gheaţă din faţa noastră
ne îndemna însă să continuăm urcuşul. Inaintam aşa de încet, încît am fi
inspirat milă oricui. Lipsa de oxigen cerea plămînilor sforţări supraomeneşti,
în timp ce ne luptam să urcăm prin zăpada adîncă adesea pînă la şold.
Schimburile deveniseră mai dese, fiecare dintre noi trecînd pe rînd în frunte;
şi cu cît cîştigam înălţime, cu atît ne schimbam mai des. Ne-am tras cu corzile
în susul unei rîpe abrupte şi de aici am urcat pe o platformă de zăpadă de unde
se deschidea în faţa noastră ultima mare crevasă care ne mai despărţea de
pragul Circului-de-vest.
Era o crevasă foarte largă, în parte umplută cu zăpadă,
iar peretele de sus, în loc să fie vertical, era un povîrniş lung şi foarte
prăpăstios acoperit de zăpadă. Lucrurile se înfăţişau urît. Doi din şerpaşi
cerură permisiunea să rămînă pe loc, însă Pasang continuă să meargă cu noi. Era
acum rîndul meu să trec în frunte şi am coborît în crevasă, înotînd pînă la
brîu prin zăpada moale, am deschis o pîrtie peste blocurile de gheaţă ce urcau
ca un perete vertical şi apoi, cu foarte multă grijă, am trecut peste un pod
nesigur de zăpad plămînilor , care se întindea deasupra abisurilor de gheaţă.
M-am oprit epuizat pe o mică limbă de zăpadă, la poalele povîrnişului abrupt.
Nu eram de loc mulţumit de starea zăpezii. Ascundea, fără îndoiala, destule
primejdii şi nu aveam decît o singură dorinţa: să mă îndepărtez de locurile
acelea cît mai repede posibil.
Ceilalţi urcau după mine tăcuţi. „Poate că n-are rost să
fiu atît de îngrijorat", gîndii în sinea mea şi, dînd din umeri, n-am mai
scos nicio vorbă.
Singurul drum posibil pe peretele prăpăstios, era să
urcăm vertical vreo 18 m şi apoi să traversăm spre dreapta. Era rîndul lui
Pasang să meargă în frunte şi faptul că l-am lăsat să ne conducă printr-un loc
ca acesta arată nesiguranţa noastră. Pasang porni în sus, cufundîndu-se în
zăpada adîncă, iar Riddiford şi Shipton îl urmară. Am asigurat echipa cu
pioletul meu înfipt adînc în pantă. Cînd ceilalţi au ajuns la capătul de sus al
porţiunii verticale, m-am urcat după ei şi din nou i-am asigurat la piolet.
Locul era cît se poate de impresionant, căci de acolo puteam privi drept în
jos, în adîncul verzui al crevasei.
Încordîndu-mi muşchii stomacului din cauza emoţiei pe
care o încercam, îl urmăream pe Pasang luptîndu-se din greu prin zăpadă, urcînd
povîrnişul pe un traverseu ce urca treptat în sus. Nu-mi plăcea locul unde ne
găseam şi îmi dădeam seama că nu ar fi trebuit să urcăm pe acolo. Aproape
instinctiv înfipsei ceva mai adînc pioletul în zăpadă. Pasang însă înainta foarte
bine şi Riddiford începu îndată să urce în urma lui. În scurt timp, Pasang,
Riddiford şi Shipton se răspîndiră pe povîrnişul muntelui cam la 6 m depărtare
unul de altul, înaintînd centimetru cu centimetru de-a curmezişul lui. Aproape
mă convinsesem de netemeinicia îngrijorării mele cînd — cu o pîrîitură
neaşteptată — întreaga pantă se sfărîmă în blocuri mari de zăpadă, care
începură să lunece cu o repeziciune înispăimîntătoare către gura căscată a
crevasei. Zăpada de sub picioarele mele se desprinse puţin, alunecă vreo 2—3 cm
şi se opri. Mă aruncai cu toată greutatea corpului peste piolet privind cum
ceilalţi erau duşi la vale, zbătîndu-se cu toţii în primejdie de moarte.
Pasang era aproape de marginea avalanşei. Ager ca o
pisică, făcu un salt în aer şi sări astfel de pe blocurile ce lunecau la vale.
