Arghezi povestind copiilor (1)

Fata de demult

O fată cenuşie cu jarul ochilor în plete negricioase, ca bălăriile sărate ale mării, a fost osîndită odinioară să i se reteze capul cu securea, pentru o greşeală. Pe vremea din poveste, stăpînii puteau să scurteze viaţa cui pof­teau, cu nejudecată, pentru că nicio judecată nu era mai dreaptă decît a lor. La necaz si la chef, numai muzica şi sîngele, amestecate, puteau să-i potolească şi nicio is­pravă, nici bună, nici rea, atît se asemănau isprăvile bune cu isprăvile rele ale stăpînilor, nu se putea trece, după rînduială, fără tăiere şi înjunghieri.

Fata cenuşie a cerut stăpînului să o cruţe, făgăduind să-i spuie seara poveşti, să-i legene cruzimea cu basme frumoase, dacă se va îmbuna să o ierte pînă la isprăvitul poveştilor ei; şi numai după aceea să o trimită gîdelui împărătesc.

Împăratului i s-a părut făgăduiala plăcută. Dete porunci şi primi pe fată la picioarele lui, să şadă pe o papură de catifea cusută cu aur şi să-i depene, în auzul lui, furca de basme. In copilărie, fata făcuse covoare, care începeau tot din furca de tors, se răsuceau în suluri şi gheme, se vopseau cu coji de copac şi buruieni fierte în vase de aramă, se prindeau în războaie şi, urzindu-se tari, se ţeseau bătute cu pieptenele de fildeş. Acum, la curtea celui mai puternic împărat din ţara depărtată a răsăritului de soare, ea se legase să scoată de-a dreptul covoarele din furcă, fără războaie, fără văpsele, fără nici lînă nici mătase, ci numai din vorbe, aşa cum fac stelele lumină numai cu văzduh.

Împrejurarea era grea şi munca fetei cumplită. Din pămînt, din zare, din flori şi din închipuiri trebuiau să se zămislească poveştile care îi întîrziau zilnic moartea cu o zi. Cînd nici nu începuse, ea se temea că se va opri odată, într-o seară, pe negîndite, şi firul povestirii se va rupe.

Întîia poveste, a serii celei dintîia, fata o întocmi povestind, în clipa în care stăpînul binevoise să-şi deschidă urechea şi să asculte. Păşind stăpînul în odaia de sidef, unde îl aşteptau roabele cu brăţări de aur la mîini şi la glezne şi sofaua de întins în ascultare, fata încă nu ştia ce are de povestit şi, îngenunchind înfricoşată, căuta în mintea ei un început. Ea se bizuise nu pe ispravă ştiută, ci pe o taină sufletească, pe o pornire a inimii, plăsmuitoare, ca atunci cînd din necunoştinţă scotea, pentru covoare, chipuri şi împerechieri. Dacă va tăcea, stăpînul o să se supere şi va trimite neîntîrziat la moarte pe fata mincinoasă.

Închinîndu-se la ivirea lui printre slugile împărăteşti, ea găsise, ridicată pe genunchi, taina din tainele sufletului, aceea care face din nou cu putinţă meşteşugul din­tru început al lui Dumnezeu şi scoaterea vieţii din nimic. Ea povesti în prima noapte pînă la revărsatul zilei şi stăpînul izbutind să nu adoarmă, rămase vrăjit pe sofa şi făcu semn cu mîna că fata poate pleca la hodină.

De atunci, în fiecare seară, în fiecare noapte, fata cenuşie a povestit şi în fiecare zori de zi viaţa îi sporea cu o zi. Şi i-a stat capul pe umeri încă o mie şi una de zile şi de nopţi. Stăpînul avu timpul să uite osînda şi fata rămase în palatul împărăţiei, în cancelaria cu hri­soave, zapise şi sigilii, cu însărcinarea să scrie tot ce a povestit, pe piei de căprioară tăbăcite cu lustru, ca să rămîie împăraţilor urmaşi zestre şi podoabă a gîndului şi a cuvîntului, în ceasurile de hotărîri pripite şi de nehotărîre.

Scriitorul de povestiri din împărăţiile de mai tîrziu urmează pilda fetei cu pielea cenuşie, care s-a destră­mat de-acuma cîteva mii de ani şi s-a topit, prin preajma rîului Eufrat, în lutul moale, de sub o piatră albă, pusă pe mormîntul ei, nedezvelită de valuri şi şacali. Ca să nu piară şi ea, să i se pară că trăieşte ziua îndoit, odată cu el şi odată cu împrejurarea povestită, el povesteşte zi de zi, a sufletului şi a pămîntului, o împrejurare. El tre­buie să îndreptăţească zi cu zi fărîma de pîine pe care o gustă şi picătura de vin care i-o înmoaie. În ziua cînd nu a ştiut să povestească nimic, simte gîdele apropiindu-se cu săcurea şi mînia împăratului, care-şi scoate mulţumirea din chinul povestitorului, poruncind pitaru­lui să-i taie merticul de pîine şi să-i sfărîme urciorul.

Fata povestise împăratului ei timp de o mie şi una de nopţi, împreunînd năzăreala ghidului şi basmul cu lumea, puind cîntecul să vieţuiască şi să zburde ca omul, ascunzînd pe oamenii de pe poteci printre dălii şi stupi şi pitind fetiţele în leuştean şi busuioc. Scriitorul are tim­pul mai mic, pentru că şi împăratul lui e mai mare — şi va povesti, ca fata cenuşie, de la care a învăţat taina dulce a sufletului amar, tulburată de vărsarea pîraielor lucii din întuneric într-însa, o mie şi una de clipe...