Gelsomino in tara mincinosilor(20)

C-un cîntec pe care Gelsomino-l îndrugă, pînă şi regele Giacomone e pus pe fugă

Cartea sorţii, după cum ştiţi, nu există. Nu se află nicio carte în care să se găsească scris ce lucruri se vor întîmpla cîndva. Ca să scrii o asemenea carte trebui să fii cel puţin... cel puţin directorul Desăvîrşitulului mincinos. Prin urmare ea nu există şi nu exista nici pe vremea lui Giacomone. Ceea ce este aproape un păcat. Căci dacă ar fi existat şi dacă bietul suveran cu perucă ar fi putut să tragă învăţăminte dintr-însa, atunci el ar fi citit la data acelei zile:

Azi, Giacomone nu va pronunţa un discurs. 

     Într-adevăr, pe cînd regele aştepta nerăbdător ca slujitorii să deschidă larg marile ferestre, pentru ca el să apară la balcon, vocea lui Gelsomino începu să-şi facă mendrele în voie: ferestrele cele mari ale palatului se prăbuşiră cu un vuiet de cascadă.

—Fiţi mai atenţi, le strigă Giacomone slujitorilor săi.

Îi răspunse însă un alt „pac-pac-tranc" dinăuntrul locuinţei.

—Tii, asta-i oglinda! strigă Giacomone. Cine mi-a spart oglinda?

Uluit că nimeni nu-i răspunde, Maiestatea Sa se uită în jur, dar vai! In spatele său nu mai rămăsese decît un gol imens. Miniştrii, amiralii, şambelanii şi curtenii, la cel dintîi semnal, la prima acută a lui Gelsomino, aler­gaseră într-un suflet către camerele lor, să-şi schimbe cît mai grabnic îmbrăcămintea. Ei azvîrliseră la pamînt, fără alte mofturi, minunatele veşminte în care atîţia ani se lăfăiseră şi acum trăgeau afară de pe sub paturi vechile valize cu straiele lor de piraţi, cînd unul, cînd altul mormăind:

— Dacă-mi scot banda neagră de pe un ochi, voi putea să trec drept un măturător de la serviciul municipal.

Ori:

— Dacă nu-mi pun pe mîneca hainei însemnele, nimeni nu mă va recunoaşte.

In preajma lui Giacomone rămăseseră doar doi slujitori, care aveau sarcina să deschidă şi să închidă ferestrele cele mari ale balconului şi care, chiar şi acum, după ce toate geamurile se făcuseră ţăndări, mai strîngeau cu respect în mîini mînerele ferestrelor şi, din cînd în cînd, le lustruiau cu mîneca hainei.

— Duceţi-vă şi voi, suspină Giacomone, acum totul se prăbuşeşte în jurul meu.

De fapt, în clipa aceea tocmai se spărgeau şi miile de becuri ale policandrelor. Gelsomino lucra într-ade­văr, nu se încurca.

Slujitorii nu se lăsară rugaţi: mai mult de-a-ndaratelea şi înclinîndu-se la fiecare trei paşi, ei ajunse­ră la uşa care da spre scări, se alăturară grupului de fugari şi, ca să ajungă cît mai repede, îşi dădură unul după altul drumul pe balustradă.

Giacomone reintră în locuinţa lui. Îşi lepădă veş­mintele regale şi se îmbrăcă într-un costum de cetăţean oarecare, cumpărat, nici el nu-şi mai aducea aminte cînd, cu gîndul, pe atunci, să iasă uneori incognito în mulţime. Pînă atunci însă nu folosise costumul, căci socotise mai nimerit să-şi trimită în mulţime iscoadele. Erau nişte haine castanii, care i s-ar fi potrivit vreunui casier de bancă sau vreunui profesor de filozofie. Ah, cît îi sta de bine cu peruca portocalie!

Dar din păcate, uite, trebuia să renunţe la ea, peruca fiind mult mai cunoscută de norod chiar decît coroana lui regală.

„O, frumoasa mea perucă, suspină Giacomone. Ba chiar, frumoasele mele peruci!" Şi deschise faimosul lui dulap, unde şi le păstra, şi le văzu acolo pe toate înşirate gata, aidoma capetelor de marionete înainte de spectacol.