Apoi îşi înfipse pioletul adînc în zăpada stabilă de deasupra lui. Shipton se
repezi spre mine, ţinîndu-şi uimitor de bine echilibrul, sărind de pe un bloc
pe altul şi se trînti jos bizuindu-se pe siguranţa relativă a pioletului meu.
Însă Riddiford nu se mai putea salva ca ceilalţi. Era tîrît spre marginea
crevasei în care blocurile de zăpadă dispăreau cu un urlet înăbuşit. Corzile cu
care eram legaţi se încordară tăindu-i mijlocul, în timp ce greutatea avalanşei
se izbea în el. Riddiford se rostogoli însă pe spate şi se zbătu, izbutind să
scape din prinsoarea ei. Rămase apoi acolo agăţat pe pantă, complet epuizat.
Ne trebui mult timp ca să ne potolim bătăile inimii şi să
ne recăpătăm respiraţia. De-abia atunci începu şi Riddiford să se mişte încet.
Pornirăm să tragem corzile, tîrîndu-1 încet şi cu greu spre noi. Nu părea să fi
suferit ceva. Arăta mai mult extenuat; fusese la un pas de moarte. Cu multă
precauţie, am coborît îndărăt peste crevasă, ajungînd pe teren sigur în partea
de unde venisem.
Trecuse de ora patru după-amiază şi umblam de opt ore;
toţi eram foarte obosiţi. Deprimaţi şi descurajaţi de pericolul pe care-l
constituia zăpada, am început coborîrea. Nu voiam să ne prindă întunericul, aşa
că am întins pasul cît am putut de repede. Am ajuns la Bourdillon şi l-am găsit
bătînd din picioare ca să se încălzească. La ora 6,10 am ajuns din nou în
tabără. Fiind prea obosiţi ca să mai mîncăm ceva, am înghiţit doar ceai şi
supă, apoi, vîrîţi în sacii de dormit am comentat întîmplările zilei, Nu avea niciun
rost să stăruim în cucerirea căderii de gheaţă, atîta vreme cît stratul de
zăpadă se dovedise a fi atît de nesigur. Era mult mai bine să ne reîntoarcem în
acele locuri peste vreo două săptămîni, timp în care zăpada se putea consolida.
Amînînd, am fi dat răgaz şi celorlalţi din grup să se aclimatizeze mai bine
pentru a ne putea fi de mai mult folos. Shipton hotărî să împărţim grupul în
două şi să facem incursiuni de recunoaştere timp de cîteva săptămîni, apoi să
ne reîntoarcem la căderea de gheaţă pentru a o cerceta amănunţit.
Următoarele două săptămîni au fost pline de emoţii
nemaiîntîlnite. Shipton îmi propuse să-l însoţesc într-o explorare la sud-est
de Everest. Chiar faptul în sine era mai mult decît emoţionant, odată ce-l
aveam ca tovarăş pe cel mai respectat din toţi exploratorii munţilor Himalaya.
Adăugînd la aceasta şi faptul că regiunea pe care o cercetam era în întregime
neexplorată şi inexistentă pe hărţi, îmi părea că particip la o expediţie
ideală.
Ceilalţi patru membri ai grupului urmau să exploreze o
regiune tot atît de necunoscută spre vest. Am coborît împreună cu Shipton
într-un paradis de culori de foc. În scurtul răstimp de zece zile cît fusesem
pe gheţarul Khumbu, fiecare frunză, ramură şi rămurică îşi primise culoarea ei
de toamnă. Pentru ochiul meu obişnuit cu pădurile veşnic verzi ale Noii
Zeelande, tot ce vedeam mi se părea de necrezut. Parcă eram într-o altă lume; o
lume de roşu aprins şi auriu, contrastînd cu albul imaculat al gheţarilor care
se ridicau drept în sus pe fondul albastru-siniliu al cerului. Timp de zece
zile am străbătut şi am cercetat un ţinut nevăzut vreodată de oameni. Am urcat
peste trecători greu de străbătut şi am descoperit mai mulţi gheţari mari. La
sfîrşitul expediţiei, îmi rămăsese în minte nu atît izbînda, oricît de
impresionante fuseseră realizările noastre, cît, mai cu seamă, caracterul
minunat al lui Eric Shipton: capacitatea să de a-şi păstra calmul şi de a se
simţi bine în orice împrejurare, curiozitatea lui nepotolită de a afla ce se
ascunde după dealul din faţă sau după cotitura imediată a drumului şi, mai
presus de orice, puterea lui extraordinară de a face pe oricine să considere
greutăţile, durerile şi asprimea traiului la mare altitudine drept aventurile
cele mai minunate.
