Ne aflam în cea
de-a opta zi de când rămăsesem în pană în pustiu şi, în timp ce ascultam
povestea cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de
apă.
- Vai! i-am spus
micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am
reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit de-aş
putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea,
vulpea... zise el.
- Dragul meu
băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa?
- Pentru că avem
să murim de sete...
 |
| Saint-Exupery cu micul print |
- E bine să ai
un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am
împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama
de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e
de ajuns un strop de soare...”
El însă s-a
uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Şi mie mi-e
sete... să căutăm o fântână...
Mă încercă o
moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin
pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers
astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să
se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă
cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
- Adica şi ţie
ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a
dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate
fi bună şi pentru suflet...
Nu înţelegeam ce
vrea să spună, dar am tăcut... Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun
întrebări.
Ostenise. Se
aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt
frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am răspuns: „De
bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de
lună.
- E frumos
pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat.
Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic.
Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui...
- De aceea e
frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână...
Am fost uimit că
înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil,
locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o
comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a
căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa
mea ascundea o taină...
- Da, i-am spus
eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu,
ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
- Mă bucur, zise
el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ
adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea
că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase
ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui
închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea
ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...”
Cum un surâs uşor
aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de
mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei
flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când
doarme... Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă
lămpile: orice adiere e în stare să le stingă...
Şi tot mergând
aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu