Arghezi povestind copiilor (2)

Jucăriile

     Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cît o batistă. M-am deşteptat din somn dinaintea feres­trei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, şi ridicînd capul din perini, ca dintr-o groapă cu nimburi, m-am uitat în munţi şi am rîs. Mi s-a părut că mă scol de unde mă cul­casem azi noapte, dintr-o albie de rîu, care cîntă fur­nicată de soare şi de-a lungul căreia curge borangicul printre năframe şi giulgii de mătase. Se întocmise fără să ştiu, din nou, toată împrejurimea, şi stihiile dumnezeieşti ale miracolului din cer şi din pămînt, voiau să dea o pildă de zi fericită, pierdută, fără alţi martori decît viţeii, în eternităţi.

     Mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii ca nişte ulcele smălţuite, dc pămînt, ca să le văd cît pot să sune şi cît ar putea să tacă, şi mi le-am încercat şi-n zarea soa­relui, ca nişte ouă proaspete de găinuşă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte şi nu am, sărac dar fermecat în gos­podăria mea fulgerată din patru părţi, pe toate ferestrele, de soare. În fundul cerului un munte, care trebuie să fi fost foarte înalt, avea un pisc în zăpadă de sidef şi dina­intea casei mele un cal vişiniu păştea în iarba, verde pînă la munţi. Din ce să rup povestea mai mică, pentru tine şi de unde să o încep? Sînt ca un lăcătuş de aur care vrea să făurească un belciug şi ar trebui să strice o trîmbiţă sau un chivot, ca să facă belciugul pentru staul. Şi i-ar trebui fier şi are aur şi i-ar trebui cuie şi are mărgăritare. Aş vrea să fac un lacăt pentru coşarul iezilor de curînd născuţi şi să fie gata pînă deseară, cînd noaptea se va strecura la ei prin crăpături.

O povestire mică, moale ca un fir de aţă trecut prin ac şi tocmai atîta cît este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpuşii. Mosorul e plin şi nu-i găsesc căpătîiul şi aţa nu trebuieşte ruptă şi desfăcută din înşirarea ei liniştită pe mosor.

Ai băgat de seamă, copila mea, aceea care nu ştii să citeşti povestirile scrise şi niciodată n-ai să auzi povesti­rile grăite jumătate de umbră şi jumătate de nefiinţă, cum te găseşti tu, undeva în închipuire şi, desigur, nicăieri, dar totuşi continuu prezentă în aşteptările mele? Ai bă­gat de seamă, tu, că aş vroi întotdeauna să povestesc şi numai pentru tine, lucruri leneşe, cugetate fără zgomot, fără tumult şi fără sînge, lucruri înăbuşite de un oftat, desenuri curate şi simple, broderii cu scamă mai puţină şi cu firul golului, şi al aerului mai mult, împletite îm­preună; povestiri din toată închipuirea?

Meşteşugul nostru este cel mai delicat şi mai minci­nos, fata mea de lumină şi de răcoare — şi cel mai scump plătit din pricina gingăşiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cît o coacăză coaptă şi l-am ţinut o iarnă în pumnul închis — şi nu era nimic, atunci cînd într-o noapte cu bolţile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Gherghina îşi aduce acasă, din pădurile scuturate, ramu­rile şi gătejele în spinare: în vatra ei o să trosnească ja­rul şi va învia cenuşa. Noi culegem, una cîte una, cren­gile care cad, vîrfurile prea depărtate ale plopilor, frînte de greutatea platoşelor de stele; culegem în poală nu­cile seci, cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din gră­dină, ale aducerii aminte, dragostei şi suferinţei; rodul cu găoace ale tuturor livezilor şi pomilor, care nu rodesc. Născocim cu buna credinţă a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, şi livada şi recolta.

O povestire e o jucărie. Ţi-am spînzurat pe păreţi o mie de jucării şi toţi copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paşte lumină verde calul nostru roşu, sînt plini de maimuţoi cocoşaţi, de îngeri cu elastic, pe care i-a prins în codri dorinţa noastră de a da vocilor vîntului o îndreptăţire şi pustietăţii molcome dintre frunze o viaţă împărechiată cu oameni, reduşi în mucava.

Ţi-am făcut o povestire, cu gîndul. Nu ştiu ce po­vesteşte gîndul. Din cioburile de porţelan ale azurului spart azi-dimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de peşte şi care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem deseară sus, în dreptul lunii şi să o aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom umbla în ciorapi de lînă, la noapte, încet, pe turla bi­sericii din sat pînă-n scînteia crucii şi acolo, în vîrful picioarelor, ne vom întinde pînă la constelaţii.