La 19 octombrie ne-am reîntors la tabăra-de-bază de pe
gheţarul Khumbu. Celălalt grup nu sosise încă, aşa că ne-am petrecut timpul
îmbunătăţind drumul pe care-l făcuserăm înainte pe căderea de gheaţă. Prima
noastră acţiune a fost să instalăm o tabără mai comodă la poalele căderii de
gheaţă. Aveam cu noi un cort mare şi rotund pe care l-am dus la punctul ales şi
l-am ridicat într-un loc mai neted. Cortul era cît se poate de comod şi cum era
construit special ca să poată rezista furtunilor Arcticii, ştiam că nu avea să
ne mai pese de intemperii. Apoi am pornit să cercetăm partea de jos a căderii
de gheaţă.
În timpul absenţei noastre se produseseră multe schimbări
nefavorabile. Se deschiseseră noi crevase, iar sfărîmăturile de gheaţă ne astupaseră
cărarea. În ceea ce priveşte zăpada, fără îndoială că era mai sigură. Am
schimbat drumul ca să ne ferim din calea seracurilor care erau mai primejdioase
şi am tăiat trepte în doi pereţi de gheaţă pentru a evita nişte crevase
primejdioase. În sfîrşit, la 23 octombrie am hotărît să încercăm din nou să
atingem partea de sus a căderii de gheaţă ca să intrăm pe acolo în
Circul-de-vest.
La ora 7,45 dimineaţa cînd am părăsit cortul rotund, era
un ger cumplit şi mai aveam încă de aşteptat pînă să răsară soarele. Din cauza
aerului tare şi înviorător, am mers cu mare iuţeală pe cărarea făcută dinainte.
La ora 9, am ajuns la punctul atins de Riddiford, tocmai în clipa în care
soarele scălda căderea de gheaţă în lumina lui caldă. Pornirăm pe vechiul
traseu, dar imediat se iviră noi greutăţi. O serie de noi crevase se deschiseseră
în drumul nostru. Cu multă precauţie am trecut, mai mult tîrîndu-ne, peste o
porţiune cu zăpadă adîncă şi afînată care ne trezi mari temeri în timp ce ne
trudeam să ocolim un bloc de gheaţă foarte lunecos. Aşa am ajuns la un pod
şubred de zăpadă cu ajutorul căruia am mai trecut o crevasă. După ce lăsarăm în
urmă şi ultima crevasă, făcînd o săritură mare peste ea, am urcat pe creasta
unei movile de zăpadă. Acum ştiam că singurul lucru ce ne mai despărţea de
platforma din mijlocul gheţarului era o regiune întretăiată de crevase şi
presărată cu blocuri de gheaţă. Cînd am ajuns însă sus pe movilă căutînd urmele
vechii noastre poteci, nu ne-a venit să credem ochilor : întreaga regiune
se schimbase complet. Părea că o imensă boltă subterană din gheţar se
prăbuşise, iar gheaţa căzuse în ea. Sub noi se afla o vale adîncă în care se
vedea un amestec înfiorător de blocuri de gheaţă sfărîmate. Vechiul nostru drum
dispăruse fără urmă în inima gheţarului. Ne-am cutremurat de spaimă în faţa
prăbuşirii întregului teren pe care călcasem cu încredere doar cu două
săptămîni mai înainte şi şovăiam dacă să mergem mai departe sau nu. In cele din
urmă am hotărît că trebuie totuşi să cercetăm această nouă regiune şi să vedem
dacă nu o putem traversa. Ne-am legat întîi în corzi. Eu eram cap de coardă,
Shipton venea la 30 m în urma mea, iar după el se înşirau Angtarkay şi
Utsering. Ţinut de Shipton cu o coardă întinsă, am coborît spre blocurile de
gheaţă proaspăt formate. Cînd tăiam în ele cu pioletul, blocurile răsunau a
gol, dar deoarece nu se clătinau sub greutatea mea, am continuat să înaintez.