Ei, dar unei astfel de ispite Giacomone nu-i putu rezista: aşa că înşfăcă la repezeală o duzină dintre ele şi le vîrî în valiză.

„Le voi lua şi le voi duce cu mine în exil, au să-mi ajute să-mi amintesc de aceste fericite timpuri."

Coborî scările, dar pe cînd curtenii săi ieşiseră prin pivniţă ori se strecuraseră ca şobolanii prin canale, Giacomone preferă să iasă trecînd prin frumosul său parc. Ba nu chiar al sau, de aci înainte, însă tot frumos şi verde şi doldora de miresme era.

Giacomone respiră încă odată acel aer regesc, apoi deschise o portiţă ce da către o ulicioară, se încredinţă că nimeni nu-l văzuse, merse o sută de paşi şi iată că se găsi în piaţă, în vîrtejul mulţimii care-l aplauda pe Gelsomino.

Aşa chel cum era şi în costumul acela de culoarea castanei, nimeni nu-l putea recunoaşte: cu valiza aceea la el semăna mai degraba cu un soi de voiajor comer­cial.

—Ei, străine! i se adresă deodată un oarecare, bătîndu-l uşor cu mîna pe spate. Haide, vino şi dum­neata să te bucuri de concertul tenorului Gelsomino. E băiatul acela de colo, îl vezi? Tinerelul ăla cu aerul unui ciclist de cursă lungă, în sfîrşit, al unuia pe care nu dai nici doi bani. Auzi ce voce are?

— Aud, aud, murmură Giacomone. Iar în sine îşi zise: „Ba şi văd"...

Şi văzu cum balconul său cel drag se prăbuşeşte în bucăţi, văzu ceea ce voi vă veţi fi închipuind: pa­latul care se surpa sub propria-i greutate, ca un castel de cărţi de joc obosit să mai tot stea în picioare şi ridicînd în prăbuşirea lui nişte adevăraţi nori de praf. Gelsomino se grăbi însă cu o nouă acută, ca să împră­ştie pe dată praful şi atunci nu mai apărură decît ru­inele.

— Ascultă, i se adresă din nou lui Giacomone ve­cinul său, dar ştii că dumneata ai o chelie magnifică? N-o să te superi oare dacă o să-ţi spun adevărul? Ia priveşte la a mea!

Giacomone îşi trecu o mînă peste cap şi privi, de­oarece fusese invitat s-o facă, la capul vecinului său, chel şi rotund şi mai neted decît o minge de ping-pong.

— E chiar o chelie frumoasa, zise Giacomone

— Da de unde, asta-i una dintre cele mai comune. A dumneavoastră însă da, e splendidă. In momentul cînd soarele o să bată, de pe ea se vor ridica adevărate reflexe minunate, că ochii nici n-au să le poată sta-mpotrivă.

— Lasă, lasă, dumneata eşti foarte amabil, mur­mură Giacomone.

— Ba nu, nu exagerez deloc. Şi ştii ce-ţi mai spun? Că dacă dumneata ai face parte din clubul nostru, al chelilor, toţi te-ar alege fără pic de întîrziere preşedinte.

— Preşedinte?

— In unanimitate.

— Păi aveţi un club al chelilor?

— Desigur. Pînă mai ieri era un club clandestin, dar acuma a devenit public: fac parte dintr-însul cei mai de treabă cetăţeni. Şi nu e de loc uşor să fii admis, mă crezi? Trebuie să dovedeşti că nu ai niciun fir de păr pe cap. Ehe, cîţi nu şi le smulg, numai ca să intre în clubul nostru...

— Şi dumneavoastră spuneţi că eu...

— Daaa, aţi putea deveni preşedintele nostru. Vreţi să pariem?

Giacomone simţi că-l încearcă o emoţie.

„Aşadar, gîndea el, mi-am greşit toate socote­lile, mi-am ratat cariera. Şi acum e prea tîrziu s-o mai iau de la început..."

Profitînd de o tălăzuire a mulţimii, el se îndepărtă de vorbăreţul său vecin, ieşi din piaţă şi o apucă pe străzile pustii, în timp ce în valiză, cele douăsprezece peruci ale sale foşneau cu tristeţe. Ici şi colo, prin canale, vedea pitulate unele capete pe care parcă le cunoştea. Nu erau oare ale piraţilor lui? Capetele dispăreau însă iute, la vederea unui cetăţean ca el, chel şi în haine cafenii, călcînd calm şi demn.

