Micul print(16)

Micul prinţ străbătu pustiul şi nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnată.

- Bună ziua, zise micul prinţ.

- Bună ziua, zise floarea.

- Unde sunt oamenii? întrebă cuviincios micul prinţ.

Floarea, cândva, văzuse trecând pe-acolo o caravană.

- Oamenii? Să tot fie, cred, vreo şase-şapte la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată... Nu se ştie însă niciodată unde-i poţi găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini, şi asta-i stinghereşte mult.

- Rămâi cu bine, rosti micul prinţ.

- Te du cu bine, zise floarea.

Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care-i văzuse el vreodată erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar până la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scăunel. „De pe un munte ca ăsta de înalt, îşi zise el atunci, am să văd dintr-o privire toată planeta şi pe toţi oamenii”. Însă nu zări decât colţuri de stâncă, foarte ascuţite.

- Bună ziua, zise micul prinţ oarecum la întâmplare.

- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... răspunse ecoul.

- Cine sunteţi voi? zise micul prinţ.

- Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... răspunse ecoul.

- Fiţi prietenii mei, sunt singur, zise el.

- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... răspunse ecoul.

 „Ce planetă caraghioasă! se gândi el atunci. Numai uscăciune, numai piatră colţuroasă, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât să-ngâne ceea ce le spui... Acasă, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi.”

Iata însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme îndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.

- Bună ziua, spuse el.

Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.

- Bună ziua, ziseră trandafirii.

Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floare lui.

- Cine sunteţi voi? îi întrebă el înmărmurit.

- Noi suntem trandafiri, ziseră trandafirii.

- Vai! făcu micul prinţ.           

Şi se simţea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau aici cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!

„Tare s-ar mai socoti jignită, îşi zise el, dacă ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să ma îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu-adevarat...”

Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare prinţ...”

Şi, culcat în iarbă, plânse.

Cap17  Cap1