Treaba mergea însă greu. Mi-am tăiat drum, trecînd peste sute de blocuri sau
ocolindu-le, şi mă apropiam încet de partea opusă, în timp ce Shipton şi
şerpaşii mă urmau prin această regiune a „bombei atomice", aşa cum am
denumit-o noi de la început.
De partea cealaltă se vedea un şir de colţuri de gheaţă
despicate de curînd, care păreau gata să se prăbuşească. Mi-am făcut drum către
un serac mare de gheaţă de pe care credeam că pot ajunge pînă la ele. Drumul
era foarte abrupt; în plus o surplombă mare de gheaţă îmi bara trecerea. Am
încercat s-o tai cu pioletul. După cîteva lovituri
puternice, am desprins din ea o bucată mare cît un cap de om care s-a rostogolit
în adîncul crevasei. Cîteva clipe nu se întîmplă nimic, dar
deodată mă uimi un zgomot ca de prăbuşire, de tunet ce venea din străfunduri.
Mirat şi nu mai puţin speriat, am desprins cu pioletul o altă bucată privind-o
apoi cum se tot duce în adîncuri. Urmă o altă pauză şi apoi din nou se porniră
misterioasele zgomote subterane. Eram gata să cioplesc a treia bucată, cînd îl
auzii pe Shipton strigîndu-mi să mă opresc. Am întors capul şi, spre mirarea
mea, văzui pe cei doi şerpaşi culcaţi pe gheaţă. Mă întorsei la ei şi Shipton
îmi explică ce se întîmplase. Cînd fiecare din cele două bucăţi de gheaţă
căzuse în crevasă, locul de sub picioarele lui Shipton şi ale celor doi şerpaşi
se zguduise ca de un cutremur. De frică şi de groază cei doi şerpaşi,
ascultîndu-şi instinctul, se trîntiseră pe jos.
„Şi eu aş fi făcut la fel, dacă nu-mi aminteam că trebuie
să mă port ca un Pukka Sahib"(1),
încheie Shipton, făcînd o mină dezgustată.
Am hotărît atunci să încercăm
urcuşul prin altă parte. După o muncă anevoioasă, am izbutit să ajung deasupra
colţurilor de gheaţă ca să descopăr ca erau străbătute în toate părţile de
crăpături proaspete. Întreaga regiune era
deci cu desăvîrşire zdruncinată şi periculoasă. Destul de înfricoşaţi, ne-am
retras cît am putut mai repede într-un loc mai sigur. Apoi am încercat să găsim
un alt drum care să ocolească această regiune atît de primejdioasă. Pe la
stînga era cu neputinţă; ţancuri mari de gheaţă ne barau drumul. Am cercetat
atunci partea dreaptă. După o trudă îndelungată în căutarea unui drum printre
seracurile de gheaţă, ne-am abătut destul de mult spre dreapta şi ne-am trezit
în faţa unei porţiuni de teren şi mai devastate. Toate acestea ne îngrijorau la
culme. Dacă era posibil ca alpiniştii să înfrunte riscul de a traversa o
asemenea regiune, Shipton nu socotea de loc că ar fi fost corect să conducă
şerpaşii împovăraţi de greutăţi pe un asemenea drum. Ne-am reîntors deci în
tabără îngrijoraţi şi deprimaţi din cauza celor descoperite.
La 25 octombrie, Murray, Bourdillon, Ward şi Riddiford se
întorseseră din cercetările lor spre vest. Erau într-o formă mult mai bună,
deoarece expediţia îi ajutase mult să se aclimatizeze. După vreo două zile, am
urcat cu toţii pe coasta de sub vîrful Pumori, de unde am examinat în amănunt
Circul-de-vest şi căderea de gheaţă. Şi ceilalţi au fost de acord că drumul
prin Circul-de-vest către Şaua-de-sud părea accesibil; în acelaşi timp am
observat însă că în lipsa noastră căderea de gheaţă se deteriorase. Am hotărît
totuşi să mai facem o ultimă încercare pentru a ajunge în Circul-de-vest.