Giacomone se îndreptă spre fluviu, hotărît să-şi pună capăt zilelor. Dar cînd ajunse la ţărm îşi cam schimbă hotărîrea. Acolo deschise valiza, scoase din ea perucile şi, una după alta, le dădu drumul pe apă, aruncîndu-le.

— Adio, murmură Giacomone, adio, mici minciuni! Perucile, însă, nu se pierdură: le pescuiră chiar înaceeaşi zi copiii care tăbărîseră pe ţărmul fluviului mai rău decît crocodilii. Ei le puseră la soare să se usuce, se împodobiră cu dînsele şi făcură o foarte fru­moasă procesiune. Erau tare veseli şi cîntau, deşi de fapt acelea nu erau decît funeraliile regatului lui Giacomone.

 Iar pe cînd Giacomone pleca pentru totdeauna (şi a fost foarte fericit că putea să plece, căci poate undeva îi era sortit să devină preşedinte ori măcar numai secretar al unui prea nobil club al chelilor), noi să ne întoarcem spre a arunca o privire prin piaţă.

Gelsomino termină nemaipomenitul său cîntec, îşi şterse sudoarea şi zise:

—  Aşadar, s-a făcut şi asta.

Totuşi, în inimă simţea înţepătura unui spin: „Dacă, totuşi, Şchioapa nu mai trăieşte! Dar unde să-şi fi dat duhul? se întreba el neliniştit. Tare n-aş vrea să fi rămas sub dărîmăturile balamucului. Sînt bun doar de stîrnit nenorociri".

Totuşi mulţimea nu-i dădu răgaz să se chinuie prea mult cu întrebările.

—  Coloana, strigau din toate părţile, trebuie să dărîmăm coloana!

— Dar pentru ce?

— Pentru că pe ea sunt povestite faptele regelui Giacomone. Toate cele scrise acolo-s minciuni, căci niciodată Giacomone nu s-a urnit din palatul său.

— Mă rog, zise Gelsomino, voi face o serenadă aşa cum se cere şi coloanei. Depărtaţi-vă însă din jurul ei, să nu cumva să vă cadă in cap.

Lumea care se afla în apropiere de coloană se re­trase degrabă, valurile mulţimii se legănau în toată piaţa ca apa într-o vană şi, în cele din urmă, Gelsomino reuşi să desluşească pe coloană, doar la cîţiva metri mai sus de pămînt, o preacunoscută mîzgălitură cu trei lăbuţe,..

— Şchioapo! strigă el, în timp ce simţea că-i iese ghimpele din inimă.

Desenul tremură, liniile sale se îndoiră pentru o clipă, apoi înţepeniră.

— Şchioapo! o strigă mai puternic Gelsomino.

De data aceasta vocea lui pătrunse în trupul mar­murei, învingîndu-i rezistenţa, şi Şchioapa se desprinse de pe coloană.

— Noroc, noroc, mieună ea, sărutîndu-l pe Gellsomino pe unul din obraji. Cît p-aci era să rămîn lipită de coloana asta, iar ploile torenţiale m-ar fi spălat repede-repejor, ucigîndu-mă. Mie mi-e dragă curăţenia, asta cine n-o ştie? Dar să mor spălată de ploi, aşa ceva deloc nu mi-ar fi plăcut.

— Nedezlipit de voi totdeauna, se auzi exclamînd şi Bananito, care, dînd din coate şi îmbrîncind, reuşi să-şi facă drum prin mulţime şi să ajungă lîngă prie­tenii săi şi-ai noştri.

— Dacă ţi se va mai întîmpla ceva asemănător, te voi desena eu din nou, întocmai aşa cum eşti, ba chiar mai adevărată şi mai frumoasă decît la început.

Trei prieteni care se regăsesc au, fireşte, atîtea lucruri să-şi spună! Să-i lăsăm aşadar singuri şi lini­ştiţi.

— Şi... şi coloana?

Dar ce necaz poate pricinui cuiva o coloană? Min­ciunile ei servesc pentru ca si aducă aminte lumii că odată, întrr-o zi, demult, peste ţara aceea a stăpînit un mare mincinos şi că un cîntec bine cîntat a fost de ajuns să-i spulbere regatul în cele patru vînturi.

Cap19