La 28 octombrie, cei şase membri ai grupului împreună cu
Angtarkay, Pasang şi Nyima am pornit din cortul rotund de la picioarele căderii
de gheaţă. Era ora 7,15 şi o dimineaţă de toamnă întunecată şi rece. Am urcat
rapid pe traseul nostru bine stabilit acum, ajungînd la regiunea „bombei
atomice" pe la ora 9 dimineaţa. După cum ne-am putut da seama, nu părea să
se fi schimbat ceva între timp, astfel că am început traversarea. Trecîndu-ne
adevăraţi fiori de spaimă, am escaladat blocurile de gheaţă prăvălite, ne-am
căţărat pe colţurile sfărîmate de deasupra noastră şi am trecut cît am putut
mai repede peste cele cîteva zeci de metri de teren cu fisuri ce ne mai
despărţeau de regiunea rămasă necrăpată. Nici aici locul nu era plăcut, dar
fără îndoială că era cu mult mai sigur decît fusese pînă acum.
Am continuat urcuşul, mergînd repede pînă ce am ajuns pe
povîrnişul prăpăstios al pragului căderii de gheaţă unde ne oprise avalanşa cu
ocazia drumului de recunoaştere făcut cu trei săptămîni mai înainte. Ne-am
împărţit în trei echipe căutînd un traseu accesibil. Două echipe au fost
nevoite să se întoarcă fără rezultat, dar Bourdillon, prin sforţări colosale,
curăţase toată zăpada nestabilă de pe suprafaţa cornişei unei crevase care urca
abrupt spre partea dreaptă a pantei, forţînd un drum care nu prezenta prea mare
siguranţă, dar care ducea deasupra. Pîrîiturile puternice ale cornişei care se
auzeau în timp ce urcam pe drumul lui Bourdillon, nu m-au făcut s-o îndrăgesc
de loc. Ne-am căţărat apoi cu destulă emoţie pe o platformă lungă de zăpadă, de
unde am privit înaintea noastră. În faţă, ni se deschidea o vale îngustă şi
adîncă, iar la capătul ei se înălţa masivul Lhotse. Ne aflam în pragul
Circului-de-vest.
Mai exista acum un singur obstacol în calea noastră. O
uriaşă crevasă despica gheţarul dintr-o parte într-alta. Nu se vedea niciun pod
de gheaţă peste ea şi nici vreo altă cale de a coborî în crevasă şi de a urca
apoi pe partea opusă. Fără materiale speciale nu puteam merge mai departe.
Ne-am sfătuit dacă era locul potrivit pentru a instala o tabără aici, încercînd
apoi să pătrundem mai departe în Circ. Pînă la urmă ne-am gîndit că drumul era
mult prea primejdios pentru oamenii noştri împovăraţi. Angtarkay şi Pasang fură
întru totul de aceeaşi părere cu noi.
Ne-am reîntors la tabăra-de-bază cu ideea fermă că numai
căderea de gheaţă putea fi cheia oricărei încercări de a cuceri Everestul
dinspre sud. Experienţa ne dovedise că drumul era primejdios dar că putea fi
totuşi folosit. Ne-am făcut planuri măreţe în legătură cu întoarcerea noastră
în anul următor, echipaţi cu corzi, scripeţi şi scări. Numai că Shipton nu era
de loc bucuros să ceară şerpaşilor să meargă pe un asemenea drum primejdios.
Personal însă, în sufletul meu, simţeam că singurul fel în care puteam încerca
cucerirea Everestului era de a face faţă primejdiilor aşa cum le întîlneam;
trebuia să mergem înainte fără a mai ţine seama de nimic. Cu grijă şi cu
precauţii nu ne mai croiam noi drum prin căderea de gheaţă! Dacă nu atacam noi
Everestul în luna mai a anului următor, desigur că altcineva avea s-o facă.
Echipe concurente de alpinişti încercaţi erau în drum spre Himalaya, aşa că ori
luptam mai departe, ori ne retrăgeam.
Coborîrăm spre Namche Bazar în plin început de iarnă.
Toţi munţii erau înveşmîntaţi în zăpada proaspătă, iar penajul,lung de pe
Everest ne vorbea de vînturi îngheţate şi puternice. La Namche ne-am despărţit.
Cei patru englezi au plecat spre nord către Nangpa La şi valea Menlung.
Riddiford şi cu mine lipseam demult de acasă, aşa că trebuia să ne grăbim să
prindem primul vapor. Ne-am decis prin urmare să ne întoarcem la Kathmandu
peste trecătoarea Tesi Lapcha. Această trecătoare era socotită de şerpaşi ca foarte
greu de escaladat, fiind folosită doar rareori şi numai în lunile iulie şi
august. Incercarea de a o trece la sfîrşitul toamnei ne-ar fi putut aduce multe
neplăceri.
Riddiford şi cu mine ne-am luat rămas bun de la tovarăşii
noştri şi am părăsit Namche la 4 noiembrie cu vreo doisprezece culii, care ne
duceau bagajele. Două zile mai tîrziu poposeam sub trecătoare. Peisajul era
minunat, străjuit de jur împrejur de piscuri înalte de gheaţă. A doua zi
plecarăm la ora 8 dimineaţa. Era o zi foarte frumoasă însă sufla un vînt
puternic. Am suit într-una cîteva mii de metri, pe gheţarul acoperit de morene
şi apoi am mers pe o porţiune de gheaţă lucie. Ne-am făcut drum străbătînd o
cădere de gheaţă uşor de urcat şi apoi, din nou în sus, pe pantele de deasupra
acesteia. Cîştigam repede înălţime şi mă bucuram că drumul era cu mult mai uşor
decît mă aşteptasem. Dar nu după mult timp am ajuns la o cădere de gheaţă
foarte abruptă şi sfărîmată. Am fost siliţi să ne căţărăm pe stîncile din
dreapta, pe care am urcat pînă ce ne-a oprit în drum un bloc de stîncă înalt de
9—10 m.
Aceasta constituia într-adevăr o problemă, dar folosind o
fisură din mijlocul lui am reuşit să ajung la vîrf. L-am tras pe Pasang sus cu
coarda, apoi ne-am asigurat amîndoi şi i-am tras atît pe ceilalţi din grup cît
şi poverile.
După aceea am tăiat un şir de trepte pe o pantă abruptă
de gheaţă şi am ajuns într-un bazin întins de zăpadă. În faţa noastră puteam
vedea acum trecătoarea — o crestătură în formă de „V" în zidul acela mare
care se înălţa încă la mii de metri deasupra noastră., Vîntul sufla cu furie,
dar ne-am tîrît pe ultimul povîrniş şi am privit peste trecătoare, peste
întinderea măreaţă a unui ţinut neexplorat. Sub noi se afla un gheţar uriaş. Am
coborît repede cam 300 m prin zăpada moale, apoi am tăiat o potecă pentru
culii, pe ultimii 30 m, în zăpada îngheţată. Era ora 4,30 după-amiază şi cum
oamenii dădeau semne de oboseală ne-am decis să poposim, deşi eram încă la o
altitudine de aproape 5 800 m. Noaptea următoare a fost cea mai friguroasă din
cîte am trăit pe Himalaya şi deşi lui Riddiford şi mie ne-a fost suficient de
cald în sacii noştri dubli, culii, în schimb, au suferit tare de frig. A doua
zi dimineaţa eram toţi foarte bucuroşi să plecăm mai departe. Mulţi din ei mai
fuseseră prin această trecătoare în perioada prielnică a anului, astfel că
le-am urmat sfatul pornind în jos, pe partea stîngă a gheţarului, către căderea
de gheaţă. După ce am tăiat, vreo două ore, un şir de trepte într-o albie de
gheaţă, am ajuns la o depresiune de cîteva sute de metri ce nu putea fi
nicidecum coborîtă. Şerpaşii observară îndată că panta lină de zăpadă ce urca
pînă sus dispăruse acum cu desăvîrşire. Am pornit atunci pe partea dreaptă a
gheţarului şi am coborît pe stînci abrupte, pe lîngă gheaţă, pînă cînd, în cele
din urmă, am fost nevoiţi să ne oprim pe o surplombă ce avea vreo 18 m
înălţime. Ne dădeam uşor seama cum se putea coborî de aici pe zăpada pe care o
îngrămădeau sub surplombă avalanşele de primăvară, dar acum era toamnă şi
zăpada dispăruse de mult. Era ora 4 după-amiază şi toţi eram obosiţi. Am
hotărît să rămînem acolo peste noapte, iar a doua zi dimineaţa să coborîm cu
corzile unul cîte unul de pe stîncă. Dar trei şerpaşi (doi din ei vechi
căţărători pe Everest) nu aveau nici cea mai mică dorinţă să poposim într-un
loc atît de nesănătos şi continuară să cerceteze mai departe căderea de gheaţă,
găsind în cele din urmă un drum uimitor de bun, ce mergea în diagonală peste un
zid de gheaţă aproape vertical. Riddiford organiză repede coborîrea culiilor,
în timp ce Pasang şi cu mine tăiarăm o scară din trepte în josul faliei. Curînd
îi coborîrăm pe toţi. Se lăsase însă noaptea aşa că am trecut prin momente
neplăcute, mergînd cu greutate pe partea de jos a căderii de gheaţă şi
căutîndu-ne drum printre bolovani. Ne-am simţit, în fine, uşuraţi cînd am ajuns
la morenă şi ne-am vîrît în sacii noştri de dormit.
La 8 noiembrie am mers mult. Mai întîi ne-au trebuit
ceasuri întregi ca să coborîm morena gheţarului. Nu luasem nimic în gură şi nu
am găsit nici măcar un beţişor să putem face puţin foc. Simţeam cum ne lăsau
puterile cînd, în sfîrşit, am coborît în păduricea de tufişuri de la capătul
gheţarului, unde ne-am oprit să facem un lung popas şi să mîncăm. Sub noi se
găsea o vale minunată, închisă între pereţii uriaşi ai muntelui care dispăreau
apoi în cheile Rolwaling, despre care circulau legende înspăimîntătoare,
întreaga vale strălucea în culorile toamnei, iar noi coboram printr-o lume de
vis, colorată în roşu aprins şi auriu. Cînd soarele dispăru îndărătul munţilor,
coloritul viu începu să pălească încetul cu încetul, în timp ce întunericul
nopţii se strecura pe furiş în vale.
Eram destul de obosiţi cînd am ajuns în satul Beding,
locuit în special de lama budişti. Pasang fu primit aici cu multă bucurie, el
însuşi fiind un lama. Ni s-a dat o locuinţă curată şi plăcută în mănăstire şi
am adormit într-o atmosferă de zeităţi cu zîmbete largi şi cu miros delicat de
tămîie. Ne-am odihnit toată ziuă, iar seara am luat parte la o slujbă
religioasă budistă de mulţumire pentru că am trecut cu bine strîmtoarea Tesi
Lapcha. Ceremonia a ţinut mult şi, pentru ochii şi urechile noastre neobişnuite
cu aşa ceva, ne-a părut deosebit de monotonă, astfel că pe la jumătatea ei
ne-am strecurat afară. Ne-am răscumpărat păcatul printr-o danie în bani, iar
lamaşii băură şi sărbătoriră salvarea noastră pînă tîrziu în noapte.
În următoarele opt zile, am călătorit repede prin
frumosul ţinut al Nepalului, mergînd pe cărări înguste, străbătînd păduri,
poposind pe malul unor rîuri repezi şi traversînd creste înalte. Prin sate
strînsul recoltei era în toi, iar cîntecele şi jocurile nu mai conteneau pînă
în zori. Recolta fusese bună. Casele locuitorilor erau pline pînă sus cu grîne,
iar portocalii se plecau la pămînt sub povara fructelor.
La 17 noiembrie, am ajuns la Kathmandu şi ne-am adăpostit
la ambasada britanică, unde ospitalitatea gazdelor, baia fierbinte şi hainele
curate ne-au redat înfăţişarea omenească.
După aceea am aflat şi ultimele ştiri: elveţienii
căpătaseră autorizaţie să încerce cucerirea Everestului în 1952. Într-o clipă,
vestea primită a destrămat visul care ne urmărise atîta vreme!
(1) „Un adevărat domn" (în limba
indiană)
Cap